din nou,o ultima noapte din an.

ca intotdeauna,mileniile din urma par mai prezente decât e el,prezentul.n-am să pot decât peste-un mileniu să-mi identific cu adevarat trăirile din ultimele cateva mii de ore,căci ele sunt la fel de îndepărtate de mine precum cerul.n-au fost nimic în timp real,în micul oraş şi misterul lăsat în urmă m-a lipit de el,amintindu-mi de o vreme , în care, lucrurile erau cu adevarate simple.înainte să-mi încep episoadele autosabotante,cam în acea perioadă în care vara prindeam răsăriturile dintre dealuri şi noaptea bântuiam jungla cea mică urbană.

înapoi la cealaltă eră.

-domnişoară aveţi o problemă gravă cu temperamentul.
-domnule,aşa îmi spune şi mama.
-...şi vă place să bateţi din gură.
-Nu ştiu dacă e un termen oficial.Dar da şi ştiu,ştiu am de suferit.Credeţi-mă am trecut prin asta, deja aşa de mult,că m-am acrit.De unde problema cu temperamentul.Ştiţi mă vedeam cu un baiat până mai lunile trecute.M-a lăsat pentru asta.Şi-l înţeleg,dar pe mine mă doare cel mai tare.
-Asta ar trebui să mă încălzească?
-Nu,era doar un fapt divers.

-Ar trebui să vă revizuiţi comportamentul.
-Niciodată.

Ca un copil răsfăţat,cu brăţara ruptă şi orgoliul rănit,am fugit prin noapte gândindu-mă la conversaţia neplăcută cu un domn.Domnul mă găsise două zile mai târziu şi-mi dăduse motiv să-mi revizuiesc temperamentul,comportamentul,viaţa în fine.Aşa am început sfârşitul de an.
Sărbătorile au trecut şi-mi amintesc cam cu cât drag le aşteptam înainte de a părăsi marele oraş.De la brăduţul sintetic ornat într-o noapte cu tot ce am găsit prin casă,până la weekendul în care străzile s-au umplut peste noapte cu zăpadă.O magie halucinantă ce ştergea întru-totul sentimentele de vină şi ruşine pe care le regăsisem cu o lună în urmă,când ca printr-un blestem bătrân,mă autosabotasem.din nou.
Şi cu o lună în urmă mă bucuram de cele mai frumoase plimbări nocturne,ce mă faceau să mă reîndrăgostesc de marele oraş.Dimineţi scurte printre cărţi vechi,şi seri alungite şi calde,terminate-n gemete.Amintiri despre Iepure şi o plăcută întâlnire cu el.Toate,în cea de-a zecea lună.
Frumoasă zi de toamnă.Nucii erau cu toţii aurii şi iarba încă arsă din vara toridă.Iepurele stătea lângă un  stand cu flori când îl reîntlnisem.Mă aştepta acolo de tot atâta timp de cât îl aşteptam eu după colţ,trei metri mai încolo.Comunicarea nu fusese niciodată punctul nostru forte.Ne plimbaserăm o vreme,până pe-un deal în inima oraşului.În inima dealului,pe dealul din inima oraşului,acolo am stat o vreme,tâcând doar.Din când în când câinele,noul său tovarăş,ne trezea şi după încă o bucată bună de timp cuvintele ni s-au împletit,născând zâmbete,lăsând întrebări libere spre cer,să găsească răspunsuri.Ne-am strâns în braţe câteva ore mai târziu,pe-o alee pavată.Îmi amintesc eliberarea.
Cu o lună mai în urmă,vara era încă prezentă.Puteam simţi briza mării,mângâindu-mi părul şi mă bucuram de fiecare zi căci toate promiteau ceva.Aveam un pumn de zâmbete pe care-l purtam câtă era ziua de lungă şi creştea cu fiecare minut petrecut pe terasa mică,halucina(n)tă.O toamnă în care mă îndrăgostisem în sfârşit,ca-n rebeliunea tinereţii mele : haotic,fară leac şi cu călcâile arse.
Înainte de asta,orizonturile dragi,austrieci mă ţinuseră iar în braţele lor colţuroase.Păduri infinite şi lacuri albastre,cafele lungi între şedinţe meditative.Oraşe mici cu străduţe înguste şi nopţi cu ploaie de stele.
Tot cam pe atunci,aflasem că viaţa Lorisului meu drag, urma să se schimbe.Un sfârşit de vară trist cu o înmormântare într-o amiază arzătoare.Haine negre şi teatru.Şi ritualiri bisericeşti.Ortodoxe.
După mijlocul anului cu o lună,mă revăzusem cu marea,cu apusurile-i şi răsărituri.Cu somn pustiu şi după amieze leneşe.Sunetul valurilor şi absenţa lor dimineaţa,la prima baia goală.Delir.Cu câteva zile,spre marginea ţării,găsisem o tabără de sculptură cu chipuri şterse,aşezată lângă-un spital de psihiatrie.Înainte de asta,peisaje fantastice.Baraje infinite-n care soarele se răcorea şi curbe de nouăzecidegrade.Mulţumiri infinite celor trei Lilieci.
Până atunci,schimbările aduse de anul nou năşteau continuu situaţii si oameni,revederi şi mici reuşite de care mă bucuram ca un copil.Schimbasem casa,camerele şi întreg orizontul,la sfârşitul iernii şi nu puţine au fost atunci nopţile-n care adormeam suspinând după cafelele lungi cu Lorisul sau după delirul din verile petrecute-n hamace,pe mica terasă a casei de lemn.Desigur că, abia după ce primii copaci au înflorit am reuşit să mă îndrăgostesc de noul drum,de curtea mare, plină de beton,de ciuperca de pe dealul din celălat capăt al oraşului.Tot primăvara am reîntâlnit Calul,retrăind parte din emoţia pe care o trăisem în alte milenii,când ceaiurile calde îi îndulceau poveştile indiene.
Şi începutul a fost lung,cu zile leneşe şi nopţi scurte,cu aceeaşi singurătate cu care trecusem în fiecare an,de când Iepurele-şi găsise spiritul nomad.La fel de absurd si singur ca cel pe care-l aştept,din nou,cu braţele deschise.
Nu ştiu ce urmează,dar trăiesc într-o fascinaţie perpetuă.Mă întreb dacă în anul ce vine voi putea să-mi găsesc liniştea.Sau să-mi revizuiesc întreg comportamentul,aşa cum domnul acela mă îndemnase să o fac,într-una din ultimele nopţi ale anului.















loris.



intr-una din dimineti,ma sunase,din nou.parea sa aiba vocea mai senina decat imi imaginasem.ma bucurasem,utotusi sa-i aud glasul,caci ii dusesem dorul inca din dimineata in care ne trezisem singure,in case si-n orase diferite.imediat ce amiaza schimbase culorile cerului,o revazusem.si,cateva ore mai tarziu,peste toata tristetea aruncase-n gluma,cu trupul ei translucid.ii gaseam o frumusete aparte,trista.fascinanta.pe piept,strugurii verzi,copti se deshidratasera.era totusi frumoasa,ca ultima oara cand o revazusem,noaptea la mijloc de toamna intr-o curte inconjurata de pereti vechi.

dar aşa e cu nomazii

când dimineaţa ,în sfarşit,se ivi,lumina furişată pe la colţurile neatinse de culoare,îmi deschise ochii,preserând peste ei amintiri din secole trecute,din diferite milenii-n care muzica avea parfumul greierului.da,era iarnă iar şi ploaia-era o iarnă cu multă ploaie-îmi aducea aminte de mare,de mileniul cel dintâi în care aproape de greiere,dispărusem printr-o magie autosabotoare,de lângă el.şi trei milenii mai târziu,din nou.în al patrulea,dispărusem de tot,dar târziu după dimineaţa în care prinvindu-i somnul,conştientizasem că şi el era un nomad.cu nomazii aşa era de când pământul,o dragoste cu blesteme de drum şi spaţiu,timp şi fluxuri electromagnetice.asa fusese cu iepurele şi-n al patrulea mileniu,într-o dimineaţă hotărâsem că am să continui să fiu naivă,îndrăgostindu-mă mereu,în graniţele comfortabilului.regretasem instant decizia.
dar mai trecu o iarnă,un mileniu,şi încă unul şi ca o tradiţie,mi-era dor de el.mi-era dor de oameni.de oameni din trecut.de trecut.şi asta era şi problema sfârşitului de an.

random story #2

Îi simţeam lipsa,iar dorul pe care-l purtam îmi aducea aminte de o durere surdă de măsea.Era acolo,undeva în fundal,în spatele tuturor zâmbetelor aduse de micile bucurii ale vieţii.Era acolo,şi din când în când prindea câte un val de energie,născut din  cine ştie ce nimicuri-câte o culoare,câte o melodie,câte o carte.

random story #1

La un moment dat,in mijloc de iarna,primisem cateva poze ce pareau mai vechi decat erau ele cu adevarat.Emotia lor imi amintise de ce alesesem la un moment dat ,sa devin fotograf.Si,tot emotia lor,imi amintisera de-o zi in care,la fel de inconstient ca in toate celelalte milenii,ma pierdusem pe o carare alergand dupa un iepure.Dupa un altul,mai putin salbatic fata de cel ce-mi facuse bataturi in talpi timp de sase milenii.Tot un iepure era,chiar de era total opus nomadului sau seaman.Numai un asta putea fi,caci dintre toate animalele pe care le cunoscusem de-a lungul mileniilor,numai iepurii ma fascinasera inca de la primele secunde de existenta.
*
O zi in care ma pierdusem inconstient pe carare.Picioarele-mi erau pictate-n galben si oboseala in tonuri asemanatoare pe chip.Afara plouase intreaga dimineata,racind pamantul si capetele mainilor mele.Ziua fusese lunga cat una de vara,desi prima luna de toamna abia ce-si cuprindea mijlocul.Ziua fusese lunga si, dupa un sir magic de evenimente,seara-mi pierdusem drumul,ajungand din nou in vizuina iepurelui.O seara,intaia seara in care-mi vorbise,lasandu-ma sa inteleg ca avea glas.
*
Si pozele-erau din acea zi,din mijlocul evenimentelor magice.Si,emotia lor,imi readusese pe retina,imagini sterse cu timpul,din cele doua secole pe care din acea zi,le impartasisem in vizuina calda a acelui animal domesticit,ce-mi provocase inca de la inceput,o fascinatie aparte.

