weekend wars.

Ultima oară când l-am văzut,avea în spate un rucsac imens.Îl purtase câteva zile şi-i rupsese toate oasele,dar era obişnuit cu durerea aceea obositoare.Nu se plângea,era şi el un nomad şi începutul verii-l adusese din nou în calea noastră,odată cu raze fierbinţi de soare. Fierbinte era şi asfaltul,ţin minte bine asta căci în acea după-masă,în care bătuse la uşa casei noastre de lemn,făcuse vrăji pe sufletele noastre mahmure şi ne îndemnase inconştient să-l urmăm dansând în cartierul cel mut,desculţe ca nişte Iele din mituri străvechi.Şi destul de aproape de casă,într-un părculet, ne făcusem invizibili toţi trei,câteva halucinaţii mai târziu.Eh,aproape invizibili,căci tălpile noastre se puteau zări chiar şi de pe Lună,în negrul lor asfaltic,pătate cu praful străzilor puţin mişcate de caleşti moderne. Ziua era lungă pe atunci,aşa cum e ziua vara şi ceştile cu urme de cafea şi limonadă stăteau aruncate,atârnate care pe unde, pe terasa cea îngustă,în bătaia agresivă şi totuşi dulce a soarelui.Îmi amintesc ultima imagine cu el,stând pe salteaua de lângă hamac,cu cămaşa descheiată la câţiva nasturi.Îi priveam degetele bătute,bandajate murdar şi firele de păr ce-i delimitau pieptul de bumbac,de parcă pe acolo ar fi trecut Moise,împărţind marea de bărbăţie şi rătăcire în două.Îl priveam de aproape,analizandu-i buclele împăienjenite de soare şi chipul obosit.Ochii-mi cădeau adesea pe colierul din os,ce-l purta la gât şi-mi amintesc clipa-n care,parcă teleghidată, m-am ridicat de pe scunul pescăresc,rupt pe alocuri,fericită că în sfârşit puteam să-i fac şi eu un cadou,după toate cele minunate pe care mi le făcuse în micile sale vizite halucinante.Odată-mi lăsase o piatră violet,pe care-o primise de la o ţigancă bătrână şi oarbă şi,altădată-mi lăsase un buchet de flori uscate ale căror culori îi aminteau de mine.Le culesese dintre munţi,unde locuia pe atunci.
În drumul meu spre mica mea odaie,timpul îşi despărţise culoarele răstălmăcind realitatea mea şi a Lorisului.Numai asta putea fi.Asta sau o vrajă a animalului,căci pe când mă întorsesem afară,nu mai era nimic,decât parfumul lui subtil.Scăpasem din mâini cadoul,un mic pandantiv încropit din os,pe care erau gravate o stea mică şi-o semilună,deasupra unei case.Nu trebuia să ajungă la el sau poate nu trebuia să mă ridic.Sau poate..dar cine mai ştie..Lorisul privea în gol,bălăngănind leneş hamacul din care un picior i se topea pe podeaua crăpată.Era mai liniştită ca mine,căci ştiind animalul de mai multe milenii,delirantele sale dispariţii-şi pierduseră din intensitate.

-Unde e?

-A plecat.Şi-a luat rucsacul şi a plecat.Am aţipit o secundă privindu-l şi când mi-am deschis ochii nu mai era. 

-Şi a spus ceva?Se mai întoarce?

-Se mai întoarce,dar ştii cum e el...Niciodată nu ştii când o va face.

Aproape trei milenii mai târziu se întorsese pe pământurile natale.Nu-l văzusem dar Lorisul îmi povestise toată viaţa lui din ultimele milenii,pe nerăsuflate,într-o seară rece de iarnă,ce putea la fel de bine să fie o dupămasă caldă de vară.Nici ea nu-l întâlnise,dar fusese primul contact al animalului nomad,de când acesta se întorsese.Aflasem că în ziua în care dispăruse de pe terasa noastră,găsise nişte cărări pe care,mai târziu se pierduse...undeva la capătul pământului,într-o pădure.Acolo cunoscuse o Sânziană la fel ca el şi împreună desprinseseră din cer o bucată de carbon,pe care-o transformaseră-n carne.Era o adevărată provocare să mi-l imaginez ţinând în braţe o făptură creată de el,dar sufletul îmi cântase întotdeauna în prezenţa-i dulce,că era un animal plin de iubire ce nu putea să-şi limiteze trăirea la povestiri fantastice şi licori magice.

Aproape trei milenii mai târziu îi priveam cămaşa de bumbac ce altădată-i acoperea trupul bătut de soare,în poze cu mica sa copie. Era o adevărată minune şi nu puteam să nu zâmbesc încâtată de bucurie,că pe lume exista încă un suflet ca al lui.

-Îţi imaginezi un iEL mic?

-Eu încă-mi repet cu vocea tare vestea.Poate-poate am să cred.În mintea mea,el încă stă cu noi pe terasă în ziua aia,caldă...

-Îţi imaginezi...un pui de om din doi hipioţi nebuni?

-Şi ai mei au fost hipioţi nebuni în vremurile lor bune.

-Şi tu draga mea,întradevăr,ai ieşit foarte normală.

weekend wars.

weekend wars II

din nou,o ultima noapte din an.

ca intotdeauna,mileniile din urma par mai prezente decât e el,prezentul.n-am să pot decât peste-un mileniu să-mi identific cu adevarat trăirile din ultimele cateva mii de ore,căci ele sunt la fel de îndepărtate de mine precum cerul.n-au fost nimic în timp real,în micul oraş şi misterul lăsat în urmă m-a lipit de el,amintindu-mi de o vreme , în care, lucrurile erau cu adevarate simple.înainte să-mi încep episoadele autosabotante,cam în acea perioadă în care vara prindeam răsăriturile dintre dealuri şi noaptea bântuiam jungla cea mică urbană.

înapoi la cealaltă eră.

-domnişoară aveţi o problemă gravă cu temperamentul.

-domnule,aşa îmi spune şi mama.

-...şi vă place să bateţi din gură.

-Nu ştiu dacă e un termen oficial.Dar da şi ştiu,ştiu am de suferit.Credeţi-mă am trecut prin asta, deja aşa de mult,că m-am acrit.De unde problema cu temperamentul.Ştiţi mă vedeam cu un baiat până mai lunile trecute.M-a lăsat pentru asta.Şi-l înţeleg,dar pe mine mă doare cel mai tare.

-Asta ar trebui să mă încălzească?

-Nu,era doar un fapt divers.

