drumul şi momentele de licărire

dimineaţa adusese veşti bune,aşteptate prea multă vreme cu sufletu-ngheţat.înainte de acea zi,toate dimineţile mă găsiseră cu tahicardie şi nelinişte controlate amândouă,cu foarte mult efort meditativ.dar dimineaţa ,după ce şampania roz fusese băută,savurată festiv,pre-festiv chiar,eh,dimineaţa aceea adusese veşti bune.

cu zâmbetul pe buze ne-am dezmeticit şi-am realizat curând că timpul trece şi nici măcar să ne uităm cu plăcere la viitor, nu ne mai permitem.am zburat spre margini opuse de oraş şi ne-am întors aruncând haine prin pereţi,spre bagaje.şi-apoi totul s-a oprit brusc.am stat în linişte până când soneria ne-a cutremurat şi-am fost nevoite să ne urcăm în maşină.

drumul mi s-a părut încărcat de energie negativă,deşi, din când în când de undeva,nonsensuri scăpau un pic de lumină şi câteva zâmbete.cerul nu se putea delimita de câmpuri,decât prin pădurile negre,contrastante.linia orizonutul nu a existat câteva ore.mă gândeam cât de monotonă ar fi viaţa dacă vara câmpurile ar fi albe şi cerul şi mai alb,cu-n soare gri.oricât de mare sclipirea zăpezilor,sintesia tuturor zilelor de primăvară,vară,de toamnă,nu putea pierde concursul frumuseţii.

la un moment dat m-am trezit,zâmbind mai liniştită ca niciodată-toate păr să se aşeze în sfârşit pe-un drum-

în mijloc de drum spre casă,am găsit liniştea aceea pe care-o tot căutam,pierzând totodată ultimele urme de scepticism şi necredinţă.

frica şi panica (de după-după)

să-ti fie frică,de tot,de toate,de singurătate şi de prea multă linişte,e mult prea uşor când,în sfârşit,euforia trece şi tot ce rămâne-n urma ei e golul,golit la rândul lui de toate flashurile şi-amintirile din partea activată a memoriei de lungă durată.să adormi,să te trezeşti,să-ţi rozi unghiile şi să te foieşti în pat,devin acţiuni repetitive,realizate frenetic,obsesiv şi-apoi compulsiv,toate,toate precedate de gânduri care-ţi macină tot ce a mai rămas din şi-aşa puţina materie cenuşie.

poţi să cunoşti sentimentul,poate să fie nou.poţi să ai anumite predispoziţii spre a-ţi pierde uşor minţile sau poţi să le ai deja pierdute,poţi să cunoşti tehnici de relaxare sau să fi cunoscător în tainele secrete şi mistice meditative-la un moment dat toate vor pierde sensul,căci la un moment dat creierul se va trezi la realitate,eliberând substanţe,înlocuind linişti cu nelinişti,aducând la viaţă amintiri reprimate-n cele mai întunecate colţuri,asocieri negative.frici obscure şi atacuri de panică,pline de nonsens.

mă trezesc devreme,mult mai plină de instabilitate,cu inima dând să iasă din corp.mă trezesc cu nelişte,în camere mari lipsite de lumină,de ssubstanţă şi materie întunecată.şi-apoi,într-un final,mă trezesc la realitate,în grota aceea în care mă ascund de rele,de răul pe care propriul meu sistem nervos îl naşte.mă trezesc acolo,printre munţi întinşi,acuţiţi,pe margini de lacuri adânci,făcute din cristale strălucitoare.mă trezesc la realitate,speriată chiar de îndepărtarea lor fizică şi temporală.

şi la realitate-mi amintesc de copila ce întâlnea pentru prima oară sentimentul neliniştii,fricii,când la capătul culoarelor halucinante se mai zărea urmă de iepure alb.

azi nu-i ştiu silueta,nu-i pot atribui nici măcar un animal,dar îi văd o umbră,un surâs ironic lăsat în urmă,un ultim geamăt.îi simt parfumul care-mi face tot corpul să tremure.azi îmi aminteşte de copila de altădată,de iepure şi de instabilitatea emoţională oferită pe tavă.indisponibilate emoţională,între toate gesturile tandre.indisponibilitatea mea afectivă,alte frici personale,întâlnite-n spaţiul acele de cădere liberă spre pământ.

când singurătatea era cu adevărat singură -şi libertatea avea gust de indepenenţă şi de realitate.

la început de săptămână,caut adăposturi emoţionale.locuri în care să mă ascund,feluri în care să reprim teama şi nevoia şi frica de-a spune un simplu salut,între toate golurile rămase.