Furia-mi cuprinsese corpul.

cheap magic.

se apropia momentul în care trebuia să plec.dealurile erau înzepezite şi-mi imaginam drumul mai lung decât era el de fapt.dar era doar o iluzie , de care sufeream doar iarna.luna se golea tot mai repede,lăsând cerul noaptea, ecran infinit pentru reflexile îngheţate ale străzilor.era destul de magic totul,cam la fel ca în toate celelalte milenii.erau un milion de motive pentru care nu-mi doream plecarea-drumul,sunetul oraşului,deliruri fără sfârşit.dar la fel de multe erau şi motivele pentru care pălmile-mi ardeau de nerăbdare -drumul,liniştea micului oraş,deliruri fără sfârşit ce-şi pierdeau intensitatea între munţi,pe lângă gară.
sfârşitul mileniului se apropia din nou.

cu câteva nopţi înainte de plecare,somnul nu mai avea un curs constant,ba mai mult,deviase în tot felul de fluctuaţii şi se înşira când pe pereţi,parcă aruncat, când se comprima , dispărând.în prima noapte,fusese atât de scurt,de puţin, că văzusem răsăritul din vară,chiar pe cerul întunecat,îngheţat de iarnă.ningea uşor,dar totuşi,luminii îi trebuie mai mult să străpungă norii,decât îi trebuise să ajungă la graniţele pământului.în a doua noapte,somnul îşi schimbase iar felul,alungindu-se ca  o plapumă groasă peste trupu-mi obosit.în penultima noapte dispăruse complet,lăsându-mă singură cu florile de gheaţă.
încăperea în care-mi trăiam trezia , era luminată slab , de-o instalaţie veche , incoloră.dincolo de fereastră se putea vedea dealul,pe care mormintele erau acoperite cu alb.un contrast spectaculos,între lumina absurdă şi roz-cenuşiu,a lumii exterioare şi întunericul puţin lovit de beculeţe,a lumii mele,interioare.
nopţile de iarnă aveau ceva special.o linişte opusă liniştii nopţilor de vară.o linişte sinistră,pe care-mi plăcea să o trăiesc cu insomnie.

primele patruzecidesecunde mi-au amintit de tine.

mult mai târziu.


Cărţile se împuţinaseră cu timpul ,în geam,lăsând prin spaţiile libere câteva firicele de lumină să scape în camera întunecată.Nu mai exista o ordine anume,categoriile aproape dispăruseră şi corperţile noi reflectau imaginile îngălbenite ale celor moştenite.Cumpărasem câteva în ultimul mileniu,dar mai multe furasem de la oameni păcătoşi,din mâini murdare şi din biblioteci prăfuite,uitate de lume.
Totuşi se împuţinaseră şi nu puteam să nu mă întreb,ce se întâmpla cu ele.Îmi doream să fie iubite,căci multe pagini fuseseră plânse şi adorate în diferite timpuri şi-n diferite spaţii,intensificând poveştile deja delirante.Pe o bună parte din ele, ştiam că n-am să le mai văd niciodată,înţelegând că destinul lor nu era împletit cu al meu.Şi,o altă parte din ele,erau captive într-o capsulă a timpului ; doar după spargerea ei , aveam să le mai simt în palme.Iar capsula creştea ,fără încetare,într-un ritm leneş sincronizat parcă cu fulgii cei groşi,ce invadaseră cerul.Capsula creştea întinzând punctul de reîntâlnire,până spre graniţele mileniului.
Răbdarea,doar cu ea mai trăiam.Rabdarea,doar pe ea o mai aveam.


mai târziu.

Deja ningea de-o vreme şi zăpada apucase să se aşeze peste străzi,peste locuiţe şi oameni.Seara se lăsă şi ea,spârgând aleile în mii de cioburi de sticlă transparentă,mânjită-n sepia,de becurile murdare,portocalii.Liniştea bombarda străzile cu un pustiu aparte,dar asta nu se întâmpla şi în inima marelui şi ,câteodată, infiorătorului oraş.Nu mai ştiam a câta iarna era.Dar,era încă o iarnă,printre munţii de beton.Devenise cu  timpul o tradiţie,să-mi car trupul printre fulgii groşi de zăpadă,cu câte-un gând de dor sau de regret.Iarna aducea o melancolie aparte,de când Mama Natură o născu şi parcă bântuită de-un vechi blestem,reuşisem mereu să accentuez acea stare.

Îmi amintesc prima iarnă şi tot frigul pe care-l adusese,marelui oraş.Picioarele ude,târâte prin zăpada groasă.Străzi, în prag de bună-dimineaţa.Răsărit fără lumină şi câteva ore de somn pe-un culoar pe care vântul bătea puternic.Dincolo de uşă,vizuina caldă şi moale a Iepurelui,în care ierburi îşi ardeau trupul.
Şi-apoi a mai fost o iarnă,una-n care vinul fiert îşi deschidea poveştile,în miez de noapte,chiar în inima oraşului,pe sub copacii încărcaţi de luminiţe şi nori de zăpadă.O iarnă cu un alt gol şi-un alt dor.
Şi una-n care un calorifer electric se transformase într-o noapte,în şemineu.Acolo,în casa de lemn,de unde liniiştea se năştea.Da,o iarnă cu multe portocale şi oameni frumoşi.Cu poveşti magice şi totuşi, cu poveşti triste.
Şi a fost cea în care-am plecat,împingându-mi trupul spre marginea căptuşită cu pădure.Cea în care zăpada a adus sfârşitul,după ultimele pahare de şampanie.
Apoi a mai venit una şi speram din nou ca până la următoarea ninsoare,prin ceva minune universală,poveştile despre zăpadă şi iarnă să nu mai acopere doruri şi tristeţuri păcătoase.

mai devreme
primele patruzecidesecunde mi-au amintit de tine.

tonuri de alb.



-Tu vezi cât de repede se mişcă norii aceia?
-Fug de apus.
-Mă simt de parcă aş fi apăsat butonul de accelare.
-Ei bine,asta păţim cu toţii când ne pierdem mintea în irealitate.

Vântul sufla cu o viteză aproape fantastică , tăind în drumul său chipuri pe care lacrimiri născute din rece,oricum ar fi îngheţat.Temperatura scădea spre absolut iar soarele fugea de pământ , înghiţându-l cu poftă.Venise iarna , venise iarna şi într-un fel aparte,nu puteam să nu mă bucur de atmosfera din juru-mi , ce îmi degera extremităţile.
Puţin după apus,vântul se înteţise şi norii , rămaşi fără adăpost în partea răsăritului ,formaseră un aglomerat de griuri pictate de oraş, într-un roz murdar.Cu ei şi-un vuiet ciudat venise,dar muzica-mi răsuna în cei patru şi goi pereţi ai craniului,muţind seara şi zgomotele fantastice.Paşii trupurilor din jurul meu , loveau asfaltul cu frenezie,cu o grabă pe care o văzusem mai demult,pe când ziua era încă lungă şi soarele cald,într-un mijloc de ploaie de vară.Mă oprisem şi-atunci să-mi ridic capul spre cer,cum mă oprisem şi-n miez de vânt haotic ce aducea cu el , primii fulgi de zăpadă.Era o minune să privesc bucăţile de apă îngheţate, lovindu-se de particulele de lumină câzând dintr-un stâlp vechi sau cel puţin,aşa mi se părea.Un deja-vu,mai degrabă,căci înăuntrul trupului meu răsuna imnul iernii,îmnul iernilor anterioare şi dorul vremurilor din casa de lemn,îmi accentua întreaga trăirire.
Câţiva metri mai sus,la mansarda casei în faţa căreia fusesem martoră la minunea naşterii iernii , apa fierbea sub un foc mic şi lângă,pe-o bucată veche de lemn, un ceainic bătrân se pregătea să infuzeze petale de trandafiri împletite cu flori de cireş , legate la capăt cu ghimbir şi scorţişoară.Mansarda purta parfumul altor timpuri,amestecând dor şi India-mi dragă,între câţiva pereţi albi,pe culoare strâmte şi lungi.Prezentul era mărginit de o irealitate pe care o mai trăisem în multe vieţi anterioare şi puteam numi cel puţin trei din ele , în care întreaga atmosferă mi-ar fi gâdilat simţurile.Dar prezentul era o realitate aparte,în care tot ce exista în jurul meu se transforma într-un surâs mai degrabă trist,decât înălţător.Timpul născuse dorinţele de altădată,mult prea târziu,căci mintea mi se golise de nevoi mitice şi aşa,în golul ei se mai găseau doar doruri născute în trecuturi mult prea apropiate şi palpabile.Albul încăperilor aducea dorul altui alb,altor parfumuri,altor chipuri şi altor decoruri vechi.Şi probabil că tot albul ce urma să să apară , în toată magia sa , avea să aducă aceleaşi sentimente.


iarna în care mă trezisem

A doua zi ,realizasem că venise deja şi iarna şi nu puteam să nu mă întreb constant, ce fel de iarnă era totuşi , cea în care mă trezisem.Dacă toamna cea caldă şi blândă fusese o vară indiană,atunci iarna cea fară de zăpadă cum putea fi alintată?Nu că ar fi contat foarte mult un răspuns şi oricum,nu cred ca cineva ar fi putut să mi-l ofere,dar curiozitatea îmi ţinea mintea ocupată , într-un mod foarte ciudat.Trăiam într-o linişte aparte , pe care instalarea iernii reuşea să mi-o ofere,după delirul anual al sfârşitului de toamnă.

