iarna în care mă trezisem

A doua zi ,realizasem că venise deja şi iarna şi nu puteam să nu mă întreb constant, ce fel de iarnă era totuşi , cea în care mă trezisem.Dacă toamna cea caldă şi blândă fusese o vară indiană,atunci iarna cea fară de zăpadă cum putea fi alintată?Nu că ar fi contat foarte mult un răspuns şi oricum,nu cred ca cineva ar fi putut să mi-l ofere,dar curiozitatea îmi ţinea mintea ocupată , într-un mod foarte ciudat.Trăiam într-o linişte aparte , pe care instalarea iernii reuşea să mi-o ofere,după delirul anual al sfârşitului de toamnă.

Delirul anual al sfârşitului de toamnă,primul gând pe care-l prinsesem în drumul meu dezordonat,înceţoşat de somnul prea puţin întins pe gene,printre cărţile şi decorul aranjat obsesiv-compulsiv,aproape milimetric spre încăperea cea născătoarea de apa morţii şi-a vieţii,cafeaua.Cum se făcea că în toate mileniile pe care le lăsasem în urmă , în pădurea cea plină de animale uluitoare,pe ale cărei cărări halucinante cu model în şah,copaci îmbrăţişau ceruri cristaline,unde Luna şi stelele-mi zâmbeau,reuşisem să mă rătăcesc la fiecare sfârşit de toamnă?

Cafeaua se amestecase cu spuma de lapte,ruptă parcă din cei mai pufoşi şi calzi nori.Presărasem peste ea puţin praf de scorţişoară,amintindu-mi imediat prima dată când rătăcirea avusese loc.Alergam după Iepure, pe vremea aceea şi multe milenii după,tot animalul cu blană albă ,îmi fusese scuza pentru pierderea mea.Chiar şi atunci când îmi petreceam zilele în spaţiul magic al ţigăncilor indiene,unde ceaiurile nu-şi mai terminau poveştile,chiar şi atunci tot aceeaşi îmi era scuza pentru nebunia sfârşitului de toamnă.Dar ultimul mileniu,nu mai ţinea deloc de trecut,de amintiri şi vise sufleteşti desprinse din nebunuia unei tinereţi halucinante.Iepurele plecase pe drumul său şi pentru întâia oară eram cu adevărat liberă să-mi port şi să-mi înţeleg veşmintele destinului.Totuşi,cumva,instalarea nebuniei rămăsese neschimbată.Poate era ruperea de tot ceea ce-mi definea existenţa.Poate umplerea golului cu prima îndrăgosteală reală,după milenii de iubire bolnavă şi animale substietuente,pe care nesincronizarea sufletească le omorâse.Poate era nesomnul de vină,schimbările lungi şi dureroase prin care trecusem întregul mileniu.Poate era necunoştiiţa şi deci,neînţelegerea fericicii.Sau poate nici una din toate cele înşirate pe lunga şi imaginara-mi listă,nu năşteau adevăratul motiv al pierderii mele mentale,la fiecare sfârşit de toamnă.

Cafeaua se răcise,accentuând gustul scorţişoarei.Seara se prăgătea de trezie şi eu încă-mi sorbeam licoarea dulce,lăptoasă.

Cum se numea totuşi , iarna în care mă trezisem?

कृत्तिका & वृषभ

când s-a lăsat noaptea,luna îşi revărsase deja lumina pe cer,scufundând stelele într-o mare de lumină albă şi stingânu-le pe cele ce se grăbeau să ardă aerul rece,graniţă între două lumi.muzica şi-a pierdut rostul la un moment dat şi-n urechi mai răsunau doar răcnetele greierilor isterici,treziţi odată cu apusul soarelui.

