..jumate

Cu o seară înainte,ne redusem plânsul la amintiri şi bârfe dar următoarea dimineaţă veni,cu al ei gri orizont.
Ciudat e aşa,cum dimineaţa când te trezeşti nu ştii niciodată unde ai să ajungi.Mă trezisem singură în patul meu din micul oraş,privind în gol spre baldachinul alb,sperând că era cu adevărat ultima trezie,căci putea la fel de bine să fie doar o trezie-n vis,aşa cum o mai păţisem altădată.Daca ar fi fost vis,ar fi fost a cincea încercare de-a mă trezi.Aşa poate fi eternitatea.Cine ştie,poate să nu fie nici rai nici iad,nici o lume în care oamenii nu zâmbesc şi unde stelele nu există noaptea pe cer.Eternitatea poate fi încercarea continuă şi imposibilă de-a te trezi.Mă ridicasem din pat,într-o stare de semi trezie,cadou al unei noi perioade de insomnie dureroasă.Îmi amintisem de-un film pe care gigantul mi-l recomandase.Tata-mi înmânase cana de cafea,preparată cu drag şi după ce sorbisem câteva guri,îmi lăsasem capul greu pe masă,într-o tristeţe din care născusem o aţipire scurtă.
Câteva minute rămăsesem singură în întrega casă şi nu puteam să nu mă gândesc la goliciunea ce rămase în casa Lorisului.Mai erau câteva ore până când "now what" avea să se instaleze şi îmi simţeam vina că am să o las din nou singură,mişcându-mi fiecare celulă din corp.
Timpul trecuse aşa o vreme ca apoi să mă trezesc din nou , în faţa capelei unde plânsesem întâia oară în ultimele 36 de ore de delir macabru.Atmosfera era mult mai amorţită şi poate că sutele de oameni şi-ai lor aburi calzi,transformau întrega întâmplare într-o dramă cosmică,într-un cimitir uitat de lume,cu statui mâncate de timp.Vântul nu sufla , de parcă s-ar fi oprit odată cu viaţa.Copacii-şi ţineau crengile nemişcate,deasupra capetelor triste.Şi trecuse şi asta,iar pământul fusese aruncat şi-apoi acoperit cu flori.Tristeţea era peste tot,in oameni şi-n spaţiile goale dintre ei,în şirul lung ce părăsea cimitirul.Tristeţea era omniprezentă,după cum se spune că e şi Dumnezeu.

-Bine că a trecut,bine că a trecut.Şi acum o comă,nu?
-Bomboane?
-Alcoolică mai bine..
-...şi apoi câteva zile de somn.

La masă,câteva zeci de minute mai târziu,multe chipuri se umplură cu zâmbete uşoare luate din amintiri depănate.Un amalgam de poveşti din tinereţi de treizeci de ani  sau drame ai adolescenţilor lumii noi.Printre multe ţigări fumate,moartea dispăru şi în urmă rămăseseră doar poveştile din era vieţii,cea trecute şi cea prezente,căci pentru toată lumea,viitorul devenise cel mai incert lucru,aproape un tabu.

-Draga mea,şi dinţii mei sunt la fel de albaştrii precum ai tăi?strigase Lorisul din cealaltă parte a mesei.
-Nu,ai tăi sunt chiar albi!N-ai băut mult,nu?
-Păi cam două degete,uite cât lipseşte din pahar.
-Ah păi,eu n-am băut decât cât lipseşte din carafă,deci cam două degete de la bază.

Văzusem un zâmbet tipic ei , născându-i-se pe chip.Unul de care mi-era dor,care judeca plin de iubire şi amuzament gesturile-mi brute.

-Ştii,a devenit puternică şi cred că nimic nu o va mai putea distruge de acum înainte,mă coti sufletul din stânga mea.
-Păcat că toată puterea asta a costat aşa de mult.

După ce seara se lăsase,băteam din nou drumul spre marele oraş.Trei oameni ,singuri pe drum într-o maşină presărată cu tristeţe.Muzica,ritmul ei,schimbările ei repetate,toate puneau accent pe trăire,iar glumele,bârfele şi poveştile nu mai puteau distorsiona starea încă de şoc,trăită-n ultimele zeci de ore.O fi fost şi noaptea de vină,ce făcea drumul lin şi pustiu să pară cu adevărat,linia vieţii.
Acasa insomnia se aşezase-n patul meu.Îmi fusese camaradă până târziu în zori.O amantă tristă,ce nu-mi inducea plăcere niciodată când o reîntâlneam.

o vizită de-o zi...