Delirul anual al sfârşitului de toamnă,primul gând pe care-l prinsesem în drumul meu dezordonat,înceţoşat de somnul prea puţin întins pe gene,printre cărţile şi decorul aranjat obsesiv-compulsiv,aproape milimetric spre încăperea cea născătoarea de apa morţii şi-a vieţii,cafeaua.Cum se făcea că în toate mileniile pe care le lăsasem în urmă , în pădurea cea plină de animale uluitoare,pe ale cărei cărări halucinante cu model în şah,copaci îmbrăţişau ceruri cristaline,unde Luna şi stelele-mi zâmbeau,reuşisem să mă rătăcesc la fiecare sfârşit de toamnă?

Cafeaua se amestecase cu spuma de lapte,ruptă parcă din cei mai pufoşi şi calzi nori.Presărasem peste ea puţin praf de scorţişoară,amintindu-mi imediat prima dată când rătăcirea avusese loc.Alergam după Iepure, pe vremea aceea şi multe milenii după,tot animalul cu blană albă ,îmi fusese scuza pentru pierderea mea.Chiar şi atunci când îmi petreceam zilele în spaţiul magic al ţigăncilor indiene,unde ceaiurile nu-şi mai terminau poveştile,chiar şi atunci tot aceeaşi îmi era scuza pentru nebunia sfârşitului de toamnă.Dar ultimul mileniu,nu mai ţinea deloc de trecut,de amintiri şi vise sufleteşti desprinse din nebunuia unei tinereţi halucinante.Iepurele plecase pe drumul său şi pentru întâia oară eram cu adevărat liberă să-mi port şi să-mi înţeleg veşmintele destinului.Totuşi,cumva,instalarea nebuniei rămăsese neschimbată.Poate era ruperea de tot ceea ce-mi definea existenţa.Poate umplerea golului cu prima îndrăgosteală reală,după milenii de iubire bolnavă şi animale substietuente,pe care nesincronizarea sufletească le omorâse.Poate era nesomnul de vină,schimbările lungi şi dureroase prin care trecusem întregul mileniu.Poate era necunoştiiţa şi deci,neînţelegerea fericicii.Sau poate nici una din toate cele înşirate pe lunga şi imaginara-mi listă,nu năşteau adevăratul motiv al pierderii mele mentale,la fiecare sfârşit de toamnă.
Cafeaua se răcise,accentuând gustul scorţişoarei.Seara se prăgătea de trezie şi eu încă-mi sorbeam licoarea dulce,lăptoasă.
Cum se numea totuşi , iarna în care mă trezisem?

ziua în care ai dormit cu pisicile.

-Totuşi ştii care au fost cele mai frumoase zile din ultimul an?
-Cele în care am dormit cu pisicile?
-Da!Ţin minte cum te-am verificat întreaga după-masă să văd dacă respiri.Mi-era frică să nu înghiţi un ghemotoc de păr , să te înneci şi să mori.Şi dacă ai fi murit,mă gândeam că moartea ta ar fi fost stupidă.Şi mă mai mai gândeam la ce aş fi făcut cu cadavrul tău,rece şi îmbibat de blană.Afară ploua,dar nu cu acid-era doar ploaia aceea caldă de început de Septembrie.Nu te-ar fi putut dizolva,cu siguranţă.

-Şi când m-am trezit , era deja noapte şi ochii ţi se scurgeau de somn.Te uitai la Lună şi sperai că ai să poţi dormi puţin.
-Cred că au fost cele mai odihnitoare două ore de somn din ultimii ani.
-Aveai cel mai liniştit somn, dintre toate somnurile pe care le-am vegheat.Nu păreai moartă sau tulburată.Îţi citeam pe chip toate lumile şi-mi doream să mă pun lângă tine,să-ţi intru în vise.Ţi-ai pus alarma să sune şi când zgomotul acela infernal a lovit în ecouri pereţii , te-ai ridicat subit şi dintr-un gest uşor ai făcut din nou linişte.Te-ai culcat la loc.
-Eu credeam că nici nu sunase.
-M-ai amuzat teribil.Mă chinuiam să recuperez tot ce tu ai citit în somnul meu cu pisicile,dar mi-era prea greu căci tot derulam în minte actul tău înconştient.

-Când m-am trezit , am luat capătul de ţigare din scrumieră şi de acolo nu mai ţin minte decât episoade fugitive.Tu dispăruseşi şi eu mă chinuiam să asimilez prezentul.Te-am pierdut o bună bucată de vreme,iar când te-am găsit,erai în curte.Tremurai de frig şi te-am certat , căci mă supărasem că n-ai să poţi prinde portetul Lunii şi stelelor de lângă ea,aşa cum trebuia.
-Nu te auzeam.Aşa cum nu te-am auzit niciodată când m-ai certat.Mă uitam în gol.În depărtare oraşul se înmuia în laptele dimineţii şi câteva ore mai târziu soarele dansa cu cristalele din geamul tău,născând curcubee haotice pe pereţi.Parcă a fost un vis.
-Da,da,da!Cu siguranţă au fost cele mai frumoase zile.Orele,seara aceea,după-masa,toate celelalte deliruri anterioare şi toate crizele de nervi pe care ţi le făcusem,pentru că nu-ţi mai suportam prezenţa.
-Când te-am revăzut,la sfârşit de lună , erai deja altă persoană.Era din nou Lună plină şi abia îmi făcusem curajul să-ţi spun că te iubesc.Dar înainte să apuc măcar să-mi pun gândurile în ordine , tu-mi gesticulai deja ,entuziasmată, îndrăgosteala ta.Nu ştiu când se întâmplase.
-Nici eu,undeva după multe zile de stat pe acea terasă şi urmărind mişcările animalului.Mă fascina teribil deşi nici nu-l cunoşteam.Zâmbea frumos,poate că de asta mă şi îndrăgostisem de el.
-Se întâmplase totuşi şi oricât de mult mă durea,eram fericit pentru tine.Te vedeam fericită.

-Eram.Ce s-a întâmplat nici nu ştiu,ştiu doar că mi-e dor de dimineţile cu el.Pe undeva erau la fel de frumoase ca cea de după ziua în care ai dormit cu pisicile.Pe altundeva,erau la fel de scurte ca noaptea în care-am dormit cel mai odihnitor somn.



monolog.

uite-o bucată de timp pe care nu o mai pot defini ca pe-un trecut atât de îndepărtat.azi am simţit timpul , azi simt timpul,la fel de tare precum am simţit ceaţa cea udă şi densă.azi a făcut oraşul să dispară,din nou.oamenii apăreau din pânza albă , lăsându-şi răsuflarea prinsă câteva secunde în suspensie.şi trebuie să recunosc că , în tot misterul ceţii , devine fascinant să văd că suntem cu toţii conectaţi prin aerul pe care-l respirăm.poate de aceea şi toată boala a vinerii negre.poate de aceea agitaţia şi apoi oboseala.sau poate că vinerea aceasta negră e de fapt oricare altă zi.nu mai contează.

azi am simţit timpul şi dincolo de toate am simţit ultimul,întregul an mai îndepărtat ca niciodată,de parcă toate lunile le-aş fi trăit într-o altă viaţă.m-am simţit ca-n toate zilele în care Iepurele-şi mai bătea un punct în timpul lui propriu.melancolică şi obosită , dar nu mai ştiu după ce.o parte din mine a regretat ca nu am fost să-l ascult pe Bruckner,deşi visam asta ,cam de când unul dintre noi doi l-a născocit pe celălat.visuri din adolescenţa boemă.boemă şi întunecată.
am mai simţit timpul , ciudat de întreg şi real.îl tot simt de la o vreme.
moleculele vibrează.


-Şi eu am fost acolo...
-Tu ştii cât de mult mi-a trebuit să ajung aici.
-...şi după ce ajungi acolo,realizezi că de fapt,nu ştii nimic.

dorul de vară.

când încă exista casa şi ferestrele sale mari , oraşul părea un muşuroi de furnici,al cărui freamăt nu atingea dealul.era o linişte aproape asurzitoare , pătrunsă doar de foşnetul frunzelor.şi erau multe căci mulţi erau şi copacii ce-şi împleteau rădăcinile până în valea ce de beton  ce delimita oraşul de casă , liniştea de zgomot , oamenii de mine.soarele încingea adesea , puţinele bucăţi de iarbă ce ieşeau din curtea pavată , iar pavajul trimitea căldura înapoi spre cer , înnegrindu-mi pielea în drumul său.seara , vreascurile uscate ce stăteau pitite într-un colţ îndepărtat al curţii , luau foc , aruncând cu bucăţi de funingine împrejurul lor.fumul negru reuşea să înnece plămânii , deja intoxicaţi de ierburile diavolului. , dar mirosul său de nepăsare diabolică , părea mai degrabă un parfum scump de lemn dulce.

