primăvara.

de când soarele şi-a mai dezgheţat razele,întregul orizont şi-a schimbat imaginea.fără să-mi dau seama,zăpada a dispărut,chiar şi cea de pe margini de drum,cea mai urâtă şi murdară zăpada.a dispărut toată chiar şi cea de pe dealuri,rămasă albă şi neatinsă.şi când pământul s-a uscat şi el,după toate şiroaile de zăpadă topită,păsările au început să cânte.când eram mai mică prin cărţi,poezii şi poveşti,ele-şi părăseau cuiburile toamna,ca să plece spre alte ţări.un basm plin de culoare,căci în zborul lor nu mi-am putut imagina niciodată cu adevat,câte suflete ascultă şi încântă-n drumul lor.dar dacă nu pleacă niciodată?dacă rămân zgribulite pe sub streşini de case,prin copaci din care frunzele au uitat să cadă?atunci trilul lor de primăvară,ce-mi face până şi oasele să tremure de plăcere,e cântecul ritualic de primăvară.

căci până la urmă primăvara merită un astfel de cântec şi păsările merită ascultate.copacii priviţi în joul lor vechi de când lumea şi cerul adorat prin culorile,şi norii,şi căldura pe care-o aduce din nou.

primele flori trebuie adorate şi zâmbete aruncate spre ele.

primele nopţi în trupuri goale.

primele zile calde,după prea multe degerate.

prima vara.

încă nu bătuse miezu nopţii pe când eu mă aflat atingând marginile universului.fizicu-mi stătea atârnat de-un scan,de parcă ar fi fost acolo doar ca să înregistreze evenimente reprimate de suconştient.darla un moment dat a devenit totul un jos de lumini şi din una în alta,aşa cum povestea şi Douglas Adams,mă aflam la restaurantul de la sfârşitul universului.mi se părea că întrgul drum fusese doar un proces banal de adaptare.dacă aş fi luat-o după şcoală cel mai probabil mp aflam în pragul unei crize schizoidale.dar nu era vorba de asta.nu,nici decum,căci adaugam noi puncte forte experienţei mele.

poveste în poveste.

trrebuie să ţin minte că până la ziua mea vreau sa citesc Soarele Negru şi Virrusul.mî văd deja stând pe terasă,la soare..ah!

şi-apoi să,ă întorc la univers-pustiu de negru şi totuşi atât de colorat,loc divin mai uşor de pictat decât de descris,căci poeţi s-au născut prea demult pentru el şi toţ şi-au regăsit sufletu-n pictori zeci de generaţii mai târziu,în colţuri difertie de lume.

mă întorc la fereastra mea,acolo unde soarele răsare şi stelele strălucesc în pragul nopţii.acolo unde noapte e o fabrică de vise şi poveşti.

după-amiaza

când ne-am înălnit,trecuse deja parcă prea mult timp de când nu-i văzusem chipul.îmi doream deja de prea multă vreme să-l revăd,pentru că ştiam că doar ochii săi îmi puteau alina suferinţa.eram doborâtă şi novoia-mi rosese deja ultimele speranţe că am să-l mai întâlnesc curând.

destinul ne-a reunit chipurile într-o dimineaţă,pe nişte scări obositoare.m-am simţit de parcă întreaga lume din jurul meu dispăruse.atunci a fost şi-ntâia oară când i-am văzut strlucirea cu adevărat-ştiam că ea există,căci o simţisem de o infinitate de ori.am stat împreună şi asemenea unor copii,ne-am jucat de-a urmăritul pe ascuns.încercam să-i surprind chipul obosit şi totuşi clar,în timp ce-şi pierdea minţile-n coala albă din faţă.mă surprindea cu câte-un zâmbet timid,lăsându-mă să ştiu că jocul era în doi.

dimineaţa aceea se întinsese până spre după-masă.ne-am anulat toate planurile şi-am hoinărit prin cafenele,sorbind din ceşti parfumate.câteodată era suficientă doar tăcerea şi câteodată gândurile ni se împleteau în cristalele pe care le tot scotea din geantă.pe mână avea un inel şi spusese povetea lui.era din acel loc magic în care altădată-mi pierdeam după-amiezile,printre poveşti cu zei indieni şi ceaiuri aromate.în povestea lui totul lipsea din acea încăpere-totul mai puţin bijuteriile.îmi povestea cu drag despre fiinţele de-acolo,despre ceaiurile sorbite,despre toate pietrele pe care le văzuse.îl oprii şi-i spusesem cât de dor mi-era de acel loc,de acel om aproape sfânt,despre cum era totul,despre cum vroiam să-l duc acolo mereu.timpul se desincronizase pentru amândoi,schimbând stări şi perspective.mi-aş fi dorit să mă întorc în timp şi să-l iau de mână ca să-l duc la ţigănci,în acea seară de decembrie,când ne plimbaserăm întâia oară şi din pură întâmplare,pe stradă.

dar nu puteam.

ne-am luat de mână atunci,în prezentul acelei amieze.după cafele,după toate ţigările rulate cu grije şi fumate parcă-n grabă,ne-am trezit pe străzi,printre prea mulţi oameni şi prea multe culori.am cumpărat o ciocolată albă,de casă şi i-am dat lui jumătate.

şi atunci am realizat că-n cel mai surprinzător mod el e persoana mea.e persoana mea,de sex masculin.el e cel cu deliruri şi iubiri frânte,el e cel ce-şi caută spiritul şi liniştea,de ani de zile.e cel care-mi termină frazele şi-mi citeşte gândurile şi prenumele-i e o parte a unui prenume uitat de-al meu.

de atunci nu l-am mai văzut decât prin gândurile mele.