-Ar trebui să vă revizuiţi comportamentul.

-Niciodată.

Ca un copil răsfăţat,cu brăţara ruptă şi orgoliul rănit,am fugit prin noapte gândindu-mă la conversaţia neplăcută cu un domn.Domnul mă găsise două zile mai târziu şi-mi dăduse motiv să-mi revizuiesc temperamentul,comportamentul,viaţa în fine.Aşa am început sfârşitul de an.

Sărbătorile au trecut şi-mi amintesc cam cu cât drag le aşteptam înainte de a părăsi marele oraş.De la brăduţul sintetic ornat într-o noapte cu tot ce am găsit prin casă,până la weekendul în care străzile s-au umplut peste noapte cu zăpadă.O magie halucinantă ce ştergea întru-totul sentimentele de vină şi ruşine pe care le regăsisem cu o lună în urmă,când ca printr-un blestem bătrân,mă autosabotasem.din nou.

Şi cu o lună în urmă mă bucuram de cele mai frumoase plimbări nocturne,ce mă faceau să mă reîndrăgostesc de marele oraş.Dimineţi scurte printre cărţi vechi,şi seri alungite şi calde,terminate-n gemete.Amintiri despre Iepure şi o plăcută întâlnire cu el.Toate,în cea de-a zecea lună.

Frumoasă zi de toamnă.Nucii erau cu toţii aurii şi iarba încă arsă din vara toridă.Iepurele stătea lângă un  stand cu flori când îl reîntlnisem.Mă aştepta acolo de tot atâta timp de cât îl aşteptam eu după colţ,trei metri mai încolo.Comunicarea nu fusese niciodată punctul nostru forte.Ne plimbaserăm o vreme,până pe-un deal în inima oraşului.În inima dealului,pe dealul din inima oraşului,acolo am stat o vreme,tâcând doar.Din când în când câinele,noul său tovarăş,ne trezea şi după încă o bucată bună de timp cuvintele ni s-au împletit,născând zâmbete,lăsând întrebări libere spre cer,să găsească răspunsuri.Ne-am strâns în braţe câteva ore mai târziu,pe-o alee pavată.Îmi amintesc eliberarea.

Cu o lună mai în urmă,vara era încă prezentă.Puteam simţi briza mării,mângâindu-mi părul şi mă bucuram de fiecare zi căci toate promiteau ceva.Aveam un pumn de zâmbete pe care-l purtam câtă era ziua de lungă şi creştea cu fiecare minut petrecut pe terasa mică,halucina(n)tă.O toamnă în care mă îndrăgostisem în sfârşit,ca-n rebeliunea tinereţii mele : haotic,fară leac şi cu călcâile arse.

Înainte de asta,orizonturile dragi,austrieci mă ţinuseră iar în braţele lor colţuroase.Păduri infinite şi lacuri albastre,cafele lungi între şedinţe meditative.Oraşe mici cu străduţe înguste şi nopţi cu ploaie de stele.

Tot cam pe atunci,aflasem că viaţa Lorisului meu drag, urma să se schimbe.Un sfârşit de vară trist cu o înmormântare într-o amiază arzătoare.Haine negre şi teatru.Şi ritualiri bisericeşti.Ortodoxe.

După mijlocul anului cu o lună,mă revăzusem cu marea,cu apusurile-i şi răsărituri.Cu somn pustiu şi după amieze leneşe.Sunetul valurilor şi absenţa lor dimineaţa,la prima baia goală.Delir.Cu câteva zile,spre marginea ţării,găsisem o tabără de sculptură cu chipuri şterse,aşezată lângă-un spital de psihiatrie.Înainte de asta,peisaje fantastice.Baraje infinite-n care soarele se răcorea şi curbe de nouăzecidegrade.Mulţumiri infinite celor trei Lilieci.

Până atunci,schimbările aduse de anul nou năşteau continuu situaţii si oameni,revederi şi mici reuşite de care mă bucuram ca un copil.Schimbasem casa,camerele şi întreg orizontul,la sfârşitul iernii şi nu puţine au fost atunci nopţile-n care adormeam suspinând după cafelele lungi cu Lorisul sau după delirul din verile petrecute-n hamace,pe mica terasă a casei de lemn.Desigur că, abia după ce primii copaci au înflorit am reuşit să mă îndrăgostesc de noul drum,de curtea mare, plină de beton,de ciuperca de pe dealul din celălat capăt al oraşului.Tot primăvara am reîntâlnit Calul,retrăind parte din emoţia pe care o trăisem în alte milenii,când ceaiurile calde îi îndulceau poveştile indiene.

Şi începutul a fost lung,cu zile leneşe şi nopţi scurte,cu aceeaşi singurătate cu care trecusem în fiecare an,de când Iepurele-şi găsise spiritul nomad.La fel de absurd si singur ca cel pe care-l aştept,din nou,cu braţele deschise.

Nu ştiu ce urmează,dar trăiesc într-o fascinaţie perpetuă.Mă întreb dacă în anul ce vine voi putea să-mi găsesc liniştea.Sau să-mi revizuiesc întreg comportamentul,aşa cum domnul acela mă îndemnase să o fac,într-una din ultimele nopţi ale anului.

dar aşa e cu nomazii

când dimineaţa ,în sfarşit,se ivi,lumina furişată pe la colţurile neatinse de culoare,îmi deschise ochii,preserând peste ei amintiri din secole trecute,din diferite milenii-n care muzica avea parfumul greierului.da,era iarnă iar şi ploaia-era o iarnă cu multă ploaie-îmi aducea aminte de mare,de mileniul cel dintâi în care aproape de greiere,dispărusem printr-o magie autosabotoare,de lângă el.şi trei milenii mai târziu,din nou.în al patrulea,dispărusem de tot,dar târziu după dimineaţa în care prinvindu-i somnul,conştientizasem că şi el era un nomad.cu nomazii aşa era de când pământul,o dragoste cu blesteme de drum şi spaţiu,timp şi fluxuri electromagnetice.asa fusese cu iepurele şi-n al patrulea mileniu,într-o dimineaţă hotărâsem că am să continui să fiu naivă,îndrăgostindu-mă mereu,în graniţele comfortabilului.regretasem instant decizia.

dar mai trecu o iarnă,un mileniu,şi încă unul şi ca o tradiţie,mi-era dor de el.mi-era dor de oameni.de oameni din trecut.de trecut.şi asta era şi problema sfârşitului de an.

primele patruzecidesecunde mi-au amintit de tine.

mult mai târziu.