şi era aşa , de cum soarele crăpa cerul dimineaţa devreme până mult după apus.îmi lipsea oarecum,onduirea moale a hamacului şi , întradevăr duceam dorul acelei alte case , din acel alt timp.acolo unde lemnul era atât de mult încât acoperea orizontul mărginit de copaci.acolo unde bătrânii spunea poveşti repetitive , acolo unde existau doar câteva suflete tinere , între atâtea blocate în bătrâneţe.spaţiul era mistic şi nu exista decât delirul împărtăşit cu o zâniţă cu păr de culoarea focului.el şi noi.de acolo nu se vedea şi nu se simţea nici oraşul,nici zumzetul şi nici oamenii din el,acele furnici enervante ce aveau şi-atunci ,obiceiul de-a tăia răsuflări.

la un moment dat au dispărut toate .şi copacii şi curtea de beton , şi valea cea plină de camioane.şi casa de lemn din poveştile cele mai îndepărtate şi hamacele ţesute din pânza lenei.şi când au dispărut , m-am trezit în jungla urbană.chiar în mijlocul ei , aproape de dealul mărginit de cimitir,de lună şi de răsărit.spre sfârşitul toamnei , totul se îngropa în ceaţă , inchizând cărările pe care în unele dimineţi mă pierdeam.duceam cu adevărat dorul zilelor calde de vară , în care tălpile-mi ardeau precum ochii ce se mişcau frenetic printre rânduri de carte.duceam dorul tuturor zilele de vară , din toate casele în care trăisem şi iubisem.
fusese o toamnă frumoasă şi caldă , dar nimic nu mai putea aduce liniştea verii înapoi.liniştea singurătăţii absolute , în care nu existau oameni şi luni , decât lumi interioare haotice.


cenuşă , felină şi-apoi absenţă


Era dimineaţă , un pic prea dimineaţă ca să sune vreo alarmă sau ca timpul să ne grăbească drumurile.Stăteam trează de o vreme bună , uitându-mă la pereţi,admirându-i colecţia de antichităţi ,gândindu-mă la toate poveştile ce se ascundeau în spatele obiectelor,cărţilor şi jurnalelor vechi pe care , cu atâta  drag le adunase de-a lungul anilor.Mi-era amorţit tot corpul şi nu vroiam să îmi schimb poziţia trupului, pentru că observasem în alte dimineţi că se trezea la cea mai mică mişcare.Nu vroiam să îi alung somnul şi totuşi,cumva muşchii îmi tresăriră nesincronizat, rupându-l de vise.O vreme a rămas treaz,discutând lucruri aleatorii ,extrase parcă din butoaie imense şi invizibile.Îi puteam citi oboseala în ochi şi-n glasul său răguşit de dimineaţă, şi-mi părea cumva rău de contactul cu realitatea,pe care i-l cauzasem nevoit.
La un moment dat, chiar înainte să adoarmă la loc ,îmi spusese că era o fiinţă mândră şi orgolioasă.Mă speriaseră cuvintele sale , căci descrirea pe care o făcuse persoanei lui , semăna teribil de mult cu descrierea persoanei mele.Desigur că eram mândră , căci după ani de delir emoţional , doar ea îmi mai rămăsese.Ea şi orgoliul ce împreună , îmi măcinaseră întreaga viaţă, claritatea raţiunii.Decisesem pentru întâia oară , să le ignor glasul  căci în tot trecutul pe care-l însemnasem , nu-mi aduseseră decât supărare şi haos.Nu mai aveam nevoie de nici de ele.
O lungă vreme trecuse aşa , ignorând vocea tăioasă a celor două trăsături , foste camarade pe drumul vieţii.Analizam reacţii şi năşteam contrareacţii.Priveam chipuri şi oglinzile lor spre suflete , ascultam cuvinte ce ascundeau alte înţelesuri.Înţelegeam gesturi intime şi interzise, ca niciodată.Ignoram toate lucrurile care mi-ar fi măcinat fericirea,transformând orgoliul şi mândria în cenuşă.Găseam golul aparent,pe care arderea lor o lăsaseră în urmă , printre cele mai satisfăcătoare lucruri pe care le reuşisem.Uitasem de mitologia mea dragă ,însă.Uitasem de povestea păsării ce putea să renască din cenuşă.Şi , cu siguranţă, uitasem că doar de o scânteie era nevoie , pentru renaştera celor două , din praful rămas în goluri.
Era seară şi puterile-mi erau nimicite de toate evenimentele exterioare în care mă tot trezeam , de la o vreme.Nu ştiam că toate pregătesc cenuşa pentru o nouă,repetitivă viaţă.Simţeam doar cum claritatea şi fericirea pe care o câştigasem , îşi pierdeau din intensitate.Curând,poate chiar mai curând decât puteam măcar să-mi imaginez , scânteia , apărută dintr-un colaps al oboselii , aprinsese focul , dând din nou forme mândriei şi orgoliului meu.


Nu se născuse nicio pasăre mitologică, ci o felină cu gheare invizibile şi tăioase.Felina se născu oarbă şi nevăzându-şi coada,crezu că ea îi fusese călcată.Simţind-o în absenţă ,îşi pierdu echilibrul.Simţind-o în absenţă,îşi deschise ghearele,sfâşâind fiecare bucată de carne din juru-i.Când se opri ,realizase dezastrul pe care-l cauzase.Plecase de îndată, lăsându-mă plină de regrete şi de data asta cu adevarat goală,de orgoliu sau mândrie.



***
Trecuseră câteva nopţi , dar îmi-erau suficiente ca să îi duc dorul, într-un mod atât de absurd şi de fascinant,încât mă speriam.Îmi doream să-i pot împărtăşi fiecare regret şi fiecare moleculă a stării sufleteşti , ce se instalează doar în absenţa fiinţelor dragi.Începusem să-l îndrăgesc încă din acea dimineaţă,în care,între somnuri,realizasem coplexitatea lui.O complexitate la fel de mare ca cea care se făcuse cenuşă , felină şi-apoi absenţă , undeva în înteriorul meu,la un miez de noapte haotică.

dincolo de ratiune.

La un moment dat , rămăsesem singură .Într-un altfel de singurătate , complet diferită faţă de cea în care trăisem preţ de vreo două secole.Nu mai era singurătatea aceea dulce, învelită din când în când în gemete.Era doar un întuneric acerb , pe care mi-l adusesem singură în viaţa mea , ghidată de instincte absurde , rămase ascunse în cele mai îndepărtate colţuri ale sufletului meu ,de pe vremea în care alergam frenetic pe cărările haotice , în spatele Iepurelui Alb.
Când timpul începuse să îmi macine mintea , lăsându-mi mici părţi de raţiune , pentru analiză şi explicaţii , aveam totuşi sentimente puternice de fascinaţie pentru tot ceea ce se întâmpla.Dar odată cu întunericul dispăruse tot,lâsându-mă goală.
Îmi regretam nebunia , pentru întâia oară căci tot pentru întâia oară , surpase tot ceea ce mă străduisem să clădesc.Mă umilisem şi în umilinţa mea , devenisem cel mai dispreţuit animal.
Cel mai greu mi-era să înţeleg că, în nebunia mea temporară , pierdusem probabil ,singura siluetă ce reuşise să mă aducă la viaţa , după milenii de moarte interioară.Pierdusem fericirea,chiar de ea era la fel de ciudată ca toată aventura pe care o trăisem, în acele două secole.
Rămăsesem singură , încercând să-mi suprim toate imaginile cu decoruri vechi şi toate dimineţile-n care , stăteam neclintită lângă el , conştientă că fiecare mişcare i-ar fi alungat somnul dulce , de care avea atâta nevoie.Şi mai rămăsesem cu ruşinea , cu ea şi cu cele o mie de regrete , pe care le consideram atât de grele şi de absurde , încât mi se părea inutil să le mai împărtăşesc cu el.Şi la ce bun , căci oricum nu le-ar mai fi crezut reale..

Un astronaut rămas fără oxigen.

Timpul îmi măcina raţiunea , de când se hotărâse să îmi devină , din nou , duşman.Îmi lăsase totuşi, bucăţi infime de judecată,ce-mi permiteau să analizez toate modalitaţile învechite prin care bucată cu bucată , îmi împrăştia mintea în infinitul spaţiu ,ce începea chiar deasupra craniului meu.Îl priveam ca pe-un animal , ca pe-un contur ce nu avea nici început şi nici sfârşit , dar nu era nicidecum o formă clară sau un chip definit.Părea desprins din cele mai întunecate vise şi tot aşa era şi procesul prin care îmi descompunea creierul , transformând toţi neuronii în particule de materie şi antimaterie.Când ele se întâlneau , în îmbrăţişarea lor , formau siluete noi ale propriei mele persoane, pe care nu le puteam descifra , dar care mă fascinau întru totul.
Era aşa în toate dimineţile absurde şi în toate serile lipsite sau umplute până la refuz , cu gemete.Era aşa mereu,iar în spatele urechilor mele , staticul universal se accentua , devenind coloană sonoră a tot ceea ce eram forţată să privesc şi să simt.
Mă simţeam adesea de parcă aş fi fost acel mic om pierdut în spaţiu , alungat înapoi la începutul universului.Un astronaut rămas fără oxigen , martor la crearea spatiului şi al timpului .Martor la propria sa creaţie şi la propria sa extincţie.