oraşele păreau uşor de strivit şi parcă-mi doream să le strâng între degete,să las cratere în forma tălpilor în asfaltul de-abia răcit,să fac câţi paşi mari,s-ajung mai repede în tărâmuri conectate la viaţă prin lumini luate din halucinaţii.mă gândeam să plec,căci pentru întâia oară,lumina lunii nu-şi avea rostul pe cerul nopţii.pentru întâia oară,în milenii de iubire şi sclavie,simţeam o fustrare pentru existenţa chipului trist,pe cerul de noapte.îmi doream să plec,iar iluziile generate de-un conştient semi inconştient,îmi dădeau puterea de-a pleca,de-a strivi oraşele şi padurile.puteam să calc în lacuri adânci,căci pentru mine erau simple ochiuri de baltă,în care mormoloci umani,se scaldă în duminici cu asfalt topit.

dar am rămas lipită de pământ,de parcă spatele mi-ar fi fost cusut de iarba moale şi umedă din vărf de deal.şi-aşa am rămas acolo,purtând discuţii preromantice cu bucata de suflet inconştient,desprinsă din el,când dorul meu e năcitor şi mare.ne-am uitat după constelaţii şi-am zâmbit ,notându-le în agenda cerului de august.

când m-a văzut fericită,luna mi-a mângâiat fruntea şi sărutându-şi chipul lipit pe spatele-mi cafeniu,mi-a curăţat cerul de lumina-i lăptoasă.mi-a spus că are să supere şi-alţi oameni,în noaptea-n care şi ei aşteptau să vadă stelele căzând pe pămant.

după ce-a plecat,am reuşit să văd primele stele arzând aerul rarefiat,de la graniţa dintre lumi.pe rând mi-am pus dorinţe,detaşate de egoism.cănd mi-am întors chipul,el nu mai era şi nici sufletul meu nu-şi mai plăngea singurătatea.la scurt timp după şi greierii s-au oprit din cântat şi muzica începu să răsune din nou.zorii se urcau uşor pe boltă,împingând negrul tot mai departe şi colorând spaţiul gol, cu tonuri de albastu şi roz.

când mi-am izbit trupul în patul moale,rece,primitor mi-am simţit pentru întăia oară sufletul uşor.

all these other ways.

binenţeles că uneri e mai uşor,la fel cum câteodată e atât de greu,încat nici inima scoasă din piept şi servită ca fel principal,nu mi-ar alina puţin trăirea.dar devine tot mai uşor şi ideea că am să-l împart mereu,mereu în bucăţele,cu păsari sălbatic,pare să fie mai uşor de acceptat,atunci când,în profunde trase meditative,îmi trăiesc viaţa cu el,aşa cum ar trebui şi asa cum ar fi ea frumoasă  dacă viaţa s-ar derula ca-n poveşti şi Pământul nu ar fi un glob mare,înnecat în egoism morbid şi false existenţe.

trăiesc în lumea mea,dar nu mai e demult un păcat,căci toţi trăim în lumea pe care sistemul cognitiv o făureste între cei patru pereţi rotunzi ai craniului.trăiesc în lumea mea şi-acolo,în cele cincisprezeceminutedemeditaţie,sunt fericită,pentru că acolo,dimineaţa e mereu soare şi noaptea luna crapă cerul cu lumină,lasând celălalt capăt al galaxiei,expus unor atingeri suave.

carnea de iepure e bună şi din egoismul pe care-l întalnesc în transe,se naşte altruismul în viaţa reala.nu mi-aş împărţi masa şi nici măcar destinul,cu toate cele ce-i cad pradă animalului sălbatic,domesticit adesea prin paturi uitate de timp,în colţuri de Terră.

adesea mă pierd în alte timpuri,în timpuri în care ideea c-am să trăiesc mult şi bine,tânjind dup-un animal ce-şi pierde minţile-n păduri şi case desprinse din poveşti,părea imposibilă.dar,dacă e să mă uit în toţi acei ochi de timp,am să văd mereu copila tânjind după o poveste de drag şi dor.cel mai mult îmi place să vad orizontul,năcut dincolo de limita ferestrelor.oh,acelasi orizont ce se naşte şi conturează,în alte perspective şi.-n alte vieţi,ce cu atâta drag îmi amintesc de jurnalele secate de adolescenţa-mi rebelă.