42?

What is the answer to the Ultimate question of Life,the Universe and Everything?

Când mă gândesc la răspunsul suprem,ce ar trebui să definească rolul existenţei umane,automat buzele mi se încreţesc pentru ca mintea mi-e bombardată de imagini,rânduri de carte şi secvenţe radio din celebra carte a lui Douglas Adams.problema e că zâmbetul pare să-mi dispară tot mai repede,de la o vreme încoace,căci el e tot mai des şi mai uşor de înlocuit cu amărăciunea pe care,însăşi existenţa în minunatul şi mult evoluatul secol 21 ,o presupune.

Care e răspunsul întrebării supreme?

Nu e patruzecişidoi aşa cum,cu atât de multă ironie matematică şi amuzament,autorul l-a gândit mai demult.O fi fost secolul lui de vină,probabil.Azi idetific că întreaga existenţă umană se reduce la hârtii şi din păcate nu la cele ce ar trebui să ne îmbogăţească spiritual,împregnând codul genetic cu informaţie ereditară.Nu sunt coli de hârtie pictate,imprimate cu cerneală ţi versuri,nu sunt hârtii de făcut origami,nici fotografii şi nici măcar scrisori de dragoste.Bibliotecile par a se goli de cărţi,de piele învechită cu miros de istorie,merele gutui nu mai parfumează camere uscate de soare,nucii nu mai ţin umbra bătrânului  pâmânt.

Ştii,dezamăgirile-s multe şi parcă au un rol morbid de-a se înmulţi zilnic.Şi-s multe şi încep devreme,adesea la sfârşituri de veri uitate de lume,pe asfalt rupt şi câmpii cu flori uscate.Când mă trezesc dimineaţa pe cântecul liber al copiilor ce-ş trăiesc ultimele clipe de libertate,regretul mi se instalează-n suflet înainte ca ochii să se poată adapta la lumina de-afară.Mă gândesc tristă la ziua-n care vor creşte din hainele de julituri şi vor găsi lumea de dincolo.Nu,nu,nicidecum cea pe care ar trebui să o găsească toţi oamenii de pe Pământ,ca eu să pot  fi fericită.Va veni o zi în care se vor trezi şi ei,închişi in libertatea regimului absolutist al acelor bucăţi de hârtie.Va veni o zi în care vor uita de toate ţipetele,de toate orele petrecute între răsărit şi apus,alergând pe norii binelui şi-a lumii făr' de griji.

În acea zi tragică în toţi ochii spiritului,vor găsi că răspunsul întrebării supreme nu e nicidecum o iluminare spirituală sau iubirea,sau suma celor două.Vor găsi şi ei,ca şi mine,că răspunsul e chiar regimul acela în care trăiesc,în care au crescut fără să înţeleagă prea multe- vor găsi că lumea în care sunt nevoiţi să trăiască e cea guvernată de bani,de lăcomie,de falsitate.

Şi nu e trist?

Multă vreme n-am înţeles cu adevărat care e rostul vieţii lui.N-am înţeles de ce alege mereu să alerge,să plece,să revină.Să-şi usuce trupul în adieri de vânt,ca apoi să-l rehidrateze-n ape colorate.N-am înţeles motivul pentrucare alege să renunţe la pantofi,ca să-şi murdărească  tălpile-n pâmântul vechi,plin de viaţă.