Şi urme de dinţi în pernele tari.

Nu mai văzusem răsăritul de câteva secole şi la un moment dat ajunsesem să cred că de fapt,el,nici măcar nu exista.Undeva, la imbinarea aerului cald de vară cu cel rece şi dur de toamnă , legile fizicii luau cu ele răsăritule mele dragi , lăsându-mă să mă hrănesc doar cu nuanţele triste ale unor apusuri deprimate,filtrate prin straturi subţiri de nori cenuşii.Mă bucuram de fiecare portocaliu şi roz pe care soarele îl picta în drumul său spre alte meleaguri , dar duceam dorul acelui sentiment perfect de linişte pe care doar răsăritul mi-l putea oferi.Ajunsesem să cred că , în tot delirul fizicii , fiecare nouă zi se instala subit , de parcă cerul ar fi fost făcut dintr-o peliculă fină de gheaţă neagră , pe care lumina o spărgea , doar ca să fie acolo când ochii-mi aveau să se deschidă.Un  bigbang monoton şi repetitiv ce avea loc probabil cu secunde înainte de a mă trezi.Nu-mi puteam explica altfel trecerea într-o nouă zi , iar timpul părea să-mi fie din nou , mai mult duşman decât prieten şi a-i cere socoteală mi se părea o idee absurdă.
Încetasem să mai caut explicaţii chiar şi pentru felul în care nopţile se scurgeau , căci printre toate cele mă găseau singură ,scufundată în groapa neîncăpătorului meu pat , se mai strecurau câteva ce sfidau normalul,în toată definiţia lui pe care o învăţasem de-a lungul mileniilor.Erau puţine şi toate,toate se derulau cu o viteză ce-mi făcea starea de conştiinţă să dispară.Ecouri de gemete întinse pe pereţii albi,sanatorici şi mângâieri erotice,într-un pat drept şi mai încăpător decât părea din exterior.Aşternuturi aspre şi totuşi moi ,pe care urme de pumni strânşi de plăcere se mai puteau distinge.Şi urme de dinţi în pernele tari.Peste noapte,dispăreau toate mai repede decât mintea putea să perceapă prezentul.Şi apoi,când apărea dimineaţa cu somnuri încimentate pe ploape,lumina difuză şi gălbuie a încăperii îmi trezea gânduri circulând cu viteza haotică a timpului.Erau dimineţi interesante , căci trăiam din nou , în irealitatea de care-mi era la fel de dor , ca de răsărit.

personaj de basm.

Seara , mă sunase.Nu trecea o zi în care să nu-i duc dorul.Tânjeam după serile în care mă aştepta acasă , pe întuneric , cusută parcă în plapumă.Discuţiile fără de sfârşit pe care le duceam şi dimineţile ce ne prindeau cărându-ne una pe cealaltă , spre cartierul soarelui răsare.Fusese vremuri frumoase de care mi-era greu să mă despart , deşi soarta mă (ne) despărţise nevoit.
Seara mă sunase şi câteva zeci de minute mai târziu, ne revedeam după prea multă absenţă ,în întunericul unui gang, în centru micului noastru oraş.Paltonul ei,negru şi gros îmi aducea aminte de căldura pe care o împărtăşisem preţ de vreo 3 milenii.Era frig şi zâmbetele ne îngheţaseră pe chipuri , doar ca să le încălzim în încăperea veche,ce-şi avea începutul şi sfârşitul în spatele trupului meu tremurând.Avea în ochi o sclipire aparte , ce ştergea orice urmă de durere pe care o puteam avea pentru ea.
Arăta aproape magic.Fusese mereu o femeie frumoasă , dar ceva din toată durerea pe care acoperise cu ruj roşu,strecura în pielea ei albă,particule de divinitate.Chiar şi trupul ei era schimbat lăsând clavicula să ascundă umbre adânci.Era frumoasă ca un personaj de basm. 

un film mut.

Începuse să plouă de ceva vreme,încălzind puţin aerul rece de sfârşit de toamnă.Mă fascina atmosfera pe care picurii de apă o creau , căci păreau să danseze un dans al eliberării totale.Nu mai era frig şi apa era caldă, iar mintea mi-era goală la fel ca oraşul.Noaptea nu era foarte bătrână şi liniştea străzilor o speriau aproape la fel de tare ca pe mine,doar că eu păream să-mi aduc aminte cum era traiul din timpul toamnei.Aşa a fost tot timpul,ca într-un film mut.

Dimineaţa următoare , sorbindu-mi cafeaua pe vechiul meu balcon , ascultând sunetul trenurilor din gară , observasem că deşi era toamnă , iarba era verde ca la începutul primăverii şi purta cu ea acea sclipire magică , de care mă îndrăgostisem în urmă cu câteva milenii.Câteva momente, prin minte îmi trecuseră imagini cu iarba arsă de căldură; şi tristeţea păcătoasă a verii.Anotimpurile semănau bine cu oamenii.Suntem făcuţi după chipul şi asemănarea Mamei Natură.

iepuri


uitându-mă la trupul său , realizam că prezenta toate greşelile universului de care altă dată aş fi fugit.dar,uitându-mă la trupul său , realizam că toate greşelile universului se transformaseră în mintea mea , în forme de plăcere vinovată.mă întreabam dacă  pasiunile sale visătoare erau cele ce ma fascinau întru ignorare , sau  chipul său de prunc,îmbătrânit devreme.
hotărâsem să iau o pauză.trebuia să plec cu orice preţ din marele oraş.o vreme doar .

Deja-vu repetat

Nu îmi trebuise mult să realizez că toţi Iepurii erau la fel.Cel nou parea a fi o copie a primul,iar toate cărările mentale pe care mă dusese de când îl cunoscusem,mă ţineau într-o stare de deja-vu.Constantă.În ziua în care-mi mânjise trei cuvinte,după multe clipe de linişte ,fiecare gând imi zburase la acea fiinţă fantastică după care alergasem fără încetare şi fără suflare,preţ de aproape şase milenii.Mi se părea incredibilă situaţia tensă în care trăiam , căci toata era fabricată în interiorul minţii mele ,iar mintea mea , cea bolnavă cu toate scenariile ei , scuza oboseala sufletului.Cuvintele îşi pierdeau înţelesul când încercam să le rostesc , aşa că nu exista vreun fel prin care să-mi descriu stările.
Atenţia mea se defocusase,dar totuşi,în ceaţa aceea găseam sufiecient timp şi spaţiu, să mulţumesc golului universului, că toată viaţa mea era până la urmă,uşoară.

fascinaţie.

-Bucata asta ar putea fi foarte bine împărţită în două felii.Îmi amintesc cum era acolo pâinea..mai bună şi mai uscată.Şi mai subţire,categoric mai subţire.Şi mai e şi roşia asta,aproape putredă de când stă şi veghează lumina din frigider,dar e mai dulce aşa.Acolo nu aveam voie.Nu,nu,nu!Nici felii duble de pâine şi nici roşii vechi de două zile.Ah şi mai era şi cafeaua aceea perfectă , pentru care-mi făceam curaj dimineaţa să-mi ridic trupul din pat.Cafeaua şi ţigara rotită în jurul tuturor ierburilor cu parfum halucinant.Era delirul aerul proaspăt de munte şi-al lucrurilor sănătoase.
-Devine fascinant cât de repede poţi să te rupi de obiceiuri.De sănătate.
-E şi mai fascinant procesul în care un om se poate rupe de sănătatea sa sufletească.Hai că n-am să mor de la o roşie stătută şi nici de la o felie mai groasă de pâine,chiar de arterele mi se vor îngroşa mai tare,în următorii ani.Dar sănătatea asta sufletească,graniţa ei cu boala...Toate.Sentimentul de neputinţă .Sunt multe,n-am să le explic.Mă fascinează ruperea de normal,de sănătate.Asta şi cum toate gândurile se pot naşte de la un sandwich învechit,digerat noaptea.
-Şi timpul..
-Categoric timpul.Acum câteva unităţi de timp,cea mai mare problemă a mea era ruperea de irealitatea irealităţii verii.Acum nu mai.Acum singura mea problemă e boala asta sufletească.M-am îmbolnăvit sorbind prea mult alcool negru.Şi ce e cel mai ciudat,e că mă aşteptam să-mi crape ficatul mai întâi.Dar mi-a crăpat sufletul.
-El ţi-a fost singurul...organ vulnerabil,de când te ştiu,draga mea..

1

Poate că,altădată, oamenilor le era mai uşor să se îndrăgostească,să comunice , să se împotrivească destinului.Sau poate că timpul trecut era la fel precum cel prezent , cine ştie.Poate toate marile poveşti de dragoste sunt o exagerare naivă , un complot al minţilor bolnave ce-şi doreau să salveze lumea , pe când încă se mai putea.

obişnuinţă

că e doar o noapte sau nopţile se repetă,ideea e că monotonul se rupe.se rupe obişnuinţa şi de acolo începe dezastrul.căci după ce gemete s-au frânt în ecouri şi zilele s-au născut din sforăituri suave , devine aproape imposibil reataşarea de salteaua singuratecă şi golul camerei.nopţile devin reci şi...şi în untimele clipe de realitate tot corpul tremură în abstinenţa unui trup..mai ales când din acel trup ,cea mai cruntă şi plină de dor îndrăgpsteala a izvorât,undeva pe culoarele timpului...

vara indiană.

vara plecase de mult şi după cum tot îmi repetam în minte,departe erau toate valurile calde şi zâmbetele uşoare,apusurile calde şi vântul fierbinte ce ardea pielea,în mijlocul deşertului cu gust de Lună.vara se maturizase şi devenise o tânătă indiancă ce părea să fugă de destinul său tragic.odată cu ea alergam şi eu într-un delir ce părea cules din cărţi şi poveşti vechi . frunzele picau leneş şi adesea mă surprindea lenea cu care se îndreptau spre moarte.întreaga lume fugea de fapt şi ironia făcea ca această fugă să fie una lentă , deşi inevitabil toate,dar toate cărările aveau ca destinaţie ultima zi de căldură , prima zi de îngheţ.

noaptea se lungise într-atât de mult , încât ceasurile se opriseră.cam pe atunci revenise în viaţa mea o morală mai veche , ce îmi distorsiona aproape zilnic realitatea.totuşi reuşeam să trec prin fiecare zi , cu zâmbetul larg pe buze şi-aveam în orizontul meu , din nou un iepure.
apăruse la naşterea verii.




