temet nosce

cand in jurul tau exista prea multa galagie,iti cauti linistea de care ai nevoie,in interiorul tau.in ultima saptamana,pe fiecare bucata de drum calcata am simtit vibratii,am auzit masinile grabite,oamenii agitati.
in sistem 5.1 am auzit fiecare persoana din jurul meu vorbind cuvinte fara sens.
sistemul meu,2.0,a fost crapat si aruncat peste un teanc de cd-uri.
in fiecare dimineata,aceiasi pasi si aceeasi rutina zgomotoasa mi-au determinat fiinta din interiorul meu sa-si caute adevaratele ganduri,in gasirea eventuala a linistii.
intradevar,zgomotul exterior a fost absorbit,insa vocile pe care le-am auzit,venind chiar din sinea mea m-au nelinistit ingrozitor.mi-am regasit rautatea si nebunia aceea din copilarie.
mi-am dat cu sticle in cap,crezand ca totusi voile or sa iasa.
dar in mare parte au ramas.
le-am auzit si azi sub jetul de apa ce-mi batea capul.
niciodata ceea ce simti cu adevarat n-ai sa recunosti,pentru ca asta ar insemna acceptarea lumei monotone din care faci parte material.nici nu stiu daca am acceptat tot ce mi s-a zis.
nu vreau sa accept pentru acceptarea e imposibila,insa monotnia ma face sa cred ca totusi a acceptat adevarul.
fiecare voce mi-a zis acelasi lucru.
dar n-are rost sa-l pronunt.sa-l rostes ar fi imposibil pentru ca e in van.
asa cum a fost si pana acum.
fara efect.
fara sa cer.

temet nosce

fara continuare.

in mijloc de noapte,m-am trezit din visul lecturii,am deschis poarta ospiciului muzelor si-am ajuns in lumina monitorului.
un dor profund ma apasa de cateva saptamani,un dor acut.o durere psihica.o durere ce a depasit de mult barierele sunetului,luminii sau chiar cele ale realului.
de zile-ntregi golul din mine e mai mare si nu mai are cine sa-l umple.
si-mi amintesc lumina palida de la inceput de octombrie si-mbratisarea in mijlocul aleii.imi amintesc ultima ora in care am fost fericita.
renunt la vise,la amintiri.
renunt la orice,pentru ca totul reprezinta imposibil.
am realizat ca traiesc,in toata durerea si nepuntinta mea interioara.
mi-e greu sa ma misc,dar imi sacrific trupul.
mi-e greu sa zambesc,dar imi prind ultimele puteri si rad.
sunt trista de cand ma stiu,e o stare naturala,mascata de machiajul ipocriziei zambetelor.
de cateva zile ma doare pieptul si mi-e frig,dar mai aprind cate-o tigara,poate poate se absoarbe durerea.se absoarbe,trece.trece si frigul.tot ce e fizic si material trece,iar in urma ramane doar relatia.relatia definita odata prin "trup si spirit".ramane spiritul,care-si cauta calmul.
care calm,cand marea e agitata?
de ce marea nu-mi blocheaza gandurile?de ce...
pentru ca-n fiecare val,aud ecoul lagaturii supranaturale ce-a ramas.
si-n fiecare val gasesc urme de nisip,fin,intr-o cutie verde.

mi-e dor,si nu-mi place sa o mai zic.
dar mi-e dor sa-l strang in brate ,gandindu-ma ca e doar al meu.
mi-e dor de siguranta ca nimeni si nimic nu ne va desparti.
mi-e dor de privirea lui dimineata,de lumina diminetii,de gustul cafelei,parfumata de miezul zilei.


si-n fumul de tigara impletit cu tesaturi fine,ma intorc la o alta lume.
ma intorc la alte litere scrise cu negru pe alb