Înţelegerea mea a venit într-un moment de furie intensă şi fustrare sufletească-n apogeu,înţelegând totodată că fiecare impuls negativ are adesea un rol pozitiv.De ce face tot ce face?Pentru că şi-a găsit răspunsul,găsind adevărul ascuns vieţii comfortabile.Mii de ani de evoluţie tehnologică a omorât omul din om,lăsându-l doar o bucată de carne.El a învăţat că acea bucată de carne e doar un mijloc de comunicare-n lumea prezentă,dar dincolo de ea există una invizibilă.Pentru ca ea să devină vizibilă,pentru ca natura ei să-şi deschidă porţile,trebuie să trăiasă.Nu închis într-un regim absolutist al unor hârtii făr' de voloare,ci într-o lume la fel de ascunsă şi ea,doar că mult mai accesibilă.Şi ea,ea e primul pas în câştigarea continutăţii.Uniunea cu pământul,cu vocea copacilor,cu zborul cerului şi ecoul universului,hărtiile cu versuri de-amor şi suflet şi istorie,sunt toate lucrurile de care un om are nevoie cu adevărat să fie fericit.Căci în clipa în care am îngropat armele în pământ,el le-a născut în sângele nostru în molecule de ură,invidie,lăcomie şi falsitate.

Multă vreme nu l-am înţeles,decât în fragmente.Dar acum îi ştiu rostul şi-i găsesc noi substraturi,pe care săle admir,să le visez şi-ntr-un unic şi repetitiv ,ironic final să le-ador.

Mi-e aşa mi-e scris,dar înţelegând toate cele şi căutând forme de a înţelege şi nevoile tuturor celor rămaşi captiv în durul regim,îmi voi găsi leacul tristeţii,născute din fustrările lumii-n care trăiesc.

هو مكتوب

câteodată pare c-a venit de ncaieri, momentul în care-am acceptat anumite idei şi vizuni obietcive,însă acel câteodată e doar atunci când vocea interioară pare a se odihni şi nu-mi răsună-n spatele timpanelor.în tot acel timp în care-o aud,o înţeleg,căci aşa cum scrie şi prin cărţile de franceză entendre n'est pas comprendre...mais il est necessaire d'avoir un peu d'attention pour comprendre,ce qu'on entendre.şi-o aud şi-o înţeleg şi întreaga mea lume se întoarce pe dos.nimic nu se dărâmă,dar forţe divine se nasc,aduncând în centrul sufletului meu,idei şi vise şi planuri şi nevoi,îmbrăcate-n schimbare.chiar şi schimbarea poartă un nume,căci schimbarea e un soi de nevoie şi-atunci..ei bine şi-atunci nevoia de schimbare e un alter ego al procesului de introspecţie.

înainte să-mi termin paharul de vin,căzând la datoria somnului,cu capul pe pernele moi şi totuşi incomode,ce mi-au rupt gâtul în toate nopţile fierbinţi şi-n toate dimineţile reci,din lunga şi monotona vară,înainte să-mi pierd conştienţa prin sertarele acelea deschise şi deranjate ale creierului,înainte ca paşii proiectaţi în somn,pe ploapele închise, să păşească pe căi regale spre inconştient,înainte ca dimineaţa să mă prindă grăbită,alergând spre ultimul tren spre odihna primitivă,înainte de toate cele,îmi place cel mai mult s-ascult vocea şi cuvintele-i alambicate,plinde de sensuri si nonsensuri.înainte de toate cele,vocea-mi interioară pare să fie într-un soi de transă pur raţională,transă din care,asemenea vindecătorilor mitologici,uitaţi azi prin colţuri de lume,învăţ să-mi vindec persoana ce apasă pământul bătrân.

câteodată pare c-a venit de nicaieri, momentul în care-am acceptat anumite idei şi vizuni obietcive,momentul în care-am înghiţit şi-am privit în esenţa lor,toate acele cuvinte şi fraze,ce păreau desprinse din culegi de caracterizări ale personajelor,din anii de liceu.momentul pare să fi venit târziu,însă destinul nu cunoaşte fusul orar pământesc şi nici nu înţelege legile după care funcţionăm aici,ca bucăţi de carne efemere.destinul lucrează după legi necunoscute şi-n sincronizări perfecte.momentul nu a venit târziu pentru mine,deloc.drumuri au fost bătute şi-n calea lor oameni şi întâmplări,am cunoscut.

câteodată pare c-a venit de nicaieri,însă momentul a durat ani pământeşti.altădată,din lene pură sau inconştienţă adolescentină mă mulţumeam cu răspunsuri simple-copii fidele ale unor oameni ce-mi marcau existenţa.altădată nu se mai aplică acum,căci privind în urmă şi-uitându-mă-n interiorul meu,găsesc că nu răspunsurile simple,nici cele complexe şi nici măcar oamenii din prezentul temporar,nu sunt cheile spre a dobândi fericirea.

după ani de stagnare,de copieri şi lipiri,găsesc fericirea mototolitâ-n colţ de pagină.în sursă-în întrebări şi-n nevoia de-a le căuta,căci răspunsurile de-atunci sunt în întrebările de-acum,iar întrebările de-acum îşi vor găsi răspunsuri fidele în anii ce vor urma,în punct fixe ale destinului.