(încă)un delir despre timp.

la un moment dat , m-a lovit : bucăţile tăioase de scoici ce mărgineau valurile , trupu-mi scăldat în apus şi-apoi în răsărit , într-un delir desprins parcă dinr-un înconjur al lumii , bătaia caldă a aerului de munte în miez de vară şi pădurile ce foşneau a crud- toate , toate erau departe.căci toamna venise de ceva vreme şi câteodată ploile reci si aspre îmi mai amintiseră că iarna nucleară se apropia.dar până la ea , mai era moartea naturii şi tonurile de gri ce aveau să desatureze şi linia orizontului,compusă dintr-un amalgam broz-auriu ,ce se putea vedea chiar şi din inimile celor mai mari oraşe.

mă scuturasem de imaginea zilelor însorite,calde şi nepăsătoare în care trăisem fără să apuc să respir,mai bine de jumătate de secol şi apoi , subit mă întrebasem cum arată toamnă în acel colţ de rai , pe altă planetă , în care-mi petrecusem o bună parte din timp îndrăgostindu-mă de oameni şi locuri , de lacuri , vârfuri de munţi şi mâncarea dulce.tomnile mele acolo fuseseră veri indiene,mai degrabă, iar iarna era un spatiu atemporal în care-mi imaginam oameni îngheţaţi în cursa pentru distracţii alternative.
o tristeţe aparte mă curprinse.viaţa revenise la normal , un normal colectiv pe care-l experimentaseră bunii şi părinţii,înmânându-l graţios apoi spre generaţiile noi.realizasem că nimeni nu mai avea timp să-l perceapă şi pe bună dreptate,căci timpul devenise un element tot mai rar , şi chiar şi cel mai mic minut devenise un preţios prilej de odihnă fizică.
şi sufletească.


1000

am să plec spre alte meleaguri ,la un momet dat . şi am să stau acolo , unde vântul adie blând şi soarele nu arde prea tare,la capătul tutuor pădurilor , chiar de unde se văd fundurile mai multor lacuri.până când îmi voi simţi sfârşitul aproape.atunci mă voi duce spre râul cu morţi plutind,doar ca să mă alătur lor.mi se va da foc , pe o plută de lemne moi , încununată cu flori şi trupul meu va arde până la răsăritul unei noi şi ultime vieţi.

999(the last night of summer)

vara a fost altfel decât mă aşteptam să fie . pentru mine a fost superbă , dar la ce bun  dacă oamenii la care ţin cel mai mult şi-au pierdut capul în karmă şi leţii urâte pe care trebuie să le înveţe în această viaţă?mi-aş împărtăşi orizontul adorat şi învăţat cu întraga lume , dar vinovăţia îmi macină entuziasmul.
a fost frumos şi cald , luna e albastră azi şi dorul meu vine din surse găsite în miezuri de natură şi miezuri umane.
mi-ar plăcea să pot zâmbi cu mai multă sinceritate.
îmi iau rămas bun de la apusurile târzii , îbrăţişate în păduri calde , prin păduri,pe lacuri şi pe mări fără de sfârşit.îmi iau rămas bun , până la anul , când sper ca nu doar eu să am parte de linişte lăuntrică.

to somewhere I call home.

de câțiva ani încoace,rar găsesc momente de fericire atât de puternice precum cele ce le trăiesc acum.e miez de noapte și camera mi-e plină de haine.o valiză goală zace în mijloc, așteptând să fie umplută .adevărul e că iubesc să fac bagaje.uneori am impresia că aș putea chiar să fac o meserie din asta. noaptea e senină și luna,cu un început lejer de scădere,veghează din centrul cerului.mă gândesc la nopțile viitoare când am să îmi pierd mințile seara,chiar după apus,înt-o curte mică ,și totuși plină de armonie.dimineața cafea cu spumă groasă și dulce,să-mi țină compania,în timp ce ascult liniștea micului oraș,dintre munți și lacuri,într-o țară și mai mică,cu oameni plini de zâmbete pe chipuri.sunt locuri de care te îndrăgostești și pentru care ești dispus să lași totul,familia,prieteni.sunt locuri unde găsești liniștea interioară și fericirea,locuri unde de fiecare dată când te întorci ai sentimentul de acasă.așa un loc,a fost și mai marele oraș ,în care am plecat pe cand eram îndrăgostită.oarecum,în toți anii în care am locuit acolo,am iubit muzica lui,străzile calde vara,dimineți cu grădini imense pline de caprifoi.dar apoi,într-o zi,am părăsit munții dragi,străbătând câmpii,până în inima munților.mă mai gândesc la locurile și lucrurile pe care am să le învăț și simt.e fantastic.parcă nici nu a trecut un an.
mi-ar plăcea ca toți oamenii să fie la fel de fericiți ca mine.cred că lumea ar fi un loc mai bun.

happy 1st of august.

calendarististic,suntem undeva spre sfarsitului jumătăţii de drum pe care vara ne poartă.am reuşit să văd marea,să-mi scufund trupul în răsărit , să aud staticul univesal (vocea lui Dumnezeu) în valuri.viaţa îmi mai rezervă câteva momene frumoase pentru tot ce-a mai rămas din zilele calde.mai am de vizitat bucăţi de natură la care oamenii încă mai visează , să-mi încarc arhiva de cunoştiinţe cu lucruri despre plante , oameni şi timp .
să mai scrijelesc cuvinte electronic , pentru ca ele să fie într-o zi simţite,palpate,iubite.
normal că asta nu-mi mai place,căci dincolo de vis,a devenit un loc de muncă , cu salarul neplătit, din cauza recesiunii economice a gândurilor.totul e o criză ,iar pentru mine e una care-mi blochează neuronii.cum pot să scriu când în mintea mea nici măcar copilăria nu mai există - ci doar goluri.
mi-e dor de acel animal central,de iepure.dar mi-e dor în toate acele moduri în care n-am crezut că are să-mi fie vreodată.mi-e dor să-mi fie izvorul inspiraţiei mele...
nu mai am inspiraţie şi totul mă face să aprob şi să imit beţia marilor scriitori.îi simt şi-i înţeleg acum , mai bine ca nicicând.


when on the moon...


the earth looks insignificant from over there,but God says "hi" ...

vară,2012.

trebuie să recunosc că mi-era dor de vară.foarte dor,vara se intamplă atât de multe lucruri frumoase...

când oboseala capătă glas.

nu există urmă de indoială-am să-l iubesc întreaga mea viaţă,doar ca acum  am obosit să-l mai iubesc,să mă mai trezesc frântă şi tristă că vise-n care i-am simţit din nou pielea cafenie,s-au terminat cu soarele-n chip.am obosit.
şi-n toată oboseala mea,evident că golul s-a instalat ţi că odată cu el şi depersonlizarea a bătut la usă.eram o altă persoană pe vremea când toate resursele personale mi le alocam iubindu-l.îmi imaginam că într-o zi are să-mi scrie sau are să-mi bată la uşă,spunându-mi că-i e dor şi dor de cele ce s-ar fi putut,dar nu s-au întâmplat niciodată.
despre golul meu , am mai vorbit şi probabil am să mai vorbesc fugitiv o vreme bună,până când am să obosesc în a-l mai simţi şi pe el.până la urmă toate mă obosesc,dar ciudat e modul în care viaţa mă duce mai departe - acum fără planuri prea mari şi cu mult prea multe spaime şi frici.viitorul există şi el pe undeva şi-n toată viziunea mea,e pare surprinzător de luminat, deşi toate gândurile sunt trasformate-n ipoteze efemere.nu ştiu ce fac,de când am decis că sunt prea obosită să-l mai iubesc.existenţa mea e deja un obicei sumbru de a umple golurile cu lucruri pe care altădată le făceam natural,dar acum îmi sunt grele ca plumbul.poate că,odată cu oboseala,mi-am pierdut naturaleţea,sau poate,nu am avut-o niciodată,după cum nici pe el nu pot să afirm că l-am avut.
despre tot ce are să se îmtâmple am hotărât să nu mai vorbesc,cel puţin până când viitorul e deja prezent,iar prezentul - trecut.singurele idei concrete ce-mi mai parazitează mintea,mă surprind prin obictivitatea lor.toate,toate ideile au acum un alt aspect,când subiectivul a ieşit din esenţa dragostei pentru el.analize temeinice şi rânduri multe scrijelite pe documente digitale,asta e tot ce am acum.ei bine,asta şi multe flashuri de când mintea nu-mi era amnezică din cauza prezenţei lui.de parcă,in acea dimineaţă în care am ştiu că tot ce urmează să fac e strict pentru mine şi nu-l mai implică nici măcar în plan ipotetic,am suferit un proces de transcedenţă - din copila îndrăgostită în fiinţa ce ştie că undeva persoana care are să-mi suporte isteriile şi sindroamele obsesiv compulsive,mă aşteaptă să ne bem cafeaua împreună,dimineaţă de dimineaţă.
tot ce regret din oboseala mea e că mi-am pierdut happy place-ul.nu mai prea am unde să fug când clipele devin prea grele.sau poate că am şi mi-e prea lene să caut,se prea poate.
am să-l iubesc toată viaţa şi la sfarşitul ipotetic al zilelor ,va ştii asta mai bine decât mine.dar până atunci am hotărât să-nnot în zilele tot mai compacte,pe care viaţa mi le trânteşte pe-un covor roşu,de cum răsare soarele.aşa,doar cu schiţe de viitor şi sentimente sigure despre-un el ipotetic.