îmi place să cred că mi-e mai uşor,că e una din acele perioade în care mă lipsesc de semnificaţiile existenţei lui.dar nu ştiu cum exact se face că ,mai uşor mi-e să uit de-acele timpuri în care nu alergam după blănuri albe,decât sa nu-mi pierd minţile noaptea,la gândul că la răsărituri cosmice,am să-i simt din nou sudoarea pe buzele-mi secate de dor şi nepăsare.

şi vara e lungă şi meditaţiile şi-au pierdut înţelesul din şcoli,câaştigân unul sfânt şi unic,unde existenţa fericirii absolute nu e o simplă variabilă,ci un fapt împlinit,când cele trei luni de căludură şi iubire,mă prindeau pe ţărmuri şi drumuri fără de sfârsit.

a plane that loops the loop [?]

când toate erau deja împachetate şi gata de drum,cam pe când drumul era anevoios şi fierbinte în bataia soarelui,toate s-au intensificat.orizontul a părut subit un infinit de posibilităti şi nici măcar secunda în care moneda se învartea în aer nu mă mai putea ajuta,căci mintea mi-era deja stabilită.

dimineaţa,furnicilor le-au crescut aripi şi pe fruntea mea au crescut boabe de sudoare.zborul insectelor a mai durat o vreme,dar boabele de căldura au dispărut pe bancheta din spate,încarcata de haine şi bagaje şi praf din alte ţări.în drum spre casa am ras şi-am uitat de probleme,probabil în acelasi fel în care şi tinerii căsătorişi au uitat că-n mai puţin de două zile ,viaţa avea să revină la normal.

şi-apoi mi-am reînceput odihna în patul de-acasă,unde inocenţa pluteşte şi resturile copilăriei se amestecă cu aerului unei maturităţi pentru care am semnat deja un contract,cu douăzeci şi ceva de ani în urmă.baldachinul se ondulează suav în bătaia vântului şi perdelele groase îi ţin companie,dansând într-un vals ţigănesc.eliade şi-a găsit culcusul pe balconul pe care leandrul roz aruncă cu parfum.

la un moment dat,între puţinul lucru şi orele de pratică la cabinet,mă gandesc să scot şi şevaletul,să-l curăţ de praf şi să-l trezesc la viaţă.

noaptea cand luna întarzie să apară pe cer,lampa în ceară galbenă şi lichid albastru are să-mi tină companie.

e vară şi-am ajuns acasă,în sfârşit.

nu mai contează restul.

nu mai contează nimic.

nici macar toamnă cand revederile au să-mi trezească emoţii şi furie şi melancolii profunde.

pound a rhythm.

Pound a rhythm on the soil, my friends
Speak of all that’s lost and gone
Put down the dollar, beautiful,
Take me through your door.

nu m-am mai trezit de aproape douazecisipatru de ore si atunci mi-a trebuit un intreg ceas sa-mi pot dezlipi trupul de pe tesatura moale a patului.am ridicat un deget,ca sa deschid o noua melodie ce in scurt timp a devenit ,binenteles,o noua obsesie.am batut la toba africana o vreme,pierzand des ritmul,probabil din cauza fumului ce-mi injecta ochiul stang cu o usturatoare senzatie,asemanatoare acidului citric.

dar astea au fost dupa ce-am primit vestea ca Eli tocmai se internase-n spital,pregatind sa aduca la viata nu doar o minune de om ci si un gand de-al meu.copilul s-a nasut sub semnul lunii pline si,pentru asta ma simt un fel de moira,caci eu sunt o reprezentare a lunii si e de datoria mea sa adun tot ce-i mai bun din vastul univers si,sub forma de energie,sa-i incarc viata de pozitivism.dar asta va fi indelungul anilor,imediat dupa ce-am sa vizitez mama si copilul.