Pe drum,priveam orizontul alb,pătat pe-alocuri cu copaci maronii.Şoseaua era lină şi purta aceleaşi tonuri gri cu cerul.Îmi amintesc un drum asemănător.Era tot mijloc de iarnă şi pe bancheta din spate a unei maşini neîncăpătoare-mi pierdeam minţile în lipsa de culori a naturii.Eram o mână de oameni visători şi mergeam cu toţii spre micul oraş,răsuflând a uşurare.Timpurile erau line,pentru toţi şi deşi întreg drumul răsuna a cântec de încântare,nu puteam să-mi desprind ochii de la orizontul monocrom.
Trăiam un deja-vu,dar mai trist.Eram din nou,multe suflete aburind într-o maşină mică,scăldată-ntr-o tristeţe ascunsă când de linişte când de glume deocheate,monotone şi totuşi triste din adevărăciunea lor.Mă găseam pierdută în orizontul,care realizasem că era la fel ca ce-l de-acum un mileniu.Întreaga natură era la fel,doar că acum înţelegeam cu totul cântecul ei trist.
Zâmbisem mult,dar eu mereu am zâmbit în situaţii de şoc,ca un om bolnav.Dar la fel făceau şi ceilalţi,scutindu-mă de vină.La sfârşitul drumului,zăpada dispăruse cu totul,lăsând pământul să coloreze griul într-o culoare pământie.

Mai târziu în micul oraş începu să ningă şi-mi simţeam picioarele degerând,pe scările de piatră dinaintea mea.Auzeam glasuri şi voci , tot mai aproape şi pe măsură ce mă apropiam de capela cea mică,simţeam cum chipul mi se dezgheţa,cu şiroaie mici de lacrimi.
Şi-apoi o auzisem.Am stat o vreme aşteptând ca parte din lume să se evapore şi-atunci când ne-am văzut îmi stersesem lacrimile , făcând loc pentru ale ei.Mă strânsese în braţe o vreme şi-apoi mă privi cu durere.

-Ai venit!M-am gândit să te sun.Mă tot uitam şi nu ştiam de ce nu veneai.
-Am aflat de dimineaţa,M-am îmbrăcat şi am venit.Credeai că am să te las singură?Te-am lăsat destul.


După o vreme,plânsetele se opriră şi mulţi din oameni erau deja plecaţi.Rămăsesem o mână de oameni,amorţiţi.Hotărâsem să mergem în casa Lorisului , unde liniştea vâjâia în toate colţurile.Era teribil de ciudat,căci nu trecuse mult de când aceeaşi linişte se mai lăsase.Dar pe atunci era vară şi cald şi înca mai existau zile de mâine.Ne strânseserăm să ne încălzim,să ne revenim, să facem terapie,mă rog o terapie de amintiri şi poveşti stupide,de ţigări fumate în neştire,în tutun italienesc rulat şi-n furscuri rămase de mai devreme.Mascam tristeţea.
Si era doar a doua zi, dar mai urma una ,mult mai lungă.


Noaptea zăpada era tot mai mare.Orizontul gri şi trist se apropia cu paşi repezi.Avea să vină până la răsărit.


alte cincisprezeceorededelir.

Aprinsese focul în sobă,o bucată de tinichea ce părea mai degrabă o bombă uitată de timp într-o casa bătrână,undeva la marginea centrului marelui oraş.Flacara părea să se lungească spre tavanul infinit ,dar o calmă,punând peste ea un ibric cu smalţul ciobit,în care câteva ceşti de apă aşteptau să se încălzească.Îi urmărisem procesul minuţios,cu coada ochiului şi nu puteam să nu rămân fascinată de calmul cu care-şi ducea la capat fiecare minut,transformat în rutină.Eram absorbită într-un melange de lumi interioare - lumea gigantului tacut şi ciudat şi lumea mea,o furnică speriată şi redusă la absurd.

-Câte linguriţe de zahăr?
-Două,îi răspunsesem cu strângere de inimă căci preferam mai multe.