dimineaţa.

mă trezesc dimineaţa,lăsându-mă uşor purtată de mirosul delicat al cafelei şi privind pustiu spre fereastră ,golul orizontului răsună-napoi în centrul trupului meu.şi e aşa,de cateva dimineţi bune deja,gol,pustiu,în ecouri.m-am întrebat cum vor fi dimineţile acelea când după toate amintirile şi dramele,după toate melancoliile şi beţiile,voi reuşi în sfarşit să-mi eliberez sufletul.nu ştiu cum e căci dragul e încă în interiorul meu şi câteodată-i mai vad umbra,iar în miez de noapte,când întunericul mă pride trează adesea mă deştept din meditaţii în care gândurile s-au dus cu el undeva,într-un deşert.
mă trezesc dimineaţa şi-mi mai amintesc persoanele din trecut.persoanele mele.toate acele fiinţe pe care le-am cunoscut în sinea mea,la un momet dat sau altul.îmi amintesc cu drag de ea,de cea pierdută-n deşert şi dansuri marocane,de cea îndrăgostită şi pierdută-n tot ce era frumos.şi-apoi a venit cealaltă,cea care a schimbat perspective şi delăsări şi dureri de oase din pseudo oboseală.nu-mi mai amintesc mai nimic din acei ani,de parcă în fiecare noapte de ceva vreme,cineva-mi mănâncă firmitură cu firmitură materia cenuşie.nu-mi amintesc nimic,poate de aceea nu mai găsesc nici dragostea aceea fără de somn,pe care-o purtam cu atâta..mândrie bolnavă.şi visele mi-l aduc tot mai rar şi-atunci tristeţea mă curprinde,de parcă cea dintâi fiinţă mi-ar spune că e cel mai bine aşa.
dar e golul şi-odată cu el un soi de spaimă.căci eliberarea spulberă felul în care mintea funcţionează.


mai multe forme de realitate.

soarele era în spatele oraşului de ceva vreme.mai lumina puţin şi totuşi intens,dând clădirilor un soi de aură intens strălucitoare.îmi pierdusem capul cu câteva străzi înainte,căci era fantastic să-mi văd simţirile,din holograme în realitate.îmi pierdusem capul în deşteptare.

lumina din spatele clădirilor , curăţa oraşul,lăsându-l un loc aproape magic.şi-n toata magia asta văzută cu ochii focusaţi la infinit,la un orizont destul de îndepărtat, i-am văzut silueta.mi se părea superbă,impunătoare şi de-un teribil calm.privind în gol spre-acel orizont,m-am lăsat blocată de silueta lui şi genunchii -şi transformaseră oasele-n gelatină,instant.mi-am deschis ochii şi-am realizat cine e.puteam să mai aştept un verde,să-l întămpin şi să-i spun lucruri pozitive,aşa cum şi mie mi-ar fi spus.dar oraşul mă chema şi-n magia lui,schimburi de gânduri s-au înfăptuit.ne-am salutat doar ochii şi-am fugit în grabă spre alte părţi,lăsându-mi rochi largă să coloreze urma mea.cănd am ajuns destul de departe ca să-mi revin din imensa bucurie,mi-am întors capul să văd ceea ce făcusem.i-am văzut ochii îndreptaţi spre mine.mă rugau să stau.


cât de diferit era prezentul.

Ioana trebuia să plece în Italia,urmand să studieze mecina.trebuia sa devină medic legist şi eu,cu studii de fotografie în spate,trebuia să-i fiu fotograful,să-i fotografiez morţii şi pe cei bătuţi de soartă.Mădălina trebuia să-şi găsească un  bărbat cu bani,ca să-şi poată pierde ea minţile prin cărţi.un prinţ modern,care să o aprecieze şi să o lase în pace.Planurile trebuiau să fie altfel pană acum,dar noi am ales alte rute ale destinului şi-am uitat de mult vorbele grăite la început de vară.

Cateva veri mai încolo,mă aflam într-o gradină micuţă,înconjurată de cuşti.Luna era mare pe cer şi norii pufoşi păreau a fi perne aruncate aiurea,ca într-o cameră indiană.Cerul era o minune a fizicii universului,căci nu în fiecare noapte luna e atat de aproape de Pămant iar existenţa mea în acea grădină transforma toată ştiinţa într-o poveste,într-o feerie.În jurul meu erau cuşti,cuşti luminate de lună.Şi-n lumină şi linişte din spatele gratiilor urechi mari,albe au ieşit.Un vis în realitate,un vis lucid.
Am savurat momentul,uitand de toată durerea de picioare,de ultimele 36 de ore nedormite,de ganduri absurde de singurătate,izvorate de nicăieri.Cand m-am intors în camera mea,mirosul crud de mucegai proaspăt m-a întampinat.Mintea m-a trimis la mare şi marea la altă viaţă.În întunericul zgăriat de panoul publicitar din faţa geamului,urmele de urechi albe s-au aşesat la colţ.Mi-ar fi plăcut să pot deschide toate cuştile şi să-i eliberez pe toţi,dar unde să trăiască când sălbăticia a fost scoasă din ei?Şi unde să se ascundă?În gropile din asfalt?
În noaptea aceea am visat şi cel dintâi iepure.Eram tristă,pentru întăia oară într-un vis în care-mi apăruse.Eram tristă şi-i spuneam salutul de sfarşit,de parcă fiinţa-mi inconştientă ar păşi pe alte drumuri în care trecutul se şterge şi delirul se instalează încet.
În noaptea aceea,când patul înalt  mare şi gol îmi aduna visele am realizat cât de diferit era prezentul.

câteodată mă pierd pe cerul negru,de noapte.câteodată a devenit de fapt mai tot timpul şi asta e o altă definiţie a fiecărei seri cu cer senin.totul e calm noaptea,când verdele dispare,când oamenii dispar,când toată agitaţia oraşului dispare şi tot e mai rămâne e câte-un şuierat de tren,scăpat din greşeală.
şi...mă pierd  printre constelaţii,înercând să le descoper misterul,căci toate au unul.taurul m-a chemat mulţi ani la rând.îl priveam în ochi şi deşi nu-i ştiam numele,eram sigură că el e.de la o vreme tot tabloul capătă tot mai des muzică,şi-un ciuda ei liniştea tot răsare.o poţi auzi din trilurile scăpate parcă,de privighetori şi mierle,deşimă îndoiesc că păsări aşa nobile,şi-ar putea face cuiburi prin oraşe păgâne.

mă mai pierd prin ceruri de noapte,că să-mi meditez trăirea -acum atât de schimbată faţă de cea din alţi ani.
alţi oameni,vechi suflete,noi obiceiuri şi neîncheiate  povestiri.

overthinking.

"overthinking,mereu faci asta.lasă-ţi mintea liberă.îţi faci singură probleme"
şi ca un copil răsfăţat am oftat în continuare.n-aş fi putut atunci să nu-mi analizez fiecare gest,căci fiecare gest îmi marca existenţa.eram împreună,singuri,pentru întăia oară după prea multă vreme.mă bucuram de prezenţa lui,la fel cum un copil se bucură de cadouri în dimineaţa de Crăciun.era cadoul meu pentru acea zi,să-i văd zambetul la apus de soare,să-i ascult poveştile pe care nu întotdeauna le înţelegeam.
ne-a prins seara şi liniştea şi toate erau sub lună plină.priveam oraşul în goluri mari şi-n goluri şi mai mari de tăcere ne scăldam gandurile.priveam spre viitor,deşi el nici măcar nu se arăta la orizont.dar eu priveam şi-n toată privirea mea,asemenea unor clipe puternice meditative,puteam să simt totul.puteam să simt golul acela din pat umplut de el,puteam să-i văd zambetul de bună dimineaţa şi cateodată chiar îmi imaginam că am să-i întind paru-i lung peste spatele meu scrijelit cu desene şi culori,pe care le voi decolora în tonuri suave de gri.
îmi îmaginam ţări pe care le-am fi putut vedea şi locuri în care să fim fericiţi.
m-am trezit cand conştiinţa s-a trezit şi ea la viaţă.subconştientul meu o luase razna demult şi-mi genera toate acele imagini.căci golul din pat trebuie umplut mai întai de propria mea persoană  . şi desigur c-am putea străbate locuri şi ţări,că am putea avea afla poveşti şi picta zîmbete peste tot,dar nu mi-era nimic necesar atunci - cum nici acum nu cred că-mi e.
şi-apoi e normalul.totul e o convingere egoistă.
"te laşi purtată de ego,cand tu ştii cel mai bine cat e de păcat.."
aş putea fi fericită,cu adevărat.dar probabil că într.o dimineaţă m-aş trezi supărată şi aş fugi prin locuri pierdute ale unei foste vieţi.aş putea fi fericită dar sufocarea m-ar prinde din urmă.aşa că răman în egoismul meu,singură şi din cand în cand mă mai bucur de el.de tot ce e,căci poate într-o zi am să încetez să mă mai gandesc în avans la fiecare detaliu.căci poate într-o zi am să renunţ la egoism.


