42?

What is the answer to the Ultimate question of Life,the Universe and Everything?

Când mă gândesc la răspunsul suprem,ce ar trebui să definească rolul existenţei umane,automat buzele mi se încreţesc pentru ca mintea mi-e bombardată de imagini,rânduri de carte şi secvenţe radio din celebra carte a lui Douglas Adams.problema e că zâmbetul pare să-mi dispară tot mai repede,de la o vreme încoace,căci el e tot mai des şi mai uşor de înlocuit cu amărăciunea pe care,însăşi existenţa în minunatul şi mult evoluatul secol 21 ,o presupune.

Care e răspunsul întrebării supreme?

Nu e patruzecişidoi aşa cum,cu atât de multă ironie matematică şi amuzament,autorul l-a gândit mai demult.O fi fost secolul lui de vină,probabil.Azi idetific că întreaga existenţă umană se reduce la hârtii şi din păcate nu la cele ce ar trebui să ne îmbogăţească spiritual,împregnând codul genetic cu informaţie ereditară.Nu sunt coli de hârtie pictate,imprimate cu cerneală ţi versuri,nu sunt hârtii de făcut origami,nici fotografii şi nici măcar scrisori de dragoste.Bibliotecile par a se goli de cărţi,de piele învechită cu miros de istorie,merele gutui nu mai parfumează camere uscate de soare,nucii nu mai ţin umbra bătrânului  pâmânt.

Ştii,dezamăgirile-s multe şi parcă au un rol morbid de-a se înmulţi zilnic.Şi-s multe şi încep devreme,adesea la sfârşituri de veri uitate de lume,pe asfalt rupt şi câmpii cu flori uscate.Când mă trezesc dimineaţa pe cântecul liber al copiilor ce-ş trăiesc ultimele clipe de libertate,regretul mi se instalează-n suflet înainte ca ochii să se poată adapta la lumina de-afară.Mă gândesc tristă la ziua-n care vor creşte din hainele de julituri şi vor găsi lumea de dincolo.Nu,nu,nicidecum cea pe care ar trebui să o găsească toţi oamenii de pe Pământ,ca eu să pot  fi fericită.Va veni o zi în care se vor trezi şi ei,închişi in libertatea regimului absolutist al acelor bucăţi de hârtie.Va veni o zi în care vor uita de toate ţipetele,de toate orele petrecute între răsărit şi apus,alergând pe norii binelui şi-a lumii făr' de griji.

În acea zi tragică în toţi ochii spiritului,vor găsi că răspunsul întrebării supreme nu e nicidecum o iluminare spirituală sau iubirea,sau suma celor două.Vor găsi şi ei,ca şi mine,că răspunsul e chiar regimul acela în care trăiesc,în care au crescut fără să înţeleagă prea multe- vor găsi că lumea în care sunt nevoiţi să trăiască e cea guvernată de bani,de lăcomie,de falsitate.

Şi nu e trist?

Multă vreme n-am înţeles cu adevărat care e rostul vieţii lui.N-am înţeles de ce alege mereu să alerge,să plece,să revină.Să-şi usuce trupul în adieri de vânt,ca apoi să-l rehidrateze-n ape colorate.N-am înţeles motivul pentrucare alege să renunţe la pantofi,ca să-şi murdărească  tălpile-n pâmântul vechi,plin de viaţă.

Înţelegerea mea a venit într-un moment de furie intensă şi fustrare sufletească-n apogeu,înţelegând totodată că fiecare impuls negativ are adesea un rol pozitiv.De ce face tot ce face?Pentru că şi-a găsit răspunsul,găsind adevărul ascuns vieţii comfortabile.Mii de ani de evoluţie tehnologică a omorât omul din om,lăsându-l doar o bucată de carne.El a învăţat că acea bucată de carne e doar un mijloc de comunicare-n lumea prezentă,dar dincolo de ea există una invizibilă.Pentru ca ea să devină vizibilă,pentru ca natura ei să-şi deschidă porţile,trebuie să trăiasă.Nu închis într-un regim absolutist al unor hârtii făr' de voloare,ci într-o lume la fel de ascunsă şi ea,doar că mult mai accesibilă.Şi ea,ea e primul pas în câştigarea continutăţii.Uniunea cu pământul,cu vocea copacilor,cu zborul cerului şi ecoul universului,hărtiile cu versuri de-amor şi suflet şi istorie,sunt toate lucrurile de care un om are nevoie cu adevărat să fie fericit.Căci în clipa în care am îngropat armele în pământ,el le-a născut în sângele nostru în molecule de ură,invidie,lăcomie şi falsitate.

Multă vreme nu l-am înţeles,decât în fragmente.Dar acum îi ştiu rostul şi-i găsesc noi substraturi,pe care săle admir,să le visez şi-ntr-un unic şi repetitiv ,ironic final să le-ador.

Mi-e aşa mi-e scris,dar înţelegând toate cele şi căutând forme de a înţelege şi nevoile tuturor celor rămaşi captiv în durul regim,îmi voi găsi leacul tristeţii,născute din fustrările lumii-n care trăiesc.

but in your head baby,I'm afraid you don't know where he is.

aproape de sfărşitul verii.

la început de lună,soarele-şi ascundea căldura-n spatele norilor.nopţile-erau friguroase şi dorul de mare,de furtuni şi plăceri artistice,înlocuia sângele din vene.şi-apoi,într-o zi,din senin mi-am văzut trupul scurs în staţii de autobus,lipit de scaune muradare.mi-am târât picioarele pe plută etajată,în cântec de clopoţel fin şi urme de bijuterii din antichitate,adunate împrejurul gleznei,pe sfori invizibile.

într-o zi,la fel de subit precum căldura ce-mi umfla corpul,am gasit răsăritul târziu şi-apusul tot mai devreme,de parcă ar fi fost mjloc de septembrie,precum cele din anii de start ai liceului.pe după perdele,am rămas ascunsă aşa,o vreme lungă,hotărâtă să rememorez doar în sinea-mi pierdută,toate acele clipe de delir,stocate în haosul din mintea şi din sufletul meu.am rămas aşa,până cănd dorul trilurilor divine ale păsărilor rămase-n anonimat,s-a instalat,odată cu dorul venind şi tristul cântec al cucilor plini de nonsens.în dimineaţa aceea goală de sentimente mai bune şi plină de melancolii tomnatice,am găsit şi capătul perdelelor din pânză translucidă,un capăt ce-mi tatua  pe ochi,un orizont roşiatic adus parcă-n schiţe de trenurile grăbite s-ajungă în gara veche.

din părţi diferite de lumi , păianjeni cognitivi şi-au ţesut pânza de capul meu,portocaliu şi răsucit în spiţe,târziu reuşind să realizez că zgomotul infernal era al locomotivei ce-şi avea plecarea din capătul lumii.pe fire-pe fire am simţit scurgându-se doruri ciudate,dezlipite din amintiri şi-adaptate la acel prezent ciudat-căci acel prezent era ciudat,întocmai prin nonsensurile pe care mintea mea le ingera,prin ochii uimiţi de lumina sfârşitului de august.

lumină pe care m-aş fi urcat la acea oră,doar ca să mă pot trezi conducând pe-un drum cu lanuri de floarea soarelui şi raze fierbinţi decolorând cerul albastru.

هو مكتوب

câteodată pare c-a venit de ncaieri, momentul în care-am acceptat anumite idei şi vizuni obietcive,însă acel câteodată e doar atunci când vocea interioară pare a se odihni şi nu-mi răsună-n spatele timpanelor.în tot acel timp în care-o aud,o înţeleg,căci aşa cum scrie şi prin cărţile de franceză entendre n'est pas comprendre...mais il est necessaire d'avoir un peu d'attention pour comprendre,ce qu'on entendre.şi-o aud şi-o înţeleg şi întreaga mea lume se întoarce pe dos.nimic nu se dărâmă,dar forţe divine se nasc,aduncând în centrul sufletului meu,idei şi vise şi planuri şi nevoi,îmbrăcate-n schimbare.chiar şi schimbarea poartă un nume,căci schimbarea e un soi de nevoie şi-atunci..ei bine şi-atunci nevoia de schimbare e un alter ego al procesului de introspecţie.

înainte să-mi termin paharul de vin,căzând la datoria somnului,cu capul pe pernele moi şi totuşi incomode,ce mi-au rupt gâtul în toate nopţile fierbinţi şi-n toate dimineţile reci,din lunga şi monotona vară,înainte să-mi pierd conştienţa prin sertarele acelea deschise şi deranjate ale creierului,înainte ca paşii proiectaţi în somn,pe ploapele închise, să păşească pe căi regale spre inconştient,înainte ca dimineaţa să mă prindă grăbită,alergând spre ultimul tren spre odihna primitivă,înainte de toate cele,îmi place cel mai mult s-ascult vocea şi cuvintele-i alambicate,plinde de sensuri si nonsensuri.înainte de toate cele,vocea-mi interioară pare să fie într-un soi de transă pur raţională,transă din care,asemenea vindecătorilor mitologici,uitaţi azi prin colţuri de lume,învăţ să-mi vindec persoana ce apasă pământul bătrân.

câteodată pare c-a venit de nicaieri, momentul în care-am acceptat anumite idei şi vizuni obietcive,momentul în care-am înghiţit şi-am privit în esenţa lor,toate acele cuvinte şi fraze,ce păreau desprinse din culegi de caracterizări ale personajelor,din anii de liceu.momentul pare să fi venit târziu,însă destinul nu cunoaşte fusul orar pământesc şi nici nu înţelege legile după care funcţionăm aici,ca bucăţi de carne efemere.destinul lucrează după legi necunoscute şi-n sincronizări perfecte.momentul nu a venit târziu pentru mine,deloc.drumuri au fost bătute şi-n calea lor oameni şi întâmplări,am cunoscut.

câteodată pare c-a venit de nicaieri,însă momentul a durat ani pământeşti.altădată,din lene pură sau inconştienţă adolescentină mă mulţumeam cu răspunsuri simple-copii fidele ale unor oameni ce-mi marcau existenţa.altădată nu se mai aplică acum,căci privind în urmă şi-uitându-mă-n interiorul meu,găsesc că nu răspunsurile simple,nici cele complexe şi nici măcar oamenii din prezentul temporar,nu sunt cheile spre a dobândi fericirea.

după ani de stagnare,de copieri şi lipiri,găsesc fericirea mototolitâ-n colţ de pagină.în sursă-în întrebări şi-n nevoia de-a le căuta,căci răspunsurile de-atunci sunt în întrebările de-acum,iar întrebările de-acum îşi vor găsi răspunsuri fidele în anii ce vor urma,în punct fixe ale destinului.

în toate drumurile mele,în cele care-au fost şi cele ce au să fie,o singură potecă rămâne neschimbată:cea pe care alerg,halucinând eternităţi fericite cu iepurele alb.poate că mi-am înţeles destinul,întelegerea împlicând ironic alergări infinite,în căutarea întrebărilor născute de întrebări infinte.natura umană,personală.

sau maktub?

all those used toys.

de la o vreme,nu ştiu dacă e de când am început să-nvăţ cum funcţionează mintea,cum se formează visele şi-unde se stochează memoriile, sau e de când am reînceput să-mi las impulsurile şi simţămintele analizate,încadrate în chenare,într-o paralelă realizată subiectiv şi personal,trasând linii în cărţi,eh undeva între cele două ipostaze-am ajuns să-mi caut răspunsuri pentru diferite întrebări.poate că era mai simplu altădată,când lăsam totul în voia sorţii,aruncând vina pe-o cauză şi pe-un efect născut din ea,dar toată simplitatea mă reducea la statutul de ignorantă,teoria haosului fiind adaptată la propria-mi persoană.

de la o vreme,cam de când am început să pun întrebări cărora să le şi găsesc răspunsul,am realizat că majoritatea deciziilor luate-n anii mei de la viaţă,îşi au un soi de catalogare freudiană,căci la un moment dat,pentru orice întâmplare,bună sau rea,a existat un conflict intern.

puteam să fiu studentă la chimie sau fizică,dar pentru asta trebuia să ştiu matematică.matematică nu ştiu pentru că timp de patru ani, procesul de formare intelectuală şi personală,a fost în mare parte blocat de severitatea unui urangutan ce-şi refula fustrările pe cei mai sensibili elevi.puteam să trec prin viaţă fără să-mi placă lectura,dar un cap imens şi roşu mi-a alinat conflictele primitive şi mi-a deschis dragul de carte.puteam să fiu fericită-n toate sensurile fericirii,dar am rămas ataşată de iepuri albi,transformându-mi viaţa într-o căutare complexă a unor răspunsuri şi fantezii frenetice.puteam să rup etichetele de pe toate jucăriile,dar asta însemna să le stric,să le stric ordinea şi să le îmbib în mizerie,ceea ce ar fi dus ca azi să am un sac plin de pluş răblăjit.

