Plecasem deja de o bucată lungă de vreme,poate chiar mai scurtă decât mi se părea.Marea era acum la mii de kilometri în spatele meu și adesea nisipul,aerosolii de dimineață,soarele ce se ridica din apă ca ceara într-un lava lamp,toate păreau desprinse din altă viață.Singurul lucru ce mă sincroniza cu timpul era nuanța cafenie a pielii mele,nuanță de care eram sigură că Șobolanul nu fusese prea încântat,deși eu o purtam cu o oarecare mândrie.Șobolanul,ce ființă fantastică!
În munți,departe de toate animalele ce-mi construiau viața,departe de toate paturile pe care le iubeam,fie că-mi aduceau odihna sau cele mai infiorătoare coșmaruri- păream complet desprinsă de realitatea pe care o lăsasem orașele antagoniste.Dar eram cu totul scufundată în ele,în ei,în orașe și în făpturi fantastice,de parcă întreg prezetul ar fi fost un act al imaginației mele bolnave.Singurul lucru care mă făcea să-l simt,era o durere de măsea.Durere care-mi amintea de bătrânul la care locuisem când mă mutasem în marele oraș.Avea o vorbă,pe care atunci,în munți,o simțeam mai bine ca niciodată : fetelor,durerile de dinți și durerile de suflet sunt cele mai rele.Mi-aș fi dorit să mai trăiască,să mă pot duce la el și din pragul atelierului să-i strig că avea dreptate.Sufeream de amândouă.Nu țin minte un timp în care cele două se se fi sincronizat.
Plecasem de o vreme,dar când inchideam ochii eram încă lângă Șobolan,în muțenia pe care o născusem chiar de când ne revăzusem,noaptea târziu în gara marelui oraș. Îl așteptasem cu flori uscate și-un fluture mort ce se descompunea cu fiecare clipă ce trecea.Ploaia aducea munților un aer trist,o culoare gri cu care ochii mei nu se puteau obisnui,nici măcar după ce petrecusem câteva zeci de ore alături de Șobolan,la câțiva metri sub pământ,într-un sicru mare,mirosind a igrasie și răsunând a ecouri moarte,lăsate-n urmă de toate ființe ce la un moment dat,trecuseră pe acolo.Ploaia aducea munților un aer trist și rece ce adesea-mi îngheța conturul trupului,lăsându-mi privirea pierdută într-un gol obscur.Nu eram fericită..deloc și îmi era greu să recunosc că odată fusesem fericită acolo.Încercam să-mi amintesc acel întâi mileniu în care ajunsesem.Delirul ,emoția,lacurile cristaline și crestele infinite,senzația de libertate.Fascinația.Mileniul al doilea,în care prima dimineață aducea sentimentul că nu trecuse decât o noapte de la ultima vizită.Mileniul al treilea,în care mă simțeam supusă unei tradiții.Ca o indiancă supusă unei căsnicii.Gemeam,de durere.Căci de fericire nu aveam cum.Pandantivul ce-l putam la gât devenea tot mai greu.Nimic nu era bine și frica-mi alimenta tristețurile.
Înainte de toate,înainte de plăcări,înainte de ultima lunii a verii,când Șobolanul mă găsise și-mi scrisese,știam că nimic nu va mai fi la fel.Era al treilea delir pe care avea să mi-l inducă,deși de fapt, nimic nu era din vina lui.Egoismul meu și nevoia de complexitate sufletească.Dorința mea,nebunia.
Secretul meu.Teoria haosului sau cât de fericită aș fi fost,dacă aș fi igonat scrisorile și mi-aș fi vazut de viață?Căci viața de care-mi vedeam atunci,ei bine,aceea era doar o plasmă compusă din orgoliu și nevoie.