Cărţile se împuţinaseră cu timpul ,în geam,lăsând prin spaţiile libere câteva firicele de lumină să scape în camera întunecată.Nu mai exista o ordine anume,categoriile aproape dispăruseră şi corperţile noi reflectau imaginile îngălbenite ale celor moştenite.Cumpărasem câteva în ultimul mileniu,dar mai multe furasem de la oameni păcătoşi,din mâini murdare şi din biblioteci prăfuite,uitate de lume.
Totuşi se împuţinaseră şi nu puteam să nu mă întreb,ce se întâmpla cu ele.Îmi doream să fie iubite,căci multe pagini fuseseră plânse şi adorate în diferite timpuri şi-n diferite spaţii,intensificând poveştile deja delirante.Pe o bună parte din ele, ştiam că n-am să le mai văd niciodată,înţelegând că destinul lor nu era împletit cu al meu.Şi,o altă parte din ele,erau captive într-o capsulă a timpului ; doar după spargerea ei , aveam să le mai simt în palme.Iar capsula creştea ,fără încetare,într-un ritm leneş sincronizat parcă cu fulgii cei groşi,ce invadaseră cerul.Capsula creştea întinzând punctul de reîntâlnire,până spre graniţele mileniului.
Răbdarea,doar cu ea mai trăiam.Rabdarea,doar pe ea o mai aveam.

mai târziu.

Deja ningea de-o vreme şi zăpada apucase să se aşeze peste străzi,peste locuiţe şi oameni.Seara se lăsă şi ea,spârgând aleile în mii de cioburi de sticlă transparentă,mânjită-n sepia,de becurile murdare,portocalii.Liniştea bombarda străzile cu un pustiu aparte,dar asta nu se întâmpla şi în inima marelui şi ,câteodată, infiorătorului oraş.Nu mai ştiam a câta iarna era.Dar,era încă o iarnă,printre munţii de beton.Devenise cu  timpul o tradiţie,să-mi car trupul printre fulgii groşi de zăpadă,cu câte-un gând de dor sau de regret.Iarna aducea o melancolie aparte,de când Mama Natură o născu şi parcă bântuită de-un vechi blestem,reuşisem mereu să accentuez acea stare.

Îmi amintesc prima iarnă şi tot frigul pe care-l adusese,marelui oraş.Picioarele ude,târâte prin zăpada groasă.Străzi, în prag de bună-dimineaţa.Răsărit fără lumină şi câteva ore de somn pe-un culoar pe care vântul bătea puternic.Dincolo de uşă,vizuina caldă şi moale a Iepurelui,în care ierburi îşi ardeau trupul.

Şi-apoi a mai fost o iarnă,una-n care vinul fiert îşi deschidea poveştile,în miez de noapte,chiar în inima oraşului,pe sub copacii încărcaţi de luminiţe şi nori de zăpadă.O iarnă cu un alt gol şi-un alt dor.

Şi una-n care un calorifer electric se transformase într-o noapte,în şemineu.Acolo,în casa de lemn,de unde liniiştea se năştea.Da,o iarnă cu multe portocale şi oameni frumoşi.Cu poveşti magice şi totuşi, cu poveşti triste.

Şi a fost cea în care-am plecat,împingându-mi trupul spre marginea căptuşită cu pădure.Cea în care zăpada a adus sfârşitul,după ultimele pahare de şampanie.

Apoi a mai venit una şi speram din nou ca până la următoarea ninsoare,prin ceva minune universală,poveştile despre zăpadă şi iarnă să nu mai acopere doruri şi tristeţuri păcătoase.

mai devreme

primele patruzecidesecunde mi-au amintit de tine.

frica şi panica (de după-după)

să-ti fie frică,de tot,de toate,de singurătate şi de prea multă linişte,e mult prea uşor când,în sfârşit,euforia trece şi tot ce rămâne-n urma ei e golul,golit la rândul lui de toate flashurile şi-amintirile din partea activată a memoriei de lungă durată.să adormi,să te trezeşti,să-ţi rozi unghiile şi să te foieşti în pat,devin acţiuni repetitive,realizate frenetic,obsesiv şi-apoi compulsiv,toate,toate precedate de gânduri care-ţi macină tot ce a mai rămas din şi-aşa puţina materie cenuşie.

poţi să cunoşti sentimentul,poate să fie nou.poţi să ai anumite predispoziţii spre a-ţi pierde uşor minţile sau poţi să le ai deja pierdute,poţi să cunoşti tehnici de relaxare sau să fi cunoscător în tainele secrete şi mistice meditative-la un moment dat toate vor pierde sensul,căci la un moment dat creierul se va trezi la realitate,eliberând substanţe,înlocuind linişti cu nelinişti,aducând la viaţă amintiri reprimate-n cele mai întunecate colţuri,asocieri negative.frici obscure şi atacuri de panică,pline de nonsens.

mă trezesc devreme,mult mai plină de instabilitate,cu inima dând să iasă din corp.mă trezesc cu nelişte,în camere mari lipsite de lumină,de ssubstanţă şi materie întunecată.şi-apoi,într-un final,mă trezesc la realitate,în grota aceea în care mă ascund de rele,de răul pe care propriul meu sistem nervos îl naşte.mă trezesc acolo,printre munţi întinşi,acuţiţi,pe margini de lacuri adânci,făcute din cristale strălucitoare.mă trezesc la realitate,speriată chiar de îndepărtarea lor fizică şi temporală.

şi la realitate-mi amintesc de copila ce întâlnea pentru prima oară sentimentul neliniştii,fricii,când la capătul culoarelor halucinante se mai zărea urmă de iepure alb.

azi nu-i ştiu silueta,nu-i pot atribui nici măcar un animal,dar îi văd o umbră,un surâs ironic lăsat în urmă,un ultim geamăt.îi simt parfumul care-mi face tot corpul să tremure.azi îmi aminteşte de copila de altădată,de iepure şi de instabilitatea emoţională oferită pe tavă.indisponibilate emoţională,între toate gesturile tandre.indisponibilitatea mea afectivă,alte frici personale,întâlnite-n spaţiul acele de cădere liberă spre pământ.

când singurătatea era cu adevărat singură -şi libertatea avea gust de indepenenţă şi de realitate.

la început de săptămână,caut adăposturi emoţionale.locuri în care să mă ascund,feluri în care să reprim teama şi nevoia şi frica de-a spune un simplu salut,între toate golurile rămase.

pe când gândurile se ţineau sub cheiţă.

câteodată mi-e dor de serile-n care-mi vărsam amarul în pagini colorate,pseudoblocate apoi sub o cheiţă.tot pe-atunci când tehnologia era şi nu era şi caietele şi stilourile şi culorile se sfărmau,firave-n mâinile mele..

de inocenţa absurdă a viselor şi iluziilor pre-adolescentine,de nevoia de-a fugi de acasă spre o independenţă singuratică.erau seri în care visam la poveşti de dragoste cu hipioţi şi tricouri şi escapade-n natura cea bătrână,unde dramele din despărţiri făceau parte din inocenţa poveştilor şi-a învăţăturilor.

şi.apoi mi-e dor de acele vremuri,căci iepurii erau încă animale desenate şi-nchipuite-n cărţi,alte iluzii din alte vieţi ale altor oameni,din grupul fictiv al cărora,pe atunci,nu ştiam că am să ajung.poveşti de dragoste,atâtea au rămas în urmă şi doar una-mi mai bântuie visele,întunecându-mi tunelele subconştientului cu imagini sculptate-n bucăţi de carne şi gemete absurde,coborâte din plăcerile trupeşti,antice,primitive.mi-e dor de acele vremuri,căci în toate acele vremuri nu mi-era dor şi nu mi-era drag şi nu-mi muşcam buzele gândindu-mă la oraşul mare ce,pe străzi paralele găzduieşte adesea,iepuri şi domnişoare-mbătate de dorul lor.

pe-atunci nu-mi tremurau oasele şi nici pielea nu-mi îngheţa la auzul numelui,la văzul chipului,iar inima nu-şi pierdea controlul la simpla şi fugitiva idee că iepurele ar putea ,încă o dată,să-mi calce pragul uşii lăsându-mă sedată cu halucinanta-i siluetă.

când eram mai departe .

cât am rătăcit pe toate celelalte meleaguri pline de visare şi etern rai,am trăit mereu cu o ciudată şi totuşi dulce senzaţie de dor,combinată cu o şi mai dulce senzaţie de familiaritate.căci,la un moment dat,deşi întregul orizont îmii era prezentat ca fiind unul nou,îmi părea bătrân şi cunoscut de parcă în această viaţă mi-ar fi  fost scris să mă întorc în locurile unde sufletul mi-a copilărit.

nu sunt un suflet bătrân,dar sunt mai bătrân decât majoritatea sufletelor de lângă mine.aşta mi-au arătat pietrele,  numerele şi energii ce-au săvârşit ghidarea.esenţial mai e şi că,aşa cum bănuiam,înainte de plecări,cunoaşteri,înţelepciuni adunate şi privi scăldate în apusuri pictate,pot să-mi aflu destinul.întrebarea e acum dacă-mi doresc asta cu adevărat sau e tot jocul o iluzie ce-mi condimentează viaţa ?

când eram departe de casă,de case,de oameni cu limba cea pe căror acorduri am crescut,am găsit prin magazine mici,ezoterice şi pe străduţe înguste ce duceau spre munţi atât de înalţi de parcă-ar fi vrut a-atingă cosmosul,oameni cunoscuţi.siluete şi fire de păr,încâlcite adesea în fumuri de ţigară aspră.şi de-atunci a început dorul,o formă de energie ce se balansează pe linii subţiri între bine şi rău.dacă dorul e legat de ataşament ,ataşamentul e doar energie negative,iar de-i legat de iubire,atunci...

atunci mă echilibrez printr-o reprimare aproape freudiană.ţin dorul cât mai spre centru,ca să nu cad în iluzii şi-absurdităţi emoţionale,dar şi pentru a nu deveni un trup robotic,lipsit de timpul trecut.

aproape de sfărşitul verii.

la început de lună,soarele-şi ascundea căldura-n spatele norilor.nopţile-erau friguroase şi dorul de mare,de furtuni şi plăceri artistice,înlocuia sângele din vene.şi-apoi,într-o zi,din senin mi-am văzut trupul scurs în staţii de autobus,lipit de scaune muradare.mi-am târât picioarele pe plută etajată,în cântec de clopoţel fin şi urme de bijuterii din antichitate,adunate împrejurul gleznei,pe sfori invizibile.

într-o zi,la fel de subit precum căldura ce-mi umfla corpul,am gasit răsăritul târziu şi-apusul tot mai devreme,de parcă ar fi fost mjloc de septembrie,precum cele din anii de start ai liceului.pe după perdele,am rămas ascunsă aşa,o vreme lungă,hotărâtă să rememorez doar în sinea-mi pierdută,toate acele clipe de delir,stocate în haosul din mintea şi din sufletul meu.am rămas aşa,până cănd dorul trilurilor divine ale păsărilor rămase-n anonimat,s-a instalat,odată cu dorul venind şi tristul cântec al cucilor plini de nonsens.în dimineaţa aceea goală de sentimente mai bune şi plină de melancolii tomnatice,am găsit şi capătul perdelelor din pânză translucidă,un capăt ce-mi tatua  pe ochi,un orizont roşiatic adus parcă-n schiţe de trenurile grăbite s-ajungă în gara veche.

din părţi diferite de lumi , păianjeni cognitivi şi-au ţesut pânza de capul meu,portocaliu şi răsucit în spiţe,târziu reuşind să realizez că zgomotul infernal era al locomotivei ce-şi avea plecarea din capătul lumii.pe fire-pe fire am simţit scurgându-se doruri ciudate,dezlipite din amintiri şi-adaptate la acel prezent ciudat-căci acel prezent era ciudat,întocmai prin nonsensurile pe care mintea mea le ingera,prin ochii uimiţi de lumina sfârşitului de august.

lumină pe care m-aş fi urcat la acea oră,doar ca să mă pot trezi conducând pe-un drum cu lanuri de floarea soarelui şi raze fierbinţi decolorând cerul albastru.

the beggining of the end.( p.I )

everything that has a beggining has an end.

e o poveste lungă şi veche de când oamenii s-au trezit din visul adânc al inconştientului.mda,da,da!tot ce are un început are şi-un sfârşit.e un fel de blestem universal.de fapt,chiar şi universul e sortit pierzaniei,lucru care mă întristează adesea,profund.poate că spiritele au să ramână pe-undeva prin golul întunericului,blocate.poate vom fi o mare de suflete,binecuvantate cu plutirea,scăpate de blestemul sfârşitului şi-al esenţei materiale.

era vară şi cald şi părul meu lucea la soare,căci pe-atunci era pictat în violet şi-albastru şi nu prea cunoştea problemele reieşite din asemănarea cu câlţul.rochia albastră îmi atarna pe corp,făcând loc vantului şi boabelor de transpiraţie.şi-aveam şi maşina pe-atunci şi-mi ascundeam mereu centura pe sub braţe,ca să nu-mi păteze soarele,umerii goi.

era vara şi cald şi-eram sărace,poate că la fel de sărace ca acum.în centrul marelui oraş,cocoţate pe-o bancă,pierdute în pagini imense de-anunţuri,scăpând cate-un loc pe maşinuţa ce-avea ca tichet de parcare,avariile puse.bidonul de apă minerală,costase sub un leu şi-era deja cald,dar ce mai conta căci aveam deja în minte casa visurilor noastre.pe-atunci era înca o ipoteză,chiar de a doua zi,am strâns mâinile muncite şi ciobite ale bătrânului cu ochi albaştri şi pielea lăsată de timp.

la-nceput de toamnă,oglinda era pictată în culori fluorescente şi eşarfele atârnau de stâlp şi de pereţi.pe-atunci podelele nu tremurau aşa de tare şi nici terasa nu-şi avea capâtul sub fereastra mea cea mica.dar în timp,toate s-au adunat.şi sticlele de alcool şi oamenii opriţi pentru odihnă,pe saltele şi pe jos,prin paturi vechi şi-n baia ce adesea adaposteşte curcubee.

între pereţii de carton şi lemn ,au luat naştere,rapid,toate sentimentele umane şi la fel de rapid,chiar năucitor,toate s-au alterat şi s-au schimbat,până într-un colaps ciudat.un fel de big bang,dar la o scală mai mică,mai personală.

apoi a apărut hamacul şi-n el somnuri dulci şi poveşti scrise de Eliade.şi dupa-un timp şi grădiniţa s-a infiinţat ,grădiniţa de pisici pufoase şi agitate.

şi-apoi începutul sfarşitului.listele şi gruparea generală,somnuri perdute-n dimineţi,dimineţile şi-a lor lumină,ascunsă de draperiile groase.totul la-nceput de vară,cu miros de toamnă tarzie.

dimineaţa,ziarul are să ne fie din nou prieten şi-apoi probabil,alte ferestre vor sprijini coatele şi desele lacrimi de disperare şi fustrare.eu sper la ferestre mai mari,da,chiar de spaţiul va fi mai mic şi mai claustrofobic.

n-am văzut încă nimic,dar o primă idee naşte fluturi în stomac.

o primă idee cu picturi murale şi altfel de vise şi altfel de lumini.

şi poate versiunea erotică a baldachinului inocent,de-acasă

o primă idee,ce-mi aminteşte de-acea zi de vară,când primele vise au fost făurite.

intre she's lost control si love will tear us apart.

daca a fost vreodata vorba de iubire,in toata legatura haotica de pe culmile iepurelui alb,atunci cateodata ma chiar intreb daca nu chiar iubirea a fost cea care mi-a dezlipit sufletului de-a lui,la momentul x in data y la ora z,al istoriei noastre?

sala era plina de oameni si lumina mai slaba decat ma asteptam.se vedeau doar chipuri de pe trupuri mai zvelte,iar cele mai mici capete ramaneau absorbite de intuneric ,in magia muzicii.norocul meu,era ca lumina nu ma orbea si-mi puteam privi delirul fara sa-l impartasesc vizibil cu altii,fara sa ma pierd in intunericul morbid.

m-am bucurat de atmosfera,pana-n acel inevitabil moment in care,versurile-au capatat semnificatie,iar muzica a devenit mai mult decat minunata.m-am gandit la copil si la visele lui,pline de culori,aruncate-n vant prin discutii,pe-un ton amuzat,sperand totusi intelegerea mesajului de sub intreaga cortina-a glumei.

am avut si eu odata vise-a asa,dar cand sa-si atinga apogeul culorilor si-al sentimentelor,realitatea m-a lovit,in fata.m-am trezit apoi la viata si-am vazut,in ceea ce pare-acum,cateva fractiuni de secunda,ca nimic nu e cum asa cum visam,c-am pierdut timpul,cu capul pierdut intr-o lume pe care-o puteam construi in acele lungi momente de delir.

si-asa,un soi de protectie materna se intaleaza in mine,ce-ar putea fi foarte bine si cauza tuturor sentimentelor,ce-n 9O% din timp ma tin in euforie.

ramane-un 1O% crunt,in care tot corpul meu striga sa iasa din costumul de piele,prea intins de la o vreme.un 1O% amar in care mintea scapa de sub control si ca un savant nebun,calculeaza si se-ntreaba,formuleaza ipoteze si-elibereaza toxine-n toate camerele de refulare-a viselor si sentimentelor pierdute.

scap de sub control.

scapa de sub control.

dimineti...si-apoi spaime.

daca m-a iubit,nu m-a inteles niciodata asa cum trebuia.dar persoanele iubite nu sunt facute din otel s-accepte totul sau nimicul,implicit nici schimbarile comportamentale,bruste,cauzate sau nu de tulburari ale personalitatii.

poate ca dupa-un timp am devenit un rau necesar,asa cum devenise el in ziua-n care i-am acceptat intoarcerea.

aceeasi zi de primavara-n care,in toate cele trei ore ale drumului spre casa-am zambit,stiind ca intoarcea e-un semn de dragoste.asa-mi imaginam la acea vreme,asa-mi cadea bine.asa-mi cade bine si-acum sa-mi amintesc toate reintalnirile,toate noptile petrecute-mpreuna,toate diminetile ce-si aveau sfarsitul mai curand decat ma asteptam.imi amintesc cum ne trezeam,ne fumam tigarile impreuna si cand gustam prima gura de cafea stiam c-ar fi bine sa ma bucur de putinele minute ce urmau.acele minute pana la fundul canii,aceleasi minute in care spaima ca n-am sa-l mai va niciodata,se instala.

imi amintesc ultima-i escapada.imi amintesc ultima noapte.aratam bine,ma simteam bine.in dimineata urmatoare,cand cestile de cafea se golisera de continutul liric,romantic,spaima si-a intarziat instalarea.n-am mai apucat sa simt frica,dar intr-un mod ciudat,o liniste venise in locul ei.

in acea dimineata mi-am dat seama ca are sa treaca prea multa vreme pana am sa-l revad.in acea dimineata am stiut ca totusi,au sa mai fie nopti in care dorul imi va macina oasele,dar si-acele nopti vor avea zile la picioare,zile de recastigat cursa pentru implinirea sufleteasca.