în toate drumurile mele,în cele care-au fost şi cele ce au să fie,o singură potecă rămâne neschimbată:cea pe care alerg,halucinând eternităţi fericite cu iepurele alb.poate că mi-am înţeles destinul,întelegerea împlicând ironic alergări infinite,în căutarea întrebărilor născute de întrebări infinte.natura umană,personală.

sau maktub?

all those used toys.

de la o vreme,nu ştiu dacă e de când am început să-nvăţ cum funcţionează mintea,cum se formează visele şi-unde se stochează memoriile, sau e de când am reînceput să-mi las impulsurile şi simţămintele analizate,încadrate în chenare,într-o paralelă realizată subiectiv şi personal,trasând linii în cărţi,eh undeva între cele două ipostaze-am ajuns să-mi caut răspunsuri pentru diferite întrebări.poate că era mai simplu altădată,când lăsam totul în voia sorţii,aruncând vina pe-o cauză şi pe-un efect născut din ea,dar toată simplitatea mă reducea la statutul de ignorantă,teoria haosului fiind adaptată la propria-mi persoană.

de la o vreme,cam de când am început să pun întrebări cărora să le şi găsesc răspunsul,am realizat că majoritatea deciziilor luate-n anii mei de la viaţă,îşi au un soi de catalogare freudiană,căci la un moment dat,pentru orice întâmplare,bună sau rea,a existat un conflict intern.

puteam să fiu studentă la chimie sau fizică,dar pentru asta trebuia să ştiu matematică.matematică nu ştiu pentru că timp de patru ani, procesul de formare intelectuală şi personală,a fost în mare parte blocat de severitatea unui urangutan ce-şi refula fustrările pe cei mai sensibili elevi.puteam să trec prin viaţă fără să-mi placă lectura,dar un cap imens şi roşu mi-a alinat conflictele primitive şi mi-a deschis dragul de carte.puteam să fiu fericită-n toate sensurile fericirii,dar am rămas ataşată de iepuri albi,transformându-mi viaţa într-o căutare complexă a unor răspunsuri şi fantezii frenetice.puteam să rup etichetele de pe toate jucăriile,dar asta însemna să le stric,să le stric ordinea şi să le îmbib în mizerie,ceea ce ar fi dus ca azi să am un sac plin de pluş răblăjit.

dacă-mi rupeam etichetele de pe jucării,nevoia de-a avea azi jucării mai mari şi folosite,oare mai exista?dar compasiunea pentru jucăriile folosite,pe care mâinile-mi au uzat mai tare,distrugând piulţe şi mecanisme fine din creier?

probabil că azi nu exista nimic.nici eu ca persoană obosită de tristeţurile din jurul meu.probabil că nu existau nici cărţi de psihologie ,deschise şi subliniate,aruncate-n colţ de cameră,în sesiuni de irascibilitate temporară.cu siguranţă nu-mi treceau zilnic prin minte,toate chipurile pentru care sentimente de compătimire,sufletu-mi nutreşte şi nici chipurile ce-mi fac trupul să tremure-n spasme de scârbă.

mă întreb de zile bune,când au să treacă anii şi prin viaţa lor.când au să deschidă ochii şi-au să renunţe la eterna copilărie,la eternele copilării?când au să-şi accepte persoană,realizând că pentru fiecare act inconştient există o cauză veche,de când lumea lor interioară există,iar toate cauzele şi actele şi nevoile de-a fi aplaudaţi şi-adoraţi de mulţimi goale de înţeles,nu sunt tratamente eficiente.ma întreb când vor înceta cu toţii să mai fie falşi,să fie mai buni,s-ajungă-n acele clipe-n care-şi vor putea aplauda persoana înterioară pentru ceea ce e,neaşteptând tunetul aplaudelor pentru ceea ce nu sunt.

egocentrismul încă există-n interiorul meu şi tot ele mă obligă să spun : dacă eu am putut..

