mă trezesc dimineaţa,lăsându-mă uşor purtată de mirosul delicat al cafelei şi privind pustiu spre fereastră ,golul orizontului răsună-napoi în centrul trupului meu.şi e aşa,de cateva dimineţi bune deja,gol,pustiu,în ecouri.m-am întrebat cum vor fi dimineţile acelea când după toate amintirile şi dramele,după toate melancoliile şi beţiile,voi reuşi în sfarşit să-mi eliberez sufletul.nu ştiu cum e căci dragul e încă în interiorul meu şi câteodată-i mai vad umbra,iar în miez de noapte,când întunericul mă pride trează adesea mă deştept din meditaţii în care gândurile s-au dus cu el undeva,într-un deşert.
mă trezesc dimineaţa şi-mi mai amintesc persoanele din trecut.persoanele mele.toate acele fiinţe pe care le-am cunoscut în sinea mea,la un momet dat sau altul.îmi amintesc cu drag de ea,de cea pierdută-n deşert şi dansuri marocane,de cea îndrăgostită şi pierdută-n tot ce era frumos.şi-apoi a venit cealaltă,cea care a schimbat perspective şi delăsări şi dureri de oase din pseudo oboseală.nu-mi mai amintesc mai nimic din acei ani,de parcă în fiecare noapte de ceva vreme,cineva-mi mănâncă firmitură cu firmitură materia cenuşie.nu-mi amintesc nimic,poate de aceea nu mai găsesc nici dragostea aceea fără de somn,pe care-o purtam cu atâta..mândrie bolnavă.şi visele mi-l aduc tot mai rar şi-atunci tristeţea mă curprinde,de parcă cea dintâi fiinţă mi-ar spune că e cel mai bine aşa.
dar e golul şi-odată cu el un soi de spaimă.căci eliberarea spulberă felul în care mintea funcţionează.