ma trezesc adesea,intrebandu-ma de ce n-am avut nicioadata curaj sa-mi infrunt sentimentele-n fata lui.

de ce-au fost un tabu,precum sexul in comunitatile ultrareligoase?

si-acum,in ciudatul timp prezent,de unde mi-am castigat libertatea de-a ma exprima in fata copilului cu par bucalat,din ce colt intunecat al sufletului meu ,refulez sentimente si stari imbibate-n golozie?

din teama ce n-a mai venit in ultima dimineata,din teama pe care n-am mai simtit-o,din spaima pe care-am tinut-o captiva-n tot aceleasi colturi intunecate,ale sufletului,in care tineam inchise toate cuvintele,toate starile,intregul tabu sentimental,far' sa-mi dau seama de ce.

dar libertatea are granite si tot ce-mi mai ramane de intrebat,e cand am sa-mi setez limitele disperarii si-ale fricii,ca-ntr-o zi am sa raman singura din nou,asa cum am ramas dupa toate-acele dimineti in care ,ultima gura cafea insemna un nou adio.

iluzoriu,iluzionat,isterie si-un pic din trecut.

au fost cateva zile calde,prea calde dupa cate-mi amintesc.caloriferele ardeau si pielea ni se scurgea,in sauna marginita de pamant si cer,de peretii firavi de lemn sintetic si ghips.prin casa chipurile se inmultisera de-o vreme buna,dar mult tarziu mi-am dat seama ca stiam una din voci,din cantece pe care fregeda-mi adolescenta,delira.

am fumat cateva tigari impreuna,dar nu in doi caci casa era plina si tigarile erau posta.cred c-am impartit si cateva beri,dar mi-era imposibil sa discut pe-atunci.conversatia nu ma interesa prea mult,nici ceea ce putea s-ascunda ea.

un an mai tarziu,intr-o noapte sau cine stie,ceva dimineata mult prea devreme,m-am trezit discutand cu-acea voce.din senin,in delir si din delir in imagini de viitor care-au oricum,sa ramana,fragmente de imaginitie halucinanta.caci,pana la urma nu au fost facute primisiuni la mijloc si zambetele au fost mai mult douchene chiar de doar eu si doar el ni le-am vazut,ni le-am citit,fiecare-n propria oglinda.suferea de-o surprindere de moment,intrucat brusc isi amintise cine sunt,desi interesul meu in acele zile fiierbinti,pentru el era mai aprope de zero decat e infinit.mi-a zis ca vrea sa ma picteze si intr-un moment de-amuzament,i-am acceptat oferta.

nu mare mi-a fost surprinderea sa aflu ca de fapt,picteaza la fel de mult si de bine ca mine..[deloc]

ipotezele mele legate de propriu-mi viitor se schimba de la o zi la alta sau de la un an la altul,in functie de situatiile si-experientele spirituale prin care trec,prin care-mi e menit sa trec.acum vreo doi ani conduceam o masina si-mi vedeam viitorul la fel de automatizat.dar acum doi ani ma vedeam mai artista decat medic psiholog si mult mai putin umblata pe jos.acum un an,delirul incepea sa dispara si-apele sa se calmeze,iar sarbatorile pascale trecusera de ceva vreme si experienta spirtuala la fel,desi tot ceea ce vazusem parea sa fi ramas la timpul prezent.

dar asta e o alta poveste,una pentru care-am sa-mi fac timp intr-o zi,probabil ca capatul tuturor zilelor far de-odihna-n care ma trezesc si tot trezesc.

un an mai tarziu intr-o seara,m-am gandit la Freud si la studiul sau asupra isteriei.un an si ceva mai tarziu m-am gandit la ipoteza ce descrie femeile ca fiind isterice din nastere.si-apoi m-am intrebat:daca noi suntem isterice de cand lumea,barbatii ce sunt?egocentristi si-ironici,misogini,vesnici copii cu jucarii mai mari?nu.nu si iar nu.

barbatii sunt fiinte iluzionate si iluzioniste,din nastere.caci la un capat sau altul ,gasim mereu momentul acela in care-au trait in lumi halucinate,halucinand la randul lor.momente de delir.mai scurte sau mai lungi,in functie de liniaritatea timpului.ar fi vrut un el sa ma picteze,un altul sa ma ia de nevasta si-un altul sa ma tina in secret,ca un safety-net.fiecare iluzionandu-mi momente din real.unele de cateva secune,altele intinse pe ani de zile.

daca eu sunt isterica,el e automat un halucinant din nastere.un drog..pana la urma.

si mai cred ca..

Cred ca ce scrie-n cartea de pe noptiera, e adevarat pana la urma.Cred ca atunci cand visele se schimba si imaginea persoanei iubite isi pierde semnificatia,isi schimba forma si continutul.Si mai cred ca le-a..ca ne-a iubit.Pe toate.Cred ca pentru fiecare dintre noi a sadit,in parte,cate-o samanta de iubire,samanta pe care nu a stiut cu adevarat sa o ingrijeasca.Poate ca toate iubirile lui au fost ca si semintele mele de flori,pe care le pun la incoltit cu atata drag,dar de care,pe rand,uit,imi pierd interesul si le las sa moara,se se usuce,sa stea la intuneric.Daca ar avea suflete,poate ca as fi sortita infernului,nu ca nu as fi deja.

Dar cred,chiar cred ca ne-a iubit pe toate,in felul lui bolnav de a iubi orice alta fiinta umana inafara de cea a lui.Ca a dezvoltat fixatii psihologice puternice,atasamente spirituale sau simple obsesii sexuale,ne-a iubit pe toate,intr-un mod bolnav,sinistru,inuman.Si-a pierdut interesul pe drum,poate mereu in clipa in care-a hotarat c-am devenit cu toate fie prea diferite lui,fie imaginea din oglinda-i feminina.Un echilibru perfect nu a existat niciodata mai mult de o secunda si cand secunda si-a gasit moarta,degradarea interesului lui s-a nascut.

