vară,2012.

trebuie să recunosc că mi-era dor de vară.foarte dor,vara se intamplă atât de multe lucruri frumoase...

când oboseala capătă glas.

nu există urmă de indoială-am să-l iubesc întreaga mea viaţă,doar ca acum  am obosit să-l mai iubesc,să mă mai trezesc frântă şi tristă că vise-n care i-am simţit din nou pielea cafenie,s-au terminat cu soarele-n chip.am obosit.

şi-n toată oboseala mea,evident că golul s-a instalat ţi că odată cu el şi depersonlizarea a bătut la usă.eram o altă persoană pe vremea când toate resursele personale mi le alocam iubindu-l.îmi imaginam că într-o zi are să-mi scrie sau are să-mi bată la uşă,spunându-mi că-i e dor şi dor de cele ce s-ar fi putut,dar nu s-au întâmplat niciodată.

despre golul meu , am mai vorbit şi probabil am să mai vorbesc fugitiv o vreme bună,până când am să obosesc în a-l mai simţi şi pe el.până la urmă toate mă obosesc,dar ciudat e modul în care viaţa mă duce mai departe - acum fără planuri prea mari şi cu mult prea multe spaime şi frici.viitorul există şi el pe undeva şi-n toată viziunea mea,e pare surprinzător de luminat, deşi toate gândurile sunt trasformate-n ipoteze efemere.nu ştiu ce fac,de când am decis că sunt prea obosită să-l mai iubesc.existenţa mea e deja un obicei sumbru de a umple golurile cu lucruri pe care altădată le făceam natural,dar acum îmi sunt grele ca plumbul.poate că,odată cu oboseala,mi-am pierdut naturaleţea,sau poate,nu am avut-o niciodată,după cum nici pe el nu pot să afirm că l-am avut.

despre tot ce are să se îmtâmple am hotărât să nu mai vorbesc,cel puţin până când viitorul e deja prezent,iar prezentul - trecut.singurele idei concrete ce-mi mai parazitează mintea,mă surprind prin obictivitatea lor.toate,toate ideile au acum un alt aspect,când subiectivul a ieşit din esenţa dragostei pentru el.analize temeinice şi rânduri multe scrijelite pe documente digitale,asta e tot ce am acum.ei bine,asta şi multe flashuri de când mintea nu-mi era amnezică din cauza prezenţei lui.de parcă,in acea dimineaţă în care am ştiu că tot ce urmează să fac e strict pentru mine şi nu-l mai implică nici măcar în plan ipotetic,am suferit un proces de transcedenţă - din copila îndrăgostită în fiinţa ce ştie că undeva persoana care are să-mi suporte isteriile şi sindroamele obsesiv compulsive,mă aşteaptă să ne bem cafeaua împreună,dimineaţă de dimineaţă.

tot ce regret din oboseala mea e că mi-am pierdut happy place-ul.nu mai prea am unde să fug când clipele devin prea grele.sau poate că am şi mi-e prea lene să caut,se prea poate.

am să-l iubesc toată viaţa şi la sfarşitul ipotetic al zilelor ,va ştii asta mai bine decât mine.dar până atunci am hotărât să-nnot în zilele tot mai compacte,pe care viaţa mi le trânteşte pe-un covor roşu,de cum răsare soarele.aşa,doar cu schiţe de viitor şi sentimente sigure despre-un el ipotetic.