Îmi întinsese o fiertură neagră într-o cană roşie,contrastantă şi lucioasă ce părea a fi făcută special pentru palme mici.Sorbisem băutura şi spre surprinderea mea,gustul ei era mult mai intens şi era cu siguranţă mult mai dulce decât mă aşteptasem.Îmi arsesem vârful limbii ca apoi să mă înnec,lucru ce-i născuse câteva zâmbete pe chip,naturale şi inocente de parcă ar fi fost un tată amuzat de stângăcia copilului.Imediat după,se lăsase liniştea şi ne acoperisem cu ea,privind spre ceaţa alba ce ştergea orizontul marelui oraş,altădată atât de uşor de înţeles din fereastra sa mare.
În tot timpul acela,în toată liniştea şi-n toată lumea aceea nou născută, nu puteam să nu mă întreb cum ajunsesem să stau acolo,lângă gigant,privindu-l din când în când,fascinată de ceea ce era,de încăperea în care trăia,de viaţa lui ce-mi aducea aminte de cu totul şi cu totul alte vieţi,de pe vremea aceea mitologică în care aparent cunoşteam fericirea mai bine decât oricine.Cu câteva milenii în urmă îi dispreţuiam întreaga existenţă căci ştiam câtă suferinţă adusese în sufletul altor oameni,dar pe atunci nu-l cunoşteam decât din poveşti delirante şi întâlniri fugitive prin micul oraş,întâlniri ce se încheiau oricum cu ignoranţă şi ochi daţi peste cap.Şi totuşi,mă aflam acolo,sorbind cafea lângă el,cu urme de muşcături încă vizibile pe buzele-mi uscate de iarnă şi mici zvâcniri trupeşti lăsate-n urmă de dimineaţa ce ne dezbrăcaseră trupurile,unindu-le şi onduindu-le în diverse ritumuri.
Trecuseră cincisprezece ore de când apărusem la poarta sa veche.În întunericul născut de miezul nopţii,aşteptând să mă deschidă,realizasem că timpul stătea.Acolo timpul stătea,provocându-mi o stare euforică aproape indescriptibilă.
Ne terminaserăm cafelele şi hotărâsem din priviri să ne întoatrcem la lumea reală.Pe drum,după ce ne împărţiserăm cărările,rămăsesem o vreme uitându-mă cum silueta i se dizolva în negură.Era uşor de distins,căci era lung până la cer şi îmbrăcat într-un negru cules parcă din ochii săi mari.

douăzecideceasuridedelir.

La miez de zi,când noaptea noastră se încheiase,soarele ne orbiseră retinele.Era zi de mult,dar peştera în care ne pierdusem minţile în ultimele şapte ore , distorsionase cu totul timpul şi realitatea.Nu mai ştiu cum ajunsesem acolo,căci era penuntima destinaţie spaţială din multe pe care le vizitasem.Nu ştiu nici cum ajunsesem să-mi petrec orele cu ultimul animal de la care mă aşteptam să-mi poarte de grijă şi,nici măcar nu ştiu cum de, în toată grija lui mai avea putere să zâmbească la toate impulsurile agresive pe care mintea mea le născuse chiar dinainte să ne revedem.Trecuse ceva vreme de la ultimul nostru salut,dar nu destulă încât să-mi şteargă amintirile nopţii în care,noul mileniu se născuse.Avusese şi atunci grijă de mine,cu acelaşi surâs tatuat pe chip.Dar prea ignorantă-mi era trăirea pe atunci,mult prea ignorantă ca să-i pot acorda o mulţumire sau chiar un surâs recunoscător înapoi.

-Azi vii să dormi la mine.
-Nu,nu pot să dorm lângă oameni.Sunt o ciudată.
-Ba ai să poţi.Nu te duci acasă.Nu te împotrivi.Nu are niciun rost.
-Fie.Dar am să te urăsc pentru oboseală.