dacă-mi rupeam etichetele de pe jucării,nevoia de-a avea azi jucării mai mari şi folosite,oare mai exista?dar compasiunea pentru jucăriile folosite,pe care mâinile-mi au uzat mai tare,distrugând piulţe şi mecanisme fine din creier?

probabil că azi nu exista nimic.nici eu ca persoană obosită de tristeţurile din jurul meu.probabil că nu existau nici cărţi de psihologie ,deschise şi subliniate,aruncate-n colţ de cameră,în sesiuni de irascibilitate temporară.cu siguranţă nu-mi treceau zilnic prin minte,toate chipurile pentru care sentimente de compătimire,sufletu-mi nutreşte şi nici chipurile ce-mi fac trupul să tremure-n spasme de scârbă.

mă întreb de zile bune,când au să treacă anii şi prin viaţa lor.când au să deschidă ochii şi-au să renunţe la eterna copilărie,la eternele copilării?când au să-şi accepte persoană,realizând că pentru fiecare act inconştient există o cauză veche,de când lumea lor interioară există,iar toate cauzele şi actele şi nevoile de-a fi aplaudaţi şi-adoraţi de mulţimi goale de înţeles,nu sunt tratamente eficiente.ma întreb când vor înceta cu toţii să mai fie falşi,să fie mai buni,s-ajungă-n acele clipe-n care-şi vor putea aplauda persoana înterioară pentru ceea ce e,neaşteptând tunetul aplaudelor pentru ceea ce nu sunt.

egocentrismul încă există-n interiorul meu şi tot ele mă obligă să spun : dacă eu am putut..

मैं तुम्हें याद आती है

cuiburi de păianjeni apar de nicăieri,în colţuri ce întorc pe dos, legi ale existenţei lor.nu e nimic umed şi nici cald şi nici întunercul nu pare să înnece lumina.clorul arde zilnic orice urmă de bacterie şi până la apus de soare din ouă invizibile,pui grosolani,sclipitori,negricioşi cateodată,d-arahnoid îşi clădesc piramidele firave.n-am învăţat destulă biologie să le-nţeleg absurdul,dar n-am citit nici cărţi prea multe de-amor,în care să-ntâlnesc dorul,pasiunea,nevoia şi durerea fizica,instalată intre coapse,când timpul îşi deviază legile luând cu el psihicul,sufletul pe meleaguri halucinogene.

câteodată-mi doresc ca-n toate călătoriile fizice să mă-ntâlnesc cu chipuri cunoscute,să zâmbesc frumos,să evit  întreaga nostalgie ce-mi macină puritatea din veselie.câteodată-mi doresc să-ntâlnesc chipuri cunoscute,venite din trecut,doar ca să mă pot pierde-n vremuri de delir intens şi biciuri din piele de om,lăsate-n urme roşii,pe spate.

câteodată nu-mi doresc nimic.nici să plec,nici să revin,nici măcar să-mi continui viaţa,în căutarea unor răspunsuri.

de cele mai multe ori însă,îmi doresc să dorm,să mă cufund în patul moale,sub perne moi.să rămân acolo,fără urmă de regret.să nu ştiu că timpul trece,că părinţii-s tot mai aproape de final şi că finalul tinereţii mele e tot mai aproape.acasă-mi pierd adesea minţile-n vocile copiilor ce bat asfalturi şi bucăţi de iarbă,ce-erau altădat' teritoritoriile mele.îi aud râzănd şi ţipând,ignorând orice lege-a fizicii,ba chiar uitând numele zilelor în care trăiesc.şi deşi singurătatea interioară proiectează adulţii ce au să fie,viaţa lor e un etern mărginit de apusul toamnei,de răsăritul ei şi-al temniţei şcolare,al cărui înţeles puţni au să-l citescă.

mi-ar plăcea să nu existe proteste,războaie.să nu existe grupurile de tineri înnecaţi în peturi de bere,în colţ de bloc,sub un geam murdar de magazin niciodată-nchis.mi-ar plăcea comfortul să nu coste vieţi şi nici bucăţi vii din natură.sufletul să nu fie o resursă tot mai greu de întălnit şi religia o maşină de spălat minţi şi bani.mi-ar plăcea să nu fie bani şi nici acte pentru graniţe.mi-ar plăcea să nu existe graniţe şi lumea să aibă ceruri violet şi oamenii să plutească,fericiţi.

să exişti într-un colţ de Univers,departe de alte vieţi e o responsabilitate prea mare,de care prea multe exemplare ale Terrei,uită.să exist într-un capăt de galaxie,la un fin de Univers,înseamnă să nu pot face nimic pentru el ,dar să pot face totul pentru mine.dar apoi,apoi se instalează condiţia umană,mărginită de globul aplatizat,albastru în care trăiesc. spatiul infinit ce-are să fie,mereu, intre noi şi toate graniţele ce ne despart : fizice,dintre ţări şi-oraşe;psihice,dintre personalităţi opozante;spirituale,dintre suflete evoluate şi suflete ce-nvaţă cu paşi mici,ce e evoluţia divină.dar apoi se instalează realitatea,nesincronizarea,durerile de muşchi de după nopţi de uitare căştigată-n sticle de vin.dureri de cap şi prea mult fum.

mă gândeam să-i las să trăiască,pe paianjeni.să-mi curăţ una din multele fobii.mă găndeam să-i invit s-asculte muzică,să-mi soarbă din vinul roşu,şă-mi fumeze pasiv tutun iar la răsărit să-mi susţină mijlocul greu,într-una din poziţiile meditative ale salutului soarelui.mă gândeam să le spun şi lor de povestea asta a mea,de sevrajul psihic şi chimic născut din absenţa peticelor cafenii de piele,de desupra blănii albe.dacă le-aş povesti de dorul intens şi durerea fantomă a coapselor mele,poate ar pleca şi-aşa nici nu aş fi nevoită cu adevărat,să-mi vindec mintea de fobii.

17 august,

o jumătate de secol şi-o jumătate de deceniu.

am avut noroc să-mi fie nu doar donator de gene,părinte,suflet aproape,tată.mai presus de toate,am avut norocul să-mi fie un stâlp de rezistenţă în toate situaţiile bune şi rele,pe care le-am construit.antidepresivul meu numarul unu ,consilierul meu,sursa financiară,bătrânul suflet tânăr,sursă interminabilă de sfaturi.

tata..cel mai grozav om de pe pământ.

adesea mă gândesc că poate,dacă măcar jumătate din populaţia globului ar fi ca el,lumea ar fi un loc mai bun.de la el am învăţat cum să-mi caut oamenii ,ce înseamnă o coloană vertebrală solidă,cum să-mi fie jenă şi să tac faţă de persoane cu intelect semnificativ mai mare,faţă de persoane cu experienţă,trecute prin viaţă.tot de la el am învăţat dreptate şi într-un mod ironic,fustrarea pe care ea poate să o aducă în situaţii limită.de la el am învăţat respectul şi tot el e persoana pe care o admir şi analizez,sperând că într-o zi am să-i moştenesc nu doar trăsăturile deja transmise,ce aşteaptă activare,ci şi comportamentul demn de plecăciuni demne de gratitudine.

când o să cresc mare,vreau să am toate calităţile tatei.

कृत्तिका & वृषभ

când s-a lăsat noaptea,luna îşi revărsase deja lumina pe cer,scufundând stelele într-o mare de lumină albă şi stingânu-le pe cele ce se grăbeau să ardă aerul rece,graniţă între două lumi.muzica şi-a pierdut rostul la un moment dat şi-n urechi mai răsunau doar răcnetele greierilor isterici,treziţi odată cu apusul soarelui.

oraşele păreau uşor de strivit şi parcă-mi doream să le strâng între degete,să las cratere în forma tălpilor în asfaltul de-abia răcit,să fac câţi paşi mari,s-ajung mai repede în tărâmuri conectate la viaţă prin lumini luate din halucinaţii.mă gândeam să plec,căci pentru întâia oară,lumina lunii nu-şi avea rostul pe cerul nopţii.pentru întâia oară,în milenii de iubire şi sclavie,simţeam o fustrare pentru existenţa chipului trist,pe cerul de noapte.îmi doream să plec,iar iluziile generate de-un conştient semi inconştient,îmi dădeau puterea de-a pleca,de-a strivi oraşele şi padurile.puteam să calc în lacuri adânci,căci pentru mine erau simple ochiuri de baltă,în care mormoloci umani,se scaldă în duminici cu asfalt topit.

dar am rămas lipită de pământ,de parcă spatele mi-ar fi fost cusut de iarba moale şi umedă din vărf de deal.şi-aşa am rămas acolo,purtând discuţii preromantice cu bucata de suflet inconştient,desprinsă din el,când dorul meu e năcitor şi mare.ne-am uitat după constelaţii şi-am zâmbit ,notându-le în agenda cerului de august.