मैं तुम्हें याद आती है

cuiburi de păianjeni apar de nicăieri,în colţuri ce întorc pe dos, legi ale existenţei lor.nu e nimic umed şi nici cald şi nici întunercul nu pare să înnece lumina.clorul arde zilnic orice urmă de bacterie şi până la apus de soare din ouă invizibile,pui grosolani,sclipitori,negricioşi cateodată,d-arahnoid îşi clădesc piramidele firave.n-am învăţat destulă biologie să le-nţeleg absurdul,dar n-am citit nici cărţi prea multe de-amor,în care să-ntâlnesc dorul,pasiunea,nevoia şi durerea fizica,instalată intre coapse,când timpul îşi deviază legile luând cu el psihicul,sufletul pe meleaguri halucinogene.

câteodată-mi doresc ca-n toate călătoriile fizice să mă-ntâlnesc cu chipuri cunoscute,să zâmbesc frumos,să evit  întreaga nostalgie ce-mi macină puritatea din veselie.câteodată-mi doresc să-ntâlnesc chipuri cunoscute,venite din trecut,doar ca să mă pot pierde-n vremuri de delir intens şi biciuri din piele de om,lăsate-n urme roşii,pe spate.

câteodată nu-mi doresc nimic.nici să plec,nici să revin,nici măcar să-mi continui viaţa,în căutarea unor răspunsuri.

de cele mai multe ori însă,îmi doresc să dorm,să mă cufund în patul moale,sub perne moi.să rămân acolo,fără urmă de regret.să nu ştiu că timpul trece,că părinţii-s tot mai aproape de final şi că finalul tinereţii mele e tot mai aproape.acasă-mi pierd adesea minţile-n vocile copiilor ce bat asfalturi şi bucăţi de iarbă,ce-erau altădat' teritoritoriile mele.îi aud râzănd şi ţipând,ignorând orice lege-a fizicii,ba chiar uitând numele zilelor în care trăiesc.şi deşi singurătatea interioară proiectează adulţii ce au să fie,viaţa lor e un etern mărginit de apusul toamnei,de răsăritul ei şi-al temniţei şcolare,al cărui înţeles puţni au să-l citescă.

mi-ar plăcea să nu existe proteste,războaie.să nu existe grupurile de tineri înnecaţi în peturi de bere,în colţ de bloc,sub un geam murdar de magazin niciodată-nchis.mi-ar plăcea comfortul să nu coste vieţi şi nici bucăţi vii din natură.sufletul să nu fie o resursă tot mai greu de întălnit şi religia o maşină de spălat minţi şi bani.mi-ar plăcea să nu fie bani şi nici acte pentru graniţe.mi-ar plăcea să nu existe graniţe şi lumea să aibă ceruri violet şi oamenii să plutească,fericiţi.

să exişti într-un colţ de Univers,departe de alte vieţi e o responsabilitate prea mare,de care prea multe exemplare ale Terrei,uită.să exist într-un capăt de galaxie,la un fin de Univers,înseamnă să nu pot face nimic pentru el ,dar să pot face totul pentru mine.dar apoi,apoi se instalează condiţia umană,mărginită de globul aplatizat,albastru în care trăiesc. spatiul infinit ce-are să fie,mereu, intre noi şi toate graniţele ce ne despart : fizice,dintre ţări şi-oraşe;psihice,dintre personalităţi opozante;spirituale,dintre suflete evoluate şi suflete ce-nvaţă cu paşi mici,ce e evoluţia divină.dar apoi se instalează realitatea,nesincronizarea,durerile de muşchi de după nopţi de uitare căştigată-n sticle de vin.dureri de cap şi prea mult fum.

mă gândeam să-i las să trăiască,pe paianjeni.să-mi curăţ una din multele fobii.mă găndeam să-i invit s-asculte muzică,să-mi soarbă din vinul roşu,şă-mi fumeze pasiv tutun iar la răsărit să-mi susţină mijