(penultima) gură de vin.

când mă întorceam spre casă,de la autogară,ţinând biletul în mână,fluturat doar de vântul gri,mi-am amintit subit toata ziua de 3O decembrie a anului precedent.ţineam minte toate detaliile,de parcă întreaga zi se petrecuse ieri.

mi-am amintit seara acelei zile,isteria mea absurdă,statul acasă pe-unul din multele colţuri ale mesei din bucatarie.

sorbeam şi-atunci vin,ca şi acuma şi tot acelaşi colţ mi-e suport la o ultimă conversaţie,acasă,cu sinele-mi.

ţin minte cu exactitate ziua de 3O decembrie a anului precedent şi poate că,întocmai luciditatea zilei mă ameţeşte,reuşind aproape să mă convingă că,anul pe care mă pregătesc să-l închei acum,nu a existat de fapt.

a fost un an special.am urmărit iepuri,lâsându-mă purată de sentimente şi nelişte,căzând în nopţi nedormite şi dimineţi îngândurate.m-am îndrăgostit,poate o dată,poate de câteva ori,nu mai ştiu căci toate îndrăgostelile mele sunt efemere.am plâns,poate mai mult decât trebuia,dar descărcările-au eliberat mereu o energie pozitivă,blocată-năuntrul meu doar de spaimă.

la început anului,chiar după ce luna ianurie trecuse de jumate cu câteva zile,un prunc mult iubit decând era un simplu embrion,a făcut cunoştiinţă cu lumea.a văzut lumină pe Pământ şi s-a gândit să vină şi el să vadă ce mai facem.e probabil cel mai frumos copil pe care l-am  văzut în cele două decenii şi-un pic ale mele.când s-a născut am plâns.am plâns de fericire.

la un moment dat,pe la miez de an,am plâns câteva ore-n şir.era vara şi-era cald şi eu nu dormisem de câteva nopţi deja.machiajul mi-era scurs pe tot  chipul şi sudoarea de pe frunte,amestecată cu lacrimile,întindeau tot negrul ochilor pe decolteul adând.conduceam o maşină.era nunta fratelui meu.o nuntă superbă,plină de fericire şi soare,plină de emoţie şi spiritualitate.

apoi au venit de tot zilele calde de vară şi soarele m-am prins mereu dimineaţa pe balcon,la cafea cu eliade-n mână.de dragul cărţii n-am citit toata vara mai mult de cateva pagini pe zi.mi-era teamă pe-atunci să nu pierd amorul,povestea,fantezia indiană.

după ce toate lucrurile pline de vară şi-au găsit sfârşitul,la capătul a 12 ore de drum,pe cele mai pustii drumuri şi cele mai frumoase autostrăzi,viaţa m-a găsit în austria.am străbătut păduri cu lacuri fără fund,făurite din cristal şi tot din cristale am primit lecţii spirituale.din cristale şi din lemn,din pietre.din natura eternă,magică,din munţii înalţi,din oameni frumoşi.de-atunci nu mai ştiu nimic.timpul tree după cum vrea el şi nu cred că mai are vre-un rost să-l înţeleg sau să-i ţin pică.de când m-am întors pe meleaguri româneşti,neliniştea-mi fulgeră trupul mereu şi-mi blochează orice urmă de odihnă.dar tocmai neliniştea m-au adus mai aproape de-un suflet drag,ce m-ajută şi mă-ntoarce mereu pe calea cea bună.ce-am făcut pe 29 decembrie a anului trecut?nu ştiu.dar ştiu că acum,sufletul acesta drag m-a vizitat.ne-am sorbit ceaiurile şi ne-am ascultat viziunile,meditând la un prezen pur.

azi,pe 31 e ziua lui şi-i mulţumesc pentru tot ce face pentru mine.

mâine,pe 1 ianurie,e ziua ei.cea care mi-a deschis ochii şi m-a luat cu ea pe pâmânturi străine.îi mulţumesc pentru tot.ce a fost şi ce va mai fi.

acum..acum mulţumesc Universului infinit,că-n toată măreţia lui îmi păstreză şi veghează şi mie energia,că la fel face şi cu energia familiei mele,persoanelor dragi şi-apropiate mie.mulţumesc Universului infinit pentru-un an chiar...frumos până la urmă.

something of a strange matter.

am strigat pe vârfuri de munţi şi mi-am pierdut minţile sub ceruri pline de noapte.am dansat in ploaie.am urlat la univers.am pierdut paşi pe poteci,pe poteci urbane,pe-asfalt,pe nisip,prin pământ ud şi prin iarba fină.am ascultat muzică.am condus maşini.am plecat de-acasă.am pierdut libertatea.am câştigat lumina.am pierdut tot.

am regăsit casa.şi lumina.şi libertatea.

separat.

ne-am întâlnit adesea,când vorbeam mai mult.ne-am prefăcut.ne-am întâlnit mai mult,când mai vorbeam doar adesea.ne-am unit trupurile.ne-am despărţit,ne-am reîntâlnit.timpul meu non linear.ne-am revăzut şi ne-am certat.

apoi am plecat

separat.

de crăciun?nu mai ştiu...

problema mea cu Crăciunul e că,deşi e singura sărbătoare care mă umple de bucurie,de la o vreme nu-l mai simt.nu-mi mai spune nimic şi chiar mai mult,mă supără îngrozitor de tare.

nu mai ştiu care a fost primul Crăciun faţă de are nu am mai simţit nimic,dar regretul teribil şi gustul amar îl simt în fiecare an tot mai tare.să fiu sinceră,tot ce-mi doresc în fiecare an,e să nu mai fiu sigură- dar cu familia(un soi de singurătate în cuplu).cred că se poate mai mult decât atât.familia mea mă întristează,căci ritualul nostru pentru Ajun şi tradiţia pentru desfăcut cadouri,pentru a lua prânzul a doua zi,toate mă obosesc şi întocmai din felul acesta de oboseală,se nasc cele mai cumplite tristeţuri sufleteşti.mi-ar plăcea ca-n casa mea oamenii să fie grămadă şi răsete şi glasuri şi colinzi să răsune.la casa mea aşa va fi.

deocamdată prin casă pacea putrezeşte şi elimină lene,somn,linişte-toate sinistre şi goale-.

şi se-apropie din nou anul nou.

un an al schimbărilor în care intru la fel cum am intrat in toate cele 4 din urma mea :goală şi lipsită de cineva.

singură şi golită de orice urmă de speranţă că ceva totuşi chiar se va schimba.

prietena mea se căsătoreşte.

exista un timp în viaţă,în care subit au loc cele mai ciudate întâmplări.toate,toate menite parcă să schimbe percepţia despre viaţă,despre locul înspre care tinde să se-ntindă.de-un anumit număr de zile,sătămâni,chiar luni,mi se pare tot mai mult că mă-n drept spre centrul acelui timp,că am intrat în el fără sa observ.toate se schimbă şi împotriva schimbării stau nemişcată,sperănd ca dacă nu am să fac nimic,nici schimbarea nu are să însemne mare lucru.

dar,tot de la o vreme,în tot timpul ăsta,întâlnesc oboseala,un psihică,emoţională care,ca efct seundar îmi roade oasele şi oboseşte trupul.şi-atunci îmi simt paşii aluncând spre perioada schimbării,dorindu-mi să nu rămân blocată în trecut.

prietena mea din copilărie se căsătoreşte.când mi-a zis asta am rămas blocată-n mai multe dimensiuni ale timpului,alergând când în copilăria noastră,când într-un viitor cu mult alb şi multe zâmbete.mă bucur.evident că mă bucur,dar întrebarea ce mă ţine pe mine mine blocată ,e născută chiar din blocaj.boala de iepuri e greu vindecabilă..

back home.(maybe this time almost forever.)

de la un timp şi ăsta e un gând.să mă întorc acasă-de tot,sau până la urmăroarea destinaţia ..wonderlandul lacurilor de crsital şi-al pădurilor cu glas puternic-,de la un timp mă gândesc că e cazul să mă dau predată.

să nu mai lupt împotriva destinului deja scris.să mă întorc în locul de care aşteptam să scap că să uit de el.un loc care a devenit chiar locul în care pot scăpa de memoria lui adânc săpată-n mintea mea.

dar,în zile de iarnă reci şi calme,în zile pline de agitaţie şi forfotă presărbători,în toarte zilele speciale şi simple,în toate toate..mi-e mai de dor de el ca nicicând.

dimineaţa,după vin..

la început de decembrie,hiar înainte să apară moşu-n geam cu cadouri şi dulciuri în ghetuţe,am hotărât ca,din toată sărăcia mea,să-mi fac cadou o sticlă de vin.un cadou,din seria de cadouri pe care,ca femei cu toate ni le mai facem,din când în când,pentru că..pentru că merităm.fie că stămcu părinţii sau soţii,fie că că stăm singure sau cu alţi oameni,împărţind apartamente,că strângem după cineva sau după propria persoană,ca femei,ne e dat-din naştere,să ne onorăm cu un mic cadou,toate sacrificiile,toate nevoile neîmplinit,toate lipsurile şi visele puse pe listele de aşteptare.

era trecut deja,de ora 3 când am auzit golul pustiu umplându-se de paşi,de nevoi,de dureri şi de insomnie.pe sub pragul uşii lumina din bucătărie se strecura,prizându-mă mâncând cu patos din ultima bucată de cicolată cu mentă,primită de la mama,tot pe-atunci pe când,sticla de vin fusese cumpărată de mine,pentru mine.subit,uşa de la micuţa şi umila mea cameră,se deschise ş-n spatele ei,un chip izbit delumină,năucit de nesomn îşi căuta alinarea  intr-un alt suflet măcinat de tulburări de somn,depresii şi apatii iernatice.

mi-am amintit de cana cu lapte cald,pe care-o beam în copilărie,pe când primele insomnii îmi mâncau din noapte,but then again,laptele e scump acum şi-l folosim oricum dimineaţa târziu la diluarea cafelei,la umplerea ei de calmant.sticla de vin stătea deja sprijinită lângă parfumuri pe dulăpiorul vechi,plin de poveşti,de ceea ce păreau secole,dar erau de fapt,nici măcar săptămâni.

şi-aşa,la miez de noapte,printre ţevile ce fac seară de seară cea mai ciudată muzică,pompând calorifere cu apă caldă,s-a auzit dopul sticlei de vin eliberând atmosfere şi,mai târziu,descleştând guri şi glasuri.

poveşti au curs şi ţigări s-au stins în scrumieră,toate,în căutarea somnului,fericirii,odihnei.toate,toate în căutarea eliberării stresului.

nu ştiu dacă mi-am făcut prietena,colega de casă s-adoarmă.nu ştiu daca mi-am ihibat eu simţurile,făcându-le să caute calea spre odihnă,dar ştiu că-n ziua-n care am hotărât să-mi cumpăt sticla de vin,mă vedeam sorbindu-l în bucătăria mică gătind cu ea,vorbind şi-amuzându-ne de toate mizeriile cotidiene.nu am gătit acum,dar ne-am amuzat-de viitor,de planurile noaste,de sărăcia acută-n care trăim.de încăpăţânările născute de egoul imenes,de copilărie şi actele noastre copilăreşti.

în final,la sfârşitul sticlei de vin,mi-am dat seama de toate problemele lăsate-n anul din urmă,updatate la 2O11.nimic nu s-a schimbat,doar casa ...şi sentimentul singurătăţii adus la un nivel generalizat.

şi mirosul locului în care trăim.

şi baia mai mare,mai plină de parfum şi hormoni feminini.

când se termină ciocolata.şi vara.

la un moment dat,când m-am izbit de total nesurprinzătorul zid,acel blocaj emoţional alcătuit din tulburări mentale şi experienţe anterioare,pe-atunci încă nu-mi terminasem ciocolata primită de la el ,în seara cu princina,pricinile.

aveam impresia că până la sfârşitul ei voi fi deja îndrăgostită-o mare previuzine plină de nonsens,făcuta de mine,pentru mine.

pe-undeva bucăţica mai există.acea ultimă bucăţică care avea să ma înrăgostească,ca reacţie adversă a hormonilor,a legăturii şi-a instabilităţii mele mentale.o mai fi existând pe undeva,dar sentimentul pe care mi-l imaginam să-l port pe chip,ei bine,el nici măcar nu a existat.

a trecut fulgerător la un moment dat,între începutul toamnei şi sfârşitul ei,prin viaţa mea,dar am rămas la fel de dezamagită,de singură încât a nu-mi calcula felul în care-mi voi trăi viaţa,pare o glumă proastă.mă izbesc prematur de marile probleme şi-atunci se nasc coşmarurile şi din ele frica.

e început de iarnă şi totuşi ploaia moleşită,parfumată-n miresme pline de primăvară,îmi adânceşte trăriea.

mă trezesc singură între oameni şi tristă-n familii.dac-ar ninge şi viaţa mea s-ar acoperi de uitare.