când m-a văzut fericită,luna mi-a mângâiat fruntea şi sărutându-şi chipul lipit pe spatele-mi cafeniu,mi-a curăţat cerul de lumina-i lăptoasă.mi-a spus că are să supere şi-alţi oameni,în noaptea-n care şi ei aşteptau să vadă stelele căzând pe pămant.

după ce-a plecat,am reuşit să văd primele stele arzând aerul rarefiat,de la graniţa dintre lumi.pe rând mi-am pus dorinţe,detaşate de egoism.cănd mi-am întors chipul,el nu mai era şi nici sufletul meu nu-şi mai plăngea singurătatea.la scurt timp după şi greierii s-au oprit din cântat şi muzica începu să răsune din nou.zorii se urcau uşor pe boltă,împingând negrul tot mai departe şi colorând spaţiul gol, cu tonuri de albastu şi roz.

când mi-am izbit trupul în patul moale,rece,primitor mi-am simţit pentru întăia oară sufletul uşor.

onandonandonandon♥

time and last time.

well,this is how I always know the last time we've been toghether.he always changes my playlist,intimidating my perception of reality,with the one he finds in music.I always steal it,copy it in a secret folder and keep it there,for that one special day when I'll have the courage to listen to it alone.'Cause you need courage to listen alone the rythm of those moments when you had in your arms, the impossible.

dumincă,în plin soare.

nu ţin minte ultima zi în care am fost cu toţii la un loc,aşa..liniştiţi,fără impulsionări,fără probleme,fără nevoile disperate ale ofului de-a da pe afară.şi-a fost linişte şi pace şi ne-am rătăcit la capăt de drum,feriţi de lanuri de porumb.eram prea mică atunci când ultima eliberare de natura haotică a junglei urbane,s-a produs.eram mică şi neştiutoare şi-mi placea să chinuiesc gâze,s-alerg pe malul răului urmărind ecourile vizuale ale apei.unde fragede ce dispăreau pe suprafaţa lucioasă,nesătulă de veşnica-i şi necunoscuta-i coborâre.

şi-apoi au trecut anii şi rebeliunea adolescentină mi-a tăiat avantul copilăresc şi tot dragul pierderii sufletului în mijloc de natură.

dar azi,azi m-am simţit ca floarea soarelui ,căci îmi onduiam şi eu trupul,schimbănd locaţii,după drumul pe cer,al astrului gălbejt.din când în când îmi scoteam capul din carte ca să-mi privesc tata,hrănind focul cu vreascuri culese de fratemeu şi vânt făcut cu-o pălărie veche.mama făcea salată şi de lângă ea,noua membră a familiei,privea ritualul vechi renăscânu-se.şi-au zburatb şi fluturi ţinăndu-se de raze şi insecte săltăreţe s-au grabit să ne salute.pe toţi 5.

păturile ne-au adăpostit trupurile şi susurul apei ne-a încăntat auzul.muzica naturii şi linistea ca orchestră simfonică pe fundal.ne-am pierdut minţile,tratând depresii.şi cănd seara s-a lăsat,ne-au împărţit pe la case şi prin dormitoare,căci ploapele-au cerut odihnă.ultimele rămăşiţe de-ar curat au părăsit plămănii,redând viselor trăirile de-altădat'

în deşert,pe marte sau pe lună.

la sfârşitul celor două milenii de ploi şi sufluri reci,soarele s-a legat de cer,eliberând suflete din sclavia deprimărilor tomnatice.tot atunci,m-am reîtălnit c-un trecut reprimat din care-am extras câteva zâmbete pentru colaj ce are să devină amintire,într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat.

ca să ajungem în deşert,am fost nevoite să înfruntăm râuri calde şi schelete de zmeu.broaştele săreau speriate,dar mai speriate-eram noi,copilele asfaltului.în tot acel timp,în care tălpile sandalelor se-nfigeau cu putere în pământul moale,gându-mi zbura la iepure.mi-l imaginam făcând balet printre crengile uscate,uitate-acolo din timpuri uitate la rândul lor,de omenire.

când am ajuns în deşert,plămânii strigau după aer şi aerul era rarefiat.uitânu-mă mai atent in jurul meu,am constatat că părăsisem fără să simt,Pământul.sol roşu,amestecat cu argilă uscată,crăpată şi zidită-n mici munţi gri.

tărziu mi-am dat seama că,defapt,ajunseserăm pe lună.toate stările şi toate uitările,îmi indicau locaţia.