In your place there were a thousand other faces.

 You can't choose what stays and what fades away
And I'd do anything to make you stay

de continuat.

eram copilă,încă îndrăgostită,(deşi îndrăgosteala nu cred că mi-a dispărut niciodată.)înnebunită de existenţa lui.mi se părea că venerez un zeu,căci în ochii lui văzusem încă din prima clipă,spirite bătrâne.nu-mi simţeam prezentul,căci capul mi-era pierdut mereu în nori şi pământul era oricum prea departe.
dar,totuşi ,într-o dimineaţă , după ce toate gurile dulci de cafea au fost sorbite,o ea mi-a spus că sufletul venerat era mai liber ca vântul.am rămas bântuită-o vreme de toate cuvintele,o vreme-n care primăvara a fost mai senină ca niciodată.
***
dar au mai trecut ani şi-n toate culoarele timpului,în toate s-a aflat câte-o învăţătură.dar cea mai preţioasă a rămas aceeaşi care,m-a adus din nori.e mai liber decât vântul şi să iubeşti vântul,e cea mai grea încercare a vieţii.

primăvara.

de când soarele şi-a mai dezgheţat razele,întregul orizont şi-a schimbat imaginea.fără să-mi dau seama,zăpada a dispărut,chiar şi cea de pe margini de drum,cea mai urâtă şi murdară zăpada.a dispărut toată chiar şi cea de pe dealuri,rămasă albă şi neatinsă.şi când pământul s-a uscat şi el,după toate şiroaile de zăpadă topită,păsările au început să cânte.când eram mai mică prin cărţi,poezii şi poveşti,ele-şi părăseau cuiburile toamna,ca să plece spre alte ţări.un basm plin de culoare,căci în zborul lor nu mi-am putut imagina niciodată cu adevat,câte suflete ascultă şi încântă-n drumul lor.dar dacă nu pleacă niciodată?dacă rămân zgribulite pe sub streşini de case,prin copaci din care frunzele au uitat să cadă?atunci trilul lor de primăvară,ce-mi face până şi oasele să tremure de plăcere,e cântecul ritualic de primăvară.
căci până la urmă primăvara merită un astfel de cântec şi păsările merită ascultate.copacii priviţi în joul lor vechi de când lumea şi cerul adorat prin culorile,şi norii,şi căldura pe care-o aduce din nou.
primele flori trebuie adorate şi zâmbete aruncate spre ele.
primele nopţi în trupuri goale.
primele zile calde,după prea multe degerate.
prima vara.
încă nu bătuse miezu nopţii pe când eu mă aflat atingând marginile universului.fizicu-mi stătea atârnat de-un scan,de parcă ar fi fost acolo doar ca să înregistreze evenimente reprimate de suconştient.darla un moment dat a devenit totul un jos de lumini şi din una în alta,aşa cum povestea şi Douglas Adams,mă aflam la restaurantul de la sfârşitul universului.mi se părea că întrgul drum fusese doar un proces banal de adaptare.dacă aş fi luat-o după şcoală cel mai probabil mp aflam în pragul unei crize schizoidale.dar nu era vorba de asta.nu,nici decum,căci adaugam noi puncte forte experienţei mele.
poveste în poveste.
trrebuie să ţin minte că până la ziua mea vreau sa citesc Soarele Negru şi Virrusul.mî văd deja stând pe terasă,la soare..ah!
şi-apoi să,ă întorc la univers-pustiu de negru şi totuşi atât de colorat,loc divin mai uşor de pictat decât de descris,căci poeţi s-au născut prea demult pentru el şi toţ şi-au regăsit sufletu-n pictori zeci de generaţii mai târziu,în colţuri difertie de lume.
mă întorc la fereastra mea,acolo unde soarele răsare şi stelele strălucesc în pragul nopţii.acolo unde noapte e o fabrică de vise şi poveşti.

după-amiaza

când ne-am înălnit,trecuse deja parcă prea mult timp de când nu-i văzusem chipul.îmi doream deja de prea multă vreme să-l revăd,pentru că ştiam că doar ochii săi îmi puteau alina suferinţa.eram doborâtă şi novoia-mi rosese deja ultimele speranţe că am să-l mai întâlnesc curând.
destinul ne-a reunit chipurile într-o dimineaţă,pe nişte scări obositoare.m-am simţit de parcă întreaga lume din jurul meu dispăruse.atunci a fost şi-ntâia oară când i-am văzut strlucirea cu adevărat-ştiam că ea există,căci o simţisem de o infinitate de ori.am stat împreună şi asemenea unor copii,ne-am jucat de-a urmăritul pe ascuns.încercam să-i surprind chipul obosit şi totuşi clar,în timp ce-şi pierdea minţile-n coala albă din faţă.mă surprindea cu câte-un zâmbet timid,lăsându-mă să ştiu că jocul era în doi.
dimineaţa aceea se întinsese până spre după-masă.ne-am anulat toate planurile şi-am hoinărit prin cafenele,sorbind din ceşti parfumate.câteodată era suficientă doar tăcerea şi câteodată gândurile ni se împleteau în cristalele pe care le tot scotea din geantă.pe mână avea un inel şi spusese povetea lui.era din acel loc magic în care altădată-mi pierdeam după-amiezile,printre poveşti cu zei indieni şi ceaiuri aromate.în povestea lui totul lipsea din acea încăpere-totul mai puţin bijuteriile.îmi povestea cu drag despre fiinţele de-acolo,despre ceaiurile sorbite,despre toate pietrele pe care le văzuse.îl oprii şi-i spusesem cât de dor mi-era de acel loc,de acel om aproape sfânt,despre cum era totul,despre cum vroiam să-l duc acolo mereu.timpul se desincronizase pentru amândoi,schimbând stări şi perspective.mi-aş fi dorit să mă întorc în timp şi să-l iau de mână ca să-l duc la ţigănci,în acea seară de decembrie,când ne plimbaserăm întâia oară şi din pură întâmplare,pe stradă.
dar nu puteam.
ne-am luat de mână atunci,în prezentul acelei amieze.după cafele,după toate ţigările rulate cu grije şi fumate parcă-n grabă,ne-am trezit pe străzi,printre prea mulţi oameni şi prea multe culori.am cumpărat o ciocolată albă,de casă şi i-am dat lui jumătate.
şi atunci am realizat că-n cel mai surprinzător mod el e persoana mea.e persoana mea,de sex masculin.el e cel cu deliruri şi iubiri frânte,el e cel ce-şi caută spiritul şi liniştea,de ani de zile.e cel care-mi termină frazele şi-mi citeşte gândurile şi prenumele-i e o parte a unui prenume uitat de-al meu.

de atunci nu l-am mai văzut decât prin gândurile mele.

conştiinţa

după ce-am sorbit şampania şi ultima cafea împreună,după ce succesul,realizarea,planul unui drum mai însorit şi-au pierdut din intensitate,am rămas singură percepând schimbarea.o vreme mi-a fost uşor căci oboseala,durerea de oase,mersul pe jos până-n capete de lumi,toate,toate au ecranat sentimentul de gol,iar toate emoţiile s-au reprimat undeva în colţuri de inconştient.dar la un moment dat,uitându-mă peste umerii-mi-nfriguraţi,am văzut orizontul bombardat de lumini şi culori.distanţa mi s-a părut subit enormă şi primele lacrimi inevitabille.dar acela a fost doar un moment.prima zi.
eram în faţa unui opac imens.
când s-a întâmplat din nou,aveam iarăşi dansul luminii orizontului,în spate,de parcă aş fi fost să-l port în cârcă.
de parcă aceea ar fi fost cea mai mare povară a mea.trecuseră zile-ntregi deja când îmi evitam plânsul,pierzându-mi prezentul în noile alegeri,dar atunci mi-am simţit ochii tumefiaţi şi fierbinţi.la scurt timp după,am simţit cum răceala chipului meu se duce odată cu ultima pudră,în jos,spre bărbie,cărată de lacrimi.
mă aflam din nou înaintea marelui copac şi-l simţeam deja cum respiră.
fusese încă o zi petrecută-n linişte,căci nu mai vorbeam aceeaşi limbă cu nimeni.mă pierdusem încă o dată-n chipuri triste şi mesaje ce-mi aminteau de răutatea mea de altădat'.pierdusem încă o zi conştientizându-mă,regretându-mi fapte şi decizii.

la un moment dat citisem un pasaj despre iertare şi lumină.spunea că e necesară o singură lacrimă de pură tristeţe şi regret să fie plânsă,ca iertarea şi lumina să fie primite.dacă e aşa,abia acum înţeleg de ce mi-a luat atât de mult timp să-mi găsesc echilibrul spiritual.un singur om nu trebuie să fie motivul pentru care prezentul să fie trist.tristeţea implică suferinţă globală,regret personal,profund.tristeţea implică tot,somnul şi nesomnul,echilbirul şi dezechilibrul.iar la sfârşitul ei e lumina.
pe care eu încep să o văd.t o t  m a i  c l a r.