si-acum e iarasi dimineata si intr-un mod convenabil,poate prea convenabil-vezi tu,coincidentele mistice?-,tehnologia a revenit la viata si-mi sustine insomnia sapata profund in organismul meu de excesul de cofeina,tutun si psihologie cu prea multe implicatii si concepte.afar' e frig caci pana la urma,calendarul tot a ianuarie bate,copacii-si gasesc de cateva zile varfurile inghetate si-orasul tace in bataia ultimelor sclipiri ale noptii.urmeaza acea zona crepusculara,cand orasul va reinvia si forfotul si zgomotele odata cu el.dar acum e liniste si-mi pot auzi tutunul arzand.tutunul arzand si gandurile delirand,valsand pe ritmul sunetelor pe care,moartea celulor din interiorul capului tot mai plin de informatie,ergo tot mai gol de sens,il orchestreaza.e cantecul lebedei.sau cantecul lebedei inspre moarte.e un cantec asemanator celui de fond,cosmic,prins intre posturile de radio.

ar trebui sa nu mai ascult staticul universului.

hope,simulations and my strange coincidences

uite ce e...

de o vreme-de o vreme ma trezesc in tot felul de situatii pe care nu mi le prea pot explica.pornesc toate de la semne mai mult sau mai putin divine,pe care,ca o adevarata increzatoate in fortele universul,nu doar le interpretez in cele mai ciudate feluri,ci le si urmez.

m-am trezit saraca pamantului intr-o zi,apoi a urmat ce-a de-a doua,a treia si apoi numarul lor si-a pierdut numaratoarea.ma trezesc saraca,uitandu-ma la portofelul frumos si manual brodat,pentru adevarate domnisoare,incercand sa prind fluturii colorati ce-si iau zborul de pe carnetul roz de conducere,de pe buletinul alb,mirosind inca a nou,de pe carnetul de student,cel cu poza in care am o ureche mai sus decat cealalta.

ma trezesc saraca,dar plina de sentimente,caci noaptea mintea-mi calatoreste pe cele mai frumoase meleaguri,alaturi de oameni dragi si fascinanti.ma trezesec din simularea starilor pe care urmeaza sa le traiesc cand pruncul dragei mele Eli,va vedea intaia oara lumina zilei.ma trezesc din fel de fel de simulari ale realitatii,simulari ce au rol de pregatire si educare,caci altfel n-as putea sa-mi explic acuratetea invatamintelor preluate din subconstientul meu,cel negru.

si-apoi,in realitate,cand ma izbesc de zidul cotidianului-in realitate ma trezesc,ca din visul nocturn,in acele momente pe care le-am visat,pe care le-am trait cand sufletul si mintea-au colindat impreuna toate colturile rotunjte ale micutei lumi.cunosc oameni ciudati,c-un rol specific in viata mea si cunosc coincidentele universale,de natura cosmica.si toate,toate ma intreaba aceleasi lucru.de ce?cum?

vezi tu,cred ca am mancat rahat in copilarie.poate ca stafidele acelea trase in ciocoalata nu au fost toate stafide.poate ca zicala veche de cand poporul e adevarata,poate ca..am un noroc chior sau doar luna si-a reluat rolurile si-a hotarat ca e cazul sa intervina putin in viata si-n existenta sufletului meu.m-a deposedat de bani si ,incetul cu incetul pare sa ma deposedeze de alte obiecte de ordin material,lasandu-ma umila in fata tehnologiei si-a lumii in general,umplandu-mi mintea de norme,reguli si invataturi morale,supreme.lucruri din care invat stapanirea maniei si-a egoismului.povesti din care invat sa apreciez lucrurile cu adevarat importante.lucruri care-mi lasa insa un gust amar,caci ziua in care vor pleca toate din viata mea va coincide cu ziua in care portofelul va alunga fluturii chiarisi,cu otrava din hartie imprimata cu diavoli.

sau poate nu.poate rolul tuturor coincidentelor,norocului chior si-a binelui cosmic in care stau infofolita acum,poate ca rolul lor e sa invat echilibrul balantei.poate ca pana in ziua in care n-am sa ma mai trezesc saraca,am sa invat ca binele poate exista in toate domeniile,in cantititati mici si echilibrate.si poate ca totul e un  drum spre atingerea perfectiunii in viata personala.acea perfectiune la care visez,pentru ea chiar exista,cand echilibrul este bine stabilit.

timpul isi va recapata functiile,zburand mai incet.buzele-mi vor fi sarutate si tutunul redus la doze mici,acompaniat din cafele-n cesti de portelan pictate manual.soarele va straluci pe cer ziua si luna-mi va zambi noaptea,la auzul povestilor de drag si dor.

pana atunci invat si nu doar pentru examenele-pe care se pare ca deja le cam iau cu brio-.invat sa traiesc din nimic,in atmosfera boema a zorzoanelor colorate,facute din cuburi pigmentate,in muzica cu ritmuri si-amintiri din civilatii apuse,in primavara tot mai aproape de mine.pana atunci invat supravietuirea,asa cum n-am mai vazut-o pana acum.

uite ce ce..totul e o coincidenta,un drum,un plan deja scris pentru care trebuie sa-ti deschizi ochii.

somnul/nesomnul

dimineata m-a prins zbatandu-ma intre ganduri antonimice.m-a prins ambivalenta,undeva intre frica si placere,intre trupesc si spiritual,intre fumul de tigara si fumul placut ,cu amintirea ceainariei,al betisorului indian.

dimineata m-a prins in nesomn ,desi somnul isi cerseste locul pe ploape,pe ploapele nedormite,dormite insuficient,aproape rastignite in rutina starii de veghe,inutila ea in toata splendoara-i procrastinatoare.

si-au fost discutii si teme filosofice discutate in camera mica,pe peretii careia spirale albastre se usca incet,in timp ce altele astepta energicul si spiritul artistic,sa iasa la suprafata ,din gaurile intunecate in care s-a ascuns.dimineata,intre ideea religiilor si credintelor duse la extrem si intalniri cu oameni vechi,vechi,vechi de cand trecutul deja prezent se creiona pe panza vietii.

pana cand dimineata m-a infectat cu starea de bine entuziastic,aproape euforic al non-sensurilor pline de sens - si invers,noaptea m-a tinut intr-o psihoza ,cu maini tremurande si ganduri negre,sumbre si ucigatoare pentru zmaltul poloncului greu.noaptea mi-a gazduit nevroza si nevoia de-a sparge cativa din peretii de carton ai cabanei-casuta,cu fundul polonicului,turnator de supe.si matura,matura,precum un copil intre doi parinti in cearta,matura a primit impactul cu pamantul,intr-un mic,subit atac de furie.noapte ma prins gandindu-ma la sezonul sase al serialului pe care-l traiesc alaturi de-un personaj mitologic.noaptea m-a prins.

caci apoi,m-a prins dimineata,in ambivalenta,in dorinta de-a astepta inca-un an,un ultim an,in remedierea unui lucru atat de stricat psihologic,incat nici tata Freud nu l-ar fi putut trata,daca l-ar fi desoperit ,saracul,la vremea-i triumfatoare.noaptea m-a prins,in ambivalta,in dorinta de-a ma astepta un an,ca sa realizez ca serialul meu nu are happy-ending,caci viata e ca-n filme si filmele-o-ndulcesc cu multa miere.

si dimineata m-a prins cu ceai de menta,in dementa si frenetica discutie despre calatoriile pe care le fac,cu fiecare sortiment de ceai,baut acolo unde-mi e scaparea,unde realitatea se imbina cu trecutul,bine organizat si stocat in subcontstientul purtat de sute de ani,prin univers si-napoi pe Pamant.

dimineata m-a prins impacata si fericita ca oboseala resimtita in cateva ore,va fi,in sfarsit,justificata.

dimineata a muscat din luna si-asa strecurata de norii ciudati si gri,de ianuarie.