Deja-vu repetat

Nu îmi trebuise mult să realizez că toţi Iepurii erau la fel.Cel nou parea a fi o copie a primul,iar toate cărările mentale pe care mă dusese de când îl cunoscusem,mă ţineau într-o stare de deja-vu.Constantă.În ziua în care-mi mânjise trei cuvinte,după multe clipe de linişte ,fiecare gând imi zburase la acea fiinţă fantastică după care alergasem fără încetare şi fără suflare,preţ de aproape şase milenii.Mi se părea incredibilă situaţia tensă în care trăiam , căci toata era fabricată în interiorul minţii mele ,iar mintea mea , cea bolnavă cu toate scenariile ei , scuza oboseala sufletului.Cuvintele îşi pierdeau înţelesul când încercam să le rostesc , aşa că nu exista vreun fel prin care să-mi descriu stările.
Atenţia mea se defocusase,dar totuşi,în ceaţa aceea găseam sufiecient timp şi spaţiu, să mulţumesc golului universului, că toată viaţa mea era până la urmă,uşoară.

fascinaţie.

-Bucata asta ar putea fi foarte bine împărţită în două felii.Îmi amintesc cum era acolo pâinea..mai bună şi mai uscată.Şi mai subţire,categoric mai subţire.Şi mai e şi roşia asta,aproape putredă de când stă şi veghează lumina din frigider,dar e mai dulce aşa.Acolo nu aveam voie.Nu,nu,nu!Nici felii duble de pâine şi nici roşii vechi de două zile.Ah şi mai era şi cafeaua aceea perfectă , pentru care-mi făceam curaj dimineaţa să-mi ridic trupul din pat.Cafeaua şi ţigara rotită în jurul tuturor ierburilor cu parfum halucinant.Era delirul aerul proaspăt de munte şi-al lucrurilor sănătoase.

-Devine fascinant cât de repede poţi să te rupi de obiceiuri.De sănătate.

-E şi mai fascinant procesul în care un om se poate rupe de sănătatea sa sufletească.Hai că n-am să mor de la o roşie stătută şi nici de la o felie mai groasă de pâine,chiar de arterele mi se vor îngroşa mai tare,în următorii ani.Dar sănătatea asta sufletească,graniţa ei cu boala...Toate.Sentimentul de neputinţă .Sunt multe,n-am să le explic.Mă fascinează ruperea de normal,de sănătate.Asta şi cum toate gândurile se pot naşte de la un sandwich învechit,digerat noaptea.

-Şi timpul..

-Categoric timpul.Acum câteva unităţi de timp,cea mai mare problemă a mea era ruperea de irealitatea irealităţii verii.Acum nu mai.Acum singura mea problemă e boala asta sufletească.M-am îmbolnăvit sorbind prea mult alcool negru.Şi ce e cel mai ciudat,e că mă aşteptam să-mi crape ficatul mai întâi.Dar mi-a crăpat sufletul.

-El ţi-a fost singurul...organ vulnerabil,de când te ştiu,draga mea..

1

Poate că,altădată, oamenilor le era mai uşor să se îndrăgostească,să comunice , să se împotrivească destinului.Sau poate că timpul trecut era la fel precum cel prezent , cine ştie.Poate toate marile poveşti de dragoste sunt o exagerare naivă , un complot al minţilor bolnave ce-şi doreau să salveze lumea , pe când încă se mai putea.

obişnuinţă

că e doar o noapte sau nopţile se repetă,ideea e că monotonul se rupe.se rupe obişnuinţa şi de acolo începe dezastrul.căci după ce gemete s-au frânt în ecouri şi zilele s-au născut din sforăituri suave , devine aproape imposibil reataşarea de salteaua singuratecă şi golul camerei.nopţile devin reci şi...şi în untimele clipe de realitate tot corpul tremură în abstinenţa unui trup..mai ales când din acel trup ,cea mai cruntă şi plină de dor îndrăgpsteala a izvorât,undeva pe culoarele timpului...

vara indiană.

vara plecase de mult şi după cum tot îmi repetam în minte,departe erau toate valurile calde şi zâmbetele uşoare,apusurile calde şi vântul fierbinte ce ardea pielea,în mijlocul deşertului cu gust de Lună.vara se maturizase şi devenise o tânătă indiancă ce părea să fugă de destinul său tragic.odată cu ea alergam şi eu într-un delir ce părea cules din cărţi şi poveşti vechi . frunzele picau leneş şi adesea mă surprindea lenea cu care se îndreptau spre moarte.întreaga lume fugea de fapt şi ironia făcea ca această fugă să fie una lentă , deşi inevitabil toate,dar toate cărările aveau ca destinaţie ultima zi de căldură , prima zi de îngheţ.

noaptea se lungise într-atât de mult , încât ceasurile se opriseră.cam pe atunci revenise în viaţa mea o morală mai veche , ce îmi distorsiona aproape zilnic realitatea.totuşi reuşeam să trec prin fiecare zi , cu zâmbetul larg pe buze şi-aveam în orizontul meu , din nou un iepure.

apăruse la naşterea verii.

(încă)un delir despre timp.

la un moment dat , m-a lovit : bucăţile tăioase de scoici ce mărgineau valurile , trupu-mi scăldat în apus şi-apoi în răsărit , într-un delir desprins parcă dinr-un înconjur al lumii , bătaia caldă a aerului de munte în miez de vară şi pădurile ce foşneau a crud- toate , toate erau departe.căci toamna venise de ceva vreme şi câteodată ploile reci si aspre îmi mai amintiseră că iarna nucleară se apropia.dar până la ea , mai era moartea naturii şi tonurile de gri ce aveau să desatureze şi linia orizontului,compusă dintr-un amalgam broz-auriu ,ce se putea vedea chiar şi din inimile celor mai mari oraşe.

mă scuturasem de imaginea zilelor însorite,calde şi nepăsătoare în care trăisem fără să apuc să respir,mai bine de jumătate de secol şi apoi , subit mă întrebasem cum arată toamnă în acel colţ de rai , pe altă planetă , în care-mi petrecusem o bună parte din timp îndrăgostindu-mă de oameni şi locuri , de lacuri , vârfuri de munţi şi mâncarea dulce.tomnile mele acolo fuseseră veri indiene,mai degrabă, iar iarna era un spatiu atemporal în care-mi imaginam oameni îngheţaţi în cursa pentru distracţii alternative.

o tristeţe aparte mă curprinse.viaţa revenise la normal , un normal colectiv pe care-l experimentaseră bunii şi părinţii,înmânându-l graţios apoi spre generaţiile noi.realizasem că nimeni nu mai avea timp să-l perceapă şi pe bună dreptate,căci timpul devenise un element tot mai rar , şi chiar şi cel mai mic minut devenise un preţios prilej de odihnă fizică.

şi sufletească.