zdrobind dovleci.

Acult "Ava Adore"  şi mă gandesc la tine.Sunt pe drum acum,în weekend ajung acasă.Mi-e dor de tine...şi aştept să ne vedem.Peste 10 zile..nu?

Trecuse mai bine de un secol de când nu văzusem pleata roşcată a Lorisului.Un secol pe care nici nu reuşisem să-l simt prea bine,căci trupul,mintea,fiecare bucată de corp şi din suflet îmi erau încă amorţite de haosul pe care timpul,prezent şi trecut-tot una,la o adică-îl instalase învoluntar în viaţa mea.Un altfel de haos,altul şi cu totul diferit faţă de cel cu care mă obişnuisem,în toate mileniile din urmă.Un altfel de haos,pentru că nu mai era al meu,nu fusese fabricat de mâinile mele sau de mintea mea bolnavă şi obosită de veşnica cercetare a fericirii,a iubirii şi-a liniştii.
Ultimul secol fusese gol şi în toată goliciunea lui,reuşisem să-mi ţin cumva,mintea ocupată.Nu mă mai gândisem la patul de două persoane în care mă trezeam din nou singură.Nu mă mai gândisem nici la Gigant şi nici la Iepuri,nici la toate celelalte animale.Nu mă mai interesa nimic din tot ceea ce însemna lupta continuă cu absurda-mi obsesie a singurătăţii.Nu mă mai gândisem decât la Loris şi nu trecuse o zi în care să nu îmi amintesc ultima zi în care o văzusem.Viaţa ei se schimbase radical şi,viaţa,în generalul ei,ne separaseră drumurile atât de mult,încât uitaserăm cu totul obiceiurile noastre vechi,dimineţile cele pline de cafea şi poveşti fără sfârşit.Doar muzica şi ceştile pictate pe care ke împărţiserăm la despărţire,ne mai aduceau în prezent momentele de glorie,trăite-n casa de lemn cu pereţii burduşiţi de şoareci.
Şi cu toate cele întâmplate,o simţeam respirând uşurată,chiar dacă nu-i auzisem glasul aproape deloc în ultimul secol.Ştiam că era altfel,iar ultima sclipire pe care o zărisem în ochii ei,îmi amintea mereu că într-adevăr , se transformase într-un altfel de animal.Unul mai puternic şi mai stâpân pe picioarele ei.
Între timp eu rămăsesem aceeaşi Alice pierdută-ntr-un spaţiu atemporal,un trecut mai boem decât fusese cu adevărat şi-un prezent mai obositor decât era.Mi-era dor de Loris şi primăvara,soarele şi razele sale calde îmi accentuau patima.Începusem să număr răsăriturile şi apusurile până când aveam să o revăd.Tălpile-mi ardeau de nerăbdare.

-Ştii de ce mi-e cel mai dor?Să mergem pe marginea lacului.
-Da,să stăm acolo până la apus şi să ne bucurăm de apă.Când ajung şi eu în micul oraş,am să fur trăsura tatei şi dăm o fugă.Mă gândeam să mergem şi până sus,pe deal.De unde se vede oraşul şi toate satele din jur.Poate mai e şi zăpadă.Poate găsim ghiocei printre petele albe.Nu că ar fi frumos?
-Da,noi două şi boemia,ca altădată...