she makes the sound of sea,to calm me down.

De când seara începu să se lase devreme, iar soarele zâmbea tot mai rece, nu trecea zi să în care mintea să nu-mi fugă la vară, la serile calde, pline de foc și stele și drumuri prin pădure.Și câteodată mă trezeam dimineața cu melodia asta în cap, melodie ce mă transpunea automat la un apus,pe când vara era încă la început.Pe-atunci nu era zi în care să nu ne pierdem printr-o pădure, mai aproape sau mai departe de micul oraș.Asta iubisem întotdeauna la el:orizontul verde.Pădurea.Delirul.În acele dimineți-cu-melodia-în-cap 

eram din nou acolo, în vârf de munte, uitându-mă prin Loris, pierdută-n culorile cerului pregătit de apus.Ca un timbru bun.Vocea ei, încercând să dibuie versurile melodiei, drumul înapoi spre casă, melodia cântată cu volum dat tare.Serpentine și animale sălbatice fugind pe-un drum îngust.

Înainte de Șobolan.Înainte să-mi retrezească doruri și simțiri,nevoi și dorințe rămase neîndeplinite,ca întotdeauna.

mucegai.

Dupa ce am plecat,aveam doua plase mirosind a mucegai.Asta era tot ce 8 milenii insemnau de fapt.Nu se schimbase nimic.

radio silence.

Plecasem cu soarele în spate,dar somnul mă cuprinsese pe neașteptate și cumva mă trezisem abia târziu, pe când cerul se pregătea să arunce întunericul peste întrega natură.Văzusem ultimele culori,lăsate de soare,ultimele dâre șterse,pavând cărările pentru stele.Pe mâna draptă îmi văzusem machiajul întins,pe care-l ștersesem suspinând înainte de a adormi.Muzica era repetitivă.Autocarul aproape gol și drumul spre casă puțin.

În următoarea zi,asfaltul alerga sub mașină.O altă mașină,una pe care o atunci o conduceam eu.Singurul lucru pe care-l mai conduceam,în acele momente,în rest totul părea de parcă ar fi fost o bătaie a vântului.Una din aceea care mătură tot.Una rece și tristă.Nu mai eram demult stăpână pe nimic și drumul acela,drumul acela îmi reda controlul temporar.Spacing out.Orizontul,pe care ajunsesem să-l iubesc peste vară,părea neschimbat,deși dacă priveai mai atent puteai să observi șuvițele roșcate,aurii chiar ale copacilor.Soarele bătea destul de cald prin parbriz și întraga transă îmi era căptușită cu aceeași muzică repetitivă.În dreapta mea,pletele roșii ale Lorisului în bătaia soarelui,păreau născute din pădure.Aveam amândouă aceeași problemă.Ca întotdeauna.

-Nu vrei să schimbi?

-Nu pot să ascult altceva.Asta-mi vorbește acum.Te superi?

-Nu,dar o să mă molipsești.

-O să-ți facă bine.

Ziua o petrecuserăm împreună pe același deal din vară.Culesesem măceșe și mure și nu puteam conștientiza niciuna,că vara trecuse cu adevărat.Nici măcar hainele groase nu reușeau să ne scoată din delir.În mintea noastră,încă așteptam să facem focul,să privim stelele,să așteptăm răsăritul fără să ne înghețe vârfurile nasului.

În sfârșit un weekend în care sunt iar în natură.Singură,dar în natură.Singură cu Lorisul,singure amândouă.Mi-ar plăcea să fie aici.Nu trecuse un moment în care să nu mă gândesc la el și ajunsesem să mă întreb ce era mai puternică,dragostea sau obsesia?Dorul sau durerea?Golul sau prea plinul?

Dar trecuse și acea zi și următoarea dimineață,același soare cald se filtra prin ferestrele pictate în urmă cu multe milenii.Patul era moale și în el doar eu.Somnul fusese ridicol și prea puțin , iar visele nu păreau să mai înceteze,nici după ce ochii-mi erau deja larg deschiși.Pernele azvârlite pe jos.Patul gol și dorul începu din nou.Ce viață era cea în care puteam să dorm singură?În ce fel de lume trăiam?Ar încăpea lângă mine,dacă l-aș ține în brațe.Aș putea să dorm din nou acasă.

Mă ridicasem cu greu,de parcă un ciocan imens îmi crăpase capul.Pietul adăpostea un nod ce-mi bloca respirația.Îmi era greu fără el,dar știam că prea puțin simțea lipsa mea,prea puțin îl deranja plecarea mea și totul devenise prea ciudat,ca să-mi poată spună ceva.Așteptam orice,orice firimitură.But it was really,only radio silence.

plecări

Mai aveam câteva ore până urma să plec,din nou.Timpul nu avea să-mi fie prieten,la fel ca întotdeauna,prea scurt,trecând prea repede,dar știam că fiecare moment pe care aveam să-l petrec departe de marele oraș avea să fie un medicament bun.Întreg mileniul părea să fi fost așa,marcat de despărțiri temporare,dar de acea dată eram mai egoistă ca niciodată,alegând să plec orbește,nemaiținând cont de nimic.Definiția egoismului.Trebuie să plec dragul meu,pentru că dragostea mă omoară.Dragostea pentru tine.

Seara,după apus urcam dealul până unde își săpase buncărul.Strazile îmi erau deja prietene și animalele nu mă mai strigau din spatele porților.Doar cățelul său,pishotic și fricos,îmi anunța venirea,ori de câte ori mă apropiam de poarta,pe care cifra morții era acompaniată de un zero.Moarte și nulitate.Materie și antimarie.Dragoste obsedantă și indiferență totală.Îmi era frică să plec,căci la ultima plecare îmi sărutase buzele în bătaia soarelui până când trebui să fug după autobus.Îți dai seama că toată lumea ne privește acum.-Și ce?Ai face bine să te obișnuiești cu asta.Jumătate de secol mai târziu,când vremea să mă întorc la el,în marele oraș veni,Șobolanul nu mai era.Nu psihic,nu sufletește.Era în alte lumi,lumi din care eu nu mai faceam parte.Lumi din care nu simțeam că ar trebui să fac parte.Mi-era frică de întoarcere,căci plecarea chiar și așa impulsivă avea să-mi aducă din nou în viață chipul dulce al mamei mele,vorbele calde și prietenoase ale tatălui meu.Zâmbetul afumat al Lorisului,de care mi-era cel mai dor.Mi-era frică de întorcere,căci oricât de apăsătoare ar fi fost dragostea ce o purtam pentru Șobolan,oricât de fustrantă ar fi fost ea,îmi plăcea să dorm lângă el,să fiu lângă el timpul coșmarurilor sale,când nu-și putea opri din scrâșnit dinții decât mângâindu-i creștetul.Îmi plăcea să mă trezesc lângă el dimineața.Îmi plăcea să fiu tristă,nervoasă,supărată seara lângă el seara.Îmi plăcea cu el,chiar dacă nu eram femeia pe care o iubea.Un masochism teribil,dacă stai să te gândești.Plăcerea mea vinovată.Fobie de întoarcere.Dacă la întoarcere patul său fără de așternuturi nu va mai fi și-al meu?Întoarcerea la camera cea mică și roz,în care hainele,cărțile,toate cristalele reflectând lumina soarelui în curcubee însemnând sfârșitul meu.

Dincolo de toate,visam ca scurta mea escapadă în micul meu oraș monoton,să-i ofere Șobolanului un soi de epifanie.Definiția egoismului.Dragul meu,sper să-mi duci dorul cum duci dorul acelui frânturi de secol în care-ai putut să visezi frumos.Știam că nu va fi așa,dar speranța era tot ce aveam.Și-mi doream să-mi sărute buzele din nou , la întoarcere.Nu le atinsese dintr-o noapte,nu cu  mult timp înainte de plecarea mea,când într-o crâșmă  retrasă din inima marelui oraș,mă trăsese lângă el și-mi luase umerii în brațe.Bucură-te de momentul ăsta.E dintr-o ediție limitată.Hai,bucură-te!Nu te mai întreba de ce face asta.Bucură-te de buzele lui moi.De contutul lor frumos.Bucură-te de degetele lui lungi ce-ți mângâie creștetul.Bucură-te,căci va fi gata înainte-te să-ți dai seama că l-ai avut.Așa și fusese.

Plecam.Din nou.Mi-era frică și mi-era groază și tot ce aveam în minte era că prin plecarea mea aveam să-l pierd de tot.Așa era cu plecările.Pierdeam mereu câte ceva.Pierdusem vara,plecând pe alte meleaguri.Pierdusem soarele în cerul gri din munții îndepărtați.Pierdusem Șobolanul plecând.Pierdusem libertatea părăsind micul oraș.Îmi pierdusem mințile.Dar asta putea la fel de bine să fie doar din cauza toamnei.

.of love

Toamna aducea mult frig cu ea,dar de la un moment dat,chiar după ultima zi cu soare,când temperaturile păreau să încălzească puțin mai mult cerul,îmi amintisem că tot frigul,toată răceala,fiecare șervețel alb,fiecare ceai cald,nu însemnau de fapt nimic.Timpul,vremea,depăratarea de soare,toate erau irelevante.Mă trezisem la această realitate când , într-o dimineață bătând monoton străzile marelui oraș,ralizasem că trecuse un secol de când făcăseum dragoste cu iubitul meu munte.Era cu mult înainte de orele amiezei și,cu un oarecare regret,nu puteam să nu îmi aminteasc acele momente predecesoare imensei întâmplări.Fiecare pavaj călcat îmi amintea de fiecare piatră ce mă dusese în vârf,ca și o suită de mângâieri orgasmice.Fiecare om irelevant trecut pe lângă mine,îmi amintea de zâmbetele vesele ce lăudau divinitatea,fie că urcau sau coborau climaxul muntos.

Și apoi,apoi veni seara când,printr-o psudominune absurdă reușisem să uit întreaga mea fericire,lăsată în secolul trecut.Mă aflam într-o curte bătrână,pe o stradă la fel de bătrânâ ca și marele oraș.Acolo,animalele urlau noaptea și ploaia cădea în continuare,deși mult trecuse după ce cerul se săturase să o scuture.Un loc unde timpul curgea aiurea,scurs prin canale și urcat din nou spre nori,unde dragostea trebuia ținută mută și amintirile din vieți anterioare, vii.Și erau vii și ecourile tinereții mele,începutului și sfârșitului meu.Granița era mare și evidentă acolo.Borderline between this and that.Granița între depresie și fericre,între nimic și totul.Între tăcere și gemete uitate.În subsol,în buncăr totul stagna,dar seasupra ..unde aburii ieseau din pământ oamenii umpleau casa bâtrână și tristă.Sus,la ultimul etaj,lumina se aprindea chiar înainte de miezul nopții și lipsa perdeleleor,lăsând să se strecoare în curtea devasată de căței nebuni,lumina altor vremuri.

Pierdusem o noapte acolo cu Șobolanul.El dormi,eu doar stătusem lângă el,până când soarele reuși să coloreze nucul bărân ce atingea ferestrele vechi.În camera aceea îmi trăisem tinerețea,cu mult înainte de Iepurele alb,pe vremea când Șobolanul părea să fie doar o poveste adolescentină.Dar acolo,spiritele încă trăiau și ecourile și gemetele și felinile,la fel.O încăpere mică,cu decoruri medievale reci,cu pânze și păianjeni grași,cu cărți vechi delirând pe rafturi negre,printre sfeșnice prăfuite.

Câteva zile după,realizasem că iubeam un prunc.Unul speriat,prin care timpul trecuse,spând urme adânci în piele și  în conștiință.Timpul îi mâncase sufletul,lăsându-l aproape gol.Nimic diferit de soarta mea.Doar pespectiva.Felul în care marea sa carte era aranjată,felul în care o ținea mai mult închisă,cu colțuri îndoite ca semne de carte pentru toate ielele pe care nu vroia să le uite.
Câteva zile după,realizasem că iubesc un prunc și iubirea mea semăna cu una de mamă.Nu-mi puteam imagina altfel sacrificiul personal la care mă supuneam.Conștientă de gravitataea situației și-a dragostei mele,continuam seară de seară să mă întorc acolo,în locul de unde de atâtea ori plecasem jurând să nu mă mai întorc.Seară de seară,adormeam fără să fiu văzută ca femeie,deși sânii,umerii,coapsele,întreg corpul mi se azvârlea degerând înafara plapumei.Seară de seară doar cu strângeri dulci în brațe.Dar mă lăsam cuprinsă în brațe,îmi lăsam fruntea sărutată,îl așteptam să adoarmă,ca să-i mângâi spatele ,calmându-i astfel spasmele fantomatice,sperând că salvându-l din lumea inconștientă plină de întuneric și monștrii,clickul se va produce în sinea sa și persepectiva din care mă privea avea să se schimbe.

Nu știam când și dacă totul avea să se întâmple cu adevărat,dar nu era seară în care să nu sper și era clipă în care să nu rămân profund surprinsă de răbdarea de care dădeam dovadă.Mă amuza întreaga situație,precum mă și întrista.Dar era toamnă și nu toate tomnile fuseseră așa...bipolare?