Pe rand,ne-am vazut fiecare de viata noastra.Eu,ele.El.Cu totii am hotarat ca ce e mult strica adesea.Cred ca si eu m-am trezit la viata,chiar daca putin prea tarziu.Putin prea tarziu pentru ca sufletu-mi sa opereze la capacitati normale si imediat dupa ce mintea mea a luat-o razna de cateva ori.Momentan sunt fericita,dar nu mi-e greu sa ma intreb cat are sa ma tina intrega-mi fericire.Ma plangeam ca nu pot sa trec peste si intradevar,nu era degeaba plansul meu,caci inca mai sunt nopti in care-mi doresc..mi-l doresc.Sunt dimineti in care mi-ar placea sa ne bem cafeaua impreuna si sa impartim o ultima tigara.Dar astea sunt vise si visele se schimba,visele s-au schimbat,chiar de imaginea din spatele retinei ramane intacta.

Si cand visele s-au schimbat,intreaga lume s-a schimbat odata cu ele.

Ma gandesc ca toate l-am iubit,ca toate-l iubim,cu un sfert de inima,dar cred ca toate-am reusit intr-un final,sa ne vedem mai departe de viata.Sa ne trezim dimineata fericite alaturi de alte trupuri,sa ne lasam muscate buzele de alte perechi de dinti,sa ne fie sarutate fruntile cu drag si dor..

pagina 1O8

n-am fost acasa de cateva saptamani bune si e putin ciudat ,cum, gasesc mereu totul neschimbat aici si totusi presarat cu putine arome de ceva nou.mi-e drag si mi-e bine in lumea calda pe care ai mei au construit-o,cu grija.o lume in care relele nu par sa patrunda si dezastrele exista doar la televizor,la radio si prin ziare.aici e lumea unde sfarsitul lumii m-ar putea prinde fericita.

ultima data-n camera mea,intr-un dulap inchis,plin de amintiri,am gast intr-o cutie cateva tigari.un lucky rosu,va rog si fumul l-am inspirat acum recitand carti dragi mie.m-am tot gandit la oameni din alte timpuri,la amintiri,la jumatatea de deceniu ce se tot prelungeste,pana devine-un complet,pana cand cinci ani au sa devina  sapte si din sapte zece.m-am tot gandit si-n zadar cred c-am plans pe drumurile spre casa din marele oras,dupa iesiri nocturne si haotice.recitind pagini plini de drag,am descoperit un pasaj are m-a atins pentru intaia oara cu adevarat,desi ochii mei l-au mai intalnit:

daca e sa dau crezare tuturor trairilor mele,tuturor sentimentelor si vorbelor aruncate-n golul din minte,de-acea voce interioara,ar insemna c-am iubit o singura data.si daca e sa cred ca iubirea exista cu adevarat o singura data-n viata unui om,ce ma mai impiedica sa spun c-am iubiti si-am pierdut?

"cat despre fiinta iubita,ea nu te-a inteles niciodata"...dar daca m-ar fi inteles?daca visele nu s-ar fi shimbat si-as fi trait intr-un delir,pentru tot restul vietii mele?ma intreb cum mi-ar fi fost acum viata.dar destinul a fost scris,demult,in alte timpuri,in acele timpuri pe care-acum nu mi le mai amintesc.

si totusi,in plina-mi neintelegere a propriei mele persoane,gasesc cu surprindere persoane care-mi inteleg mai bine existenta,desi nu-mi cunosc trecutul si la o adica nici nu se arata interesate sa-l cunoasca...si la ce bun,caci atunci obsesia-mi legata de iepurele alb ar fi inteleasa ca o psihoza,ar fi tratata si remediata si asta -ei bine-asta m-ar depersonaliza.

persoane nu sunt multe si e doar una,care-mi gadila simturile,care ma educa,care ma face sa zambesc,sa-nnebunesc,sa ma bucur si sa ma-ntristez.e doar e persoana care-mi face surprize si ma strange-n brate fara motive,desi stransul in brate e o-ncalare completa a principiilor unui trup far' de suflet.

m-a intrebat azi,daca mi-ar placea sa facem ceva impreuna de ziua mea.doar noi doi,spre seara.mi-am imaginat pentru cateva momente intreaga scena.nu cred ca a mai existat cineva,inafara de familia mea,care sa-mi faca vreun plan asa frumos in acea zi a anului,in care dezastre psihologice au loc iar mintea mea o ia razna,intr-un dans tribal si haotic.

mi-am imagnat scena si , in cuvinte marunte, i-am multumit ca m-a facut sa visez.cu ochii deschisi.

o ultima dimineata de iarna.

sau o fi amiaza,nu ca as mai stii exact felul in are timpul se surge prin clepsidra gigant,numita viata,prin unele carti,prin unele poveste,pe ziduri vechi.

era mult mai devreme cand,ceasul ticaia cu putere pe mana-mi stanga.ticaia si ticaia si nu-i putea face nimic,caci incaperea era imbibata-n intuneric,in linistea diminetii.ma trezisem din senin,intrebandu-ma cum de-avusesem cu ore bune-nainte,energia necesara sa-mi car trupul acasa.plansesem pe drum de cateva ori bune si ma vedeam din cand in cand,asa prin flashuri pline de delir,stand pe jos,luptandu-ma cu aerul putin ce nu vroia sa intre-n plamanii sufocati de fum.ramasesem de cateva ori fara aer si-ntr-un final si fara machiaj pe chip si nu era ca aldata.nu,nu era frigul de vina nici vantul taios de iarna.

ultima zi de iarna.o iarna lunga,poate prea lunga,poate prea plina de ganduri si nevoi,poate chiar prea fericita si la o adica,intreaga tristete m-a palit din senin,ca o nevoie-a subconstientului de-a compensa intregul bine-n care valsat de-a lungul noptilor lungi si-a zilelor scurte.m-am tot gandit la felul in care-am sa ma simt cand calendarul va bate fila primaverii si primavara va aduce zile lungi si nopti calde,din nou.m-am tot gandit si acolo s-a oprit totul.

astept bobocii si florile,drumurile insorite,plimbarile lungi.uf astept intreaga reintinerire,invierea naturii,sentimente si stari mai bune.poate ca la noapte-am sa renunt la melancolie,poate ca la noapte are sa dispara totul,poate ca si gandul meu va fugi in contra directiei iepurelui alb.caci m-am gandit la el cam mult si poate intreaga suparare-a sistemului meu nervos isi are inca o data nasterea,in incapacitatea de-ai ignora intru infinit,existenta.

dans la banlieue

daca nu ar fi osutacincizecidekilometri intre marele oras si-orasul unde gara canta mai frumos si oamenii-au toti chipuri cunoscute,unde copilaria alearga pe culoarele timpul si-adolescenta bate stradutele centrului,de n-ar fi osutaincizecidekilometri m-as intoarce acasa,in suburbii.dar e tot drumul la mijloc,tot drumul in care-mi mi pierd mintile ,trecand prin testele grele ale rabdarii.