Afară iarna vărsa gheaţă peste străzi şi vântu bătea tăios , în ciuda soarelui orbitor ce abia ne încălzea creştetele.Îmi amintesc alergând în spatele lui,încercând să-i ajung paşii săi de gigant.Nu ştiam unde exact mă îndreptam,deşi recunoşteam toate casele vechi din drumul nostru.Mi se părea că părăsisem inima marelui oraş,deşi ne oprisem undeva la marginea ei.Acolo,într-o curte bătrână cu copaci uscaţi de iarnă , îmi deschisese tot felul de uşi ciudate,ce scârţăiau a muzică vche şi , la capătul lor , mă găsisem într-o cameră cu tavane imense , pictată în var îngălbenit cu modele conturate de vopsea pe bază de ulei.În încăpere,cărţi de pictură şi artă stăteau prăfuite aruncate parcă strategic iar în fereastră , o perdea veche stătea sprijinită pictând lumina în culori roşiatice.Pornise muzica şi-mi amintesc cum,instant îmi amintisem de Iepurele alb,de vechea sa vizuină din marele oraş,cea de care mă îndrăgostisem pe vremea când eram încă o copilă lipsită de furie şi,de viaţă.Bucătăria sa era o glumă,o cămara mai mare şi lungă în care vasele parcă zburau,iar la capătul ei,o oglindă mică zăcea.
În încăpere,nu departe de fereastra înaltă zăcea patul său,cu aşternuturi primitoare,umplute cu pene grele.Oare cum încape un gigant într-un pat atât de mic?
-Dorm la margine,dacă vrei să ştii cum încap în el.
-Eu dorm în diagonală.Şi patul meu e mic.Te înţeleg.
-Diagonala e incomodă,iar la margine măcar îmi sprijin picioarele pe perna de aer de la capatul lui.

Mă aruncasem în pat,descheindu-mi cureaua cea grea din mijloc,păstrându-mi cămaşa subţire pe mine.Tremuram incontrolabil,căci frigul se strecurase în camera sa iar toată căldura sobei vechi,stătea cuibărită undeva în infinitatea tavanului gri.Curând după,se strecurase lângă mine,răpus de oboseala ultimelor douăsprezece ore de delir.
Îmi sărutase fruntea şi apoi mă acoperise cu plapuma cea grea,ca imediat după să cadă într-un somn adânc ce durase până aproape de apusul soarelui.Deşi ochii-mi erau plumburii,greu reuşisem să adorm şi pe când în sfârşi minunea se întâmplă,liniştea pătrunzătoare mă trezi.Muzica ce-mi amintea de vechea mea viaţă, se oprise.
O vreme stătusem aşa,nemişcată şi abia respirând lângă gigant,într-un colţ al patului,ferindu-mă de orice contact fizic cu el.Venise după mine,într-o stare de semi-trezie şi-mi căutase trupul.Îl luă în braţe,oprind orice urmă de tremur ce mai exista în el.O vreme crezuse că dorm şi-mi analizase prezenţa,ca apoi când reuşisem să-mi deschid ochii grei,jucându-mă cu inelele mele vechi,să-mi privească ritualul numărării pietrelor lipsă.Zâmbise tâmp şi mă luă în braţe înainte să apuc să-i înţeleg glasul ochilor.
Stătusem aşa,o vreme până când noaptea se lăsă cu totul.Începuse să-mi săruse chipul şi buzele,ce deja erau iritatate din noaptea ce trecuse.

-Încetează,mă dor.
-De ce?
-De asta,îi explicasem prinzându-l de barba subţire ce-i acoperea faţa.

Zâmbise din nou,mângâindu-le conturul cu buricele degetelor sale,atât de fine.Imediat după,mă îndemnase să-mi fumeg plămânii cu o ţigară rulată din tutunul său aromat.La capătul ei,ne găseam deja părăsind odaia sa veche,cartierul cu case bătrâne şi căutând locuri în care,să ne sorbim cafeaua de bună-dimineaţa.Găsisem o cafenea cochetă unde timpul avea aceaşi sincronicitate cu al meu.Trecuse când repede când de-a dreptul stătuse şi,pe când cafelele se terminaseră tot ce mai aveam împreună erau clipe de linişte de care mă bucuram,privindu-i ochii negri,zâmbind recunoscător pentru că,în cele douăzeci de ore pe care le petrecuserăm nedespărţiri,îmi vindecase toată durerea din suflet.

weekend wars.

Ultima oară când l-am văzut,avea în spate un rucsac imens.Îl purtase câteva zile şi-i rupsese toate oasele,dar era obişnuit cu durerea aceea obositoare.Nu se plângea,era şi el un nomad şi începutul verii-l adusese din nou în calea noastră,odată cu raze fierbinţi de soare. Fierbinte era şi asfaltul,ţin minte bine asta căci în acea după-masă,în care bătuse la uşa casei noastre de lemn,făcuse vrăji pe sufletele noastre mahmure şi ne îndemnase inconştient să-l urmăm dansând în cartierul cel mut,desculţe ca nişte Iele din mituri străvechi.Şi destul de aproape de casă,într-un părculet, ne făcusem invizibili toţi trei,câteva halucinaţii mai târziu.Eh,aproape invizibili,căci tălpile noastre se puteau zări chiar şi de pe Lună,în negrul lor asfaltic,pătate cu praful străzilor puţin mişcate de caleşti moderne. Ziua era lungă pe atunci,aşa cum e ziua vara şi ceştile cu urme de cafea şi limonadă stăteau aruncate,atârnate care pe unde, pe terasa cea îngustă,în bătaia agresivă şi totuşi dulce a soarelui.Îmi amintesc ultima imagine cu el,stând pe salteaua de lângă hamac,cu cămaşa descheiată la câţiva nasturi.Îi priveam degetele bătute,bandajate murdar şi firele de păr ce-i delimitau pieptul de bumbac,de parcă pe acolo ar fi trecut Moise,împărţind marea de bărbăţie şi rătăcire în două.Îl priveam de aproape,analizandu-i buclele împăienjenite de soare şi chipul obosit.Ochii-mi cădeau adesea pe colierul din os,ce-l purta la gât şi-mi amintesc clipa-n care,parcă teleghidată, m-am ridicat de pe scunul pescăresc,rupt pe alocuri,fericită că în sfârşit puteam să-i fac şi eu un cadou,după toate cele minunate pe care mi le făcuse în micile sale vizite halucinante.Odată-mi lăsase o piatră violet,pe care-o primise de la o ţigancă bătrână şi oarbă şi,altădată-mi lăsase un buchet de flori uscate ale căror culori îi aminteau de mine.Le culesese dintre munţi,unde locuia pe atunci.
În drumul meu spre mica mea odaie,timpul îşi despărţise culoarele răstălmăcind realitatea mea şi a Lorisului.Numai asta putea fi.Asta sau o vrajă a animalului,căci pe când mă întorsesem afară,nu mai era nimic,decât parfumul lui subtil.Scăpasem din mâini cadoul,un mic pandantiv încropit din os,pe care erau gravate o stea mică şi-o semilună,deasupra unei case.Nu trebuia să ajungă la el sau poate nu trebuia să mă ridic.Sau poate..dar cine mai ştie..Lorisul privea în gol,bălăngănind leneş hamacul din care un picior i se topea pe podeaua crăpată.Era mai liniştită ca mine,căci ştiind animalul de mai multe milenii,delirantele sale dispariţii-şi pierduseră din intensitate.
-Unde e?
-A plecat.Şi-a luat rucsacul şi a plecat.Am aţipit o secundă privindu-l şi când mi-am deschis ochii nu mai era. 
-Şi a spus ceva?Se mai întoarce?
-Se mai întoarce,dar ştii cum e el...Niciodată nu ştii când o va face.

Aproape trei milenii mai târziu se întorsese pe pământurile natale.Nu-l văzusem dar Lorisul îmi povestise toată viaţa lui din ultimele milenii,pe nerăsuflate,într-o seară rece de iarnă,ce putea la fel de bine să fie o dupămasă caldă de vară.Nici ea nu-l întâlnise,dar fusese primul contact al animalului nomad,de când acesta se întorsese.Aflasem că în ziua în care dispăruse de pe terasa noastră,găsise nişte cărări pe care,mai târziu se pierduse...undeva la capătul pământului,într-o pădure.Acolo cunoscuse o Sânziană la fel ca el şi împreună desprinseseră din cer o bucată de carbon,pe care-o transformaseră-n carne.Era o adevărată provocare să mi-l imaginez ţinând în braţe o făptură creată de el,dar sufletul îmi cântase întotdeauna în prezenţa-i dulce,că era un animal plin de iubire ce nu putea să-şi limiteze trăirea la povestiri fantastice şi licori magice.
Aproape trei milenii mai târziu îi priveam cămaşa de bumbac ce altădată-i acoperea trupul bătut de soare,în poze cu mica sa copie. Era o adevărată minune şi nu puteam să nu zâmbesc încâtată de bucurie,că pe lume exista încă un suflet ca al lui.
-Îţi imaginezi un iEL mic?
-Eu încă-mi repet cu vocea tare vestea.Poate-poate am să cred.În mintea mea,el încă stă cu noi pe terasă în ziua aia,caldă...
-Îţi imaginezi...un pui de om din doi hipioţi nebuni?
-Şi ai mei au fost hipioţi nebuni în vremurile lor bune.
-Şi tu draga mea,întradevăr,ai ieşit foarte normală.