si-n tot spatiul gol dintre cele doua case,delimitat de continuumul spatiu-timp,in tot acel gol,supunerea mea in fata gandurilor devine inevitabila.autoanalize ale tuturor simtamintelor,autosugestii si refulari ale tuturor sentimentelor ce-au fost,ce-ar fi putut sa fie,ce sunt si ce se nasc.imi amintesc ca,atunci cand finalul celeilalte experiente m-a gasit deziluzionata,am hotarat undeva in adancurile fiintei mele,ca e cazul sa trasez si-o linie.o linie,o granita intre realitate si realitatea fin reglata de subconstientul meu,o limita intre normal si startul tuturor psihozelor.si,ca-n cazul tuturor calculelor matematice,erori au aparut.erori in limitarea sufletului meu,in a intelege cu adevarat natura schimbarii ce-a impus,cu adevarat trasarea granitelor,marginirea simturillor.si-ntrebari cu raspunsuri legate la capat in funde mari,colorate;si raspunsuri cu zambete ironice.si-apoi placerea,siguranta.experimetul.

stiam de mult ca nu mai e loc in viata mea de alte tabieturi.cand mi-am desfacut raspunsurile,asta a fost primul lucru gasit.nu mai era si pana cand echilibrul sufletesc are sa revina la normal,nu mai e loc in centrul nervilor mei,pentru tabieturi batrane.nu mai pot face fata ideilor de shmbare absoluta a mintii si fizicului,schimbari impuse la nivel inconstient prin toate situatiile si toti oamenii.caci am devenit si eu,parte din ei,din toti cei ce si-au construit propria lume,propriile psihoze si superstitii.si-n lumea asta,supravietuirea impune un anumit nivel de ignoranta,unul ce automat impune linistea si fericirea.ignoranta urmata de acceptarea situatiei date,situatiei alese,situatiei nascute din toate-acele erori.

nu vad starea ca pe-un fin,caci ar fi absurd sa cred ca totul s-a sfarsit aici,cand e-abia anul cinci.dar vad totul ca pe-un punct in care,tot ce primesc echivaleaza cu tot ce am nevoie.nefericirea mi-ar macina trupul,de-as fugi in cautarea acelui "more-than-this-in-life".o fi ea o stagnare sufleteasca si spirituala,o fi totul un simplu experiment,dar anii-n minus fata de toti cei ce au fost,anii aceia-n minus imi ofera tinerete,caci nu e neveie sa-mbatranesc prematur,sa-mi schimb mintea si-abilitatile.

in ceea ce ar putea fi suburbia marelui oras,linistea troneaza.linstea si somnul si-ntrebarile ale caror raspunsuri ,le desfac incet,asteptand fluxul de energie din centrul lor.flux de energie ce-mi alimenteaza drumul si ignoranta.

(despre cum si de ce) acum un an era mai bine

Speak of all that's lost and gone..


daca mi-ai fi spus atunci ca in mai putin de doua zile ,voi avea examen la    g e n e t i c a,ti-as fi ras in fata,picand totusi pe cateva ganduri,mai patrunzatoare,puternic influentate de ideea cauzei si-a efectului.

mi-ai fi putut spune orice,despre vara,despre soarele mult,despre caldurile infernale si ploile acide.mi-ai fi putut spune chiar si despre visele vii,pline de razboaie si sunete puternice ce in continuare-mi bantuie si imbolnaveste mintea.despre casa tiganicilor si-al ei efect calmator,despre ceaiurile si cerceii aranjati si rearanjati,despre starile de bine si sentimentul de-acasa.mi-ai fi putut povesti despre toate experientele sentimentalo-tragice traite si uitate,despre camera roz,despre tarot si pietre,despre cum as fi inceput sa fumez tutun si nu tigarile goale injectate cu tutun,prefabricate si frumos ambalate intru distrugerea plamanilor..uf,mi-ai fi putut spune multe,fara ca macar sa clipesc intr-un contradictoriu cenzurat de zambet,acordand tuturor lucrurilor o sansa egala de intamplare.

dar nu te-as fi crezut daca mi-ai fi spus de materiile pentru care as fi trudit sa invat.n-as fi crezut posibila intelegerea secventarii genomului,transmiterea caracterelor si nici macar pentru o secunda,nu m-as fi gandit ca A C G T U nu sunt simple litere din alfabet ci adevarate baze in existenta noastra.as fi ras bine,asteptand cu nerabdare, prima zi a cursului foto.

desi existenta sufletului mi se salda,pe-atunci,intr-o balta neagra,cleioasa,purulenta de-a dreptul,tot cred ca mi-era mai bine.caci somnul era somn si se-ntindea pe ore fara sfarsit,mintea-mi desena boemul pe peretii pe-atunci albi,aparatul foto traia si el intr-un deplin si continuu proces creativ.ma bucuram de lucruri noi,ce-mi incantau simtul artstic si-mi implineau golul lasat in urma de respingerea primita cu cateva luni bune inainte.eram un om trist si mergeam des acasa,pentru ca aveam timp si resurse,pentru ca ma tineau putine lucruri si putini oameni,vie,in marele oras.

dar mi-era mai bine,caci imi permiteam sa fiu racita,sa ma odihnesc si sa-mi scald mintea-n carti si filme,in muzici,in cautarea scopului pe care viata mea il are.imi era mai bine,caci mintea-mi era odihnita.

si-a trecut un an.de-atunci,de cand nu ma chinuiam sa indes in mintea-mi incapatanata ,3 luni de materie.si-acum ma plang in van,caci tot ce ochii-mi citesc,nu lasa-n urma doar invatatura ci si un placut sentiment de implinire si satisfactie.ma smt implinita,da! si nu e doar pentru ca tot ce invat e magnific,ci pentru ca,pentru intantaia oara in toti cei douzacisiunudeaniaimei,am certitudinea ca ma indrept spre un lucru bun,ce are sa echilibreze balanta binelui si-a raului,a egocentrismului si-a altruismului si deci,balanta vietii mele.

simt,pentru intaia oara ca sunt capabila sa ma ridic emotional si mental la niveluri superioare de existenta,fara pic de alterare a constiintei.

si totusi m-as intoarce-n timp,ca sa ma odihnesc caci de odihna mi-e cel mai dor.de odihna aceea ce nu are-n spate cunostiinte despre timp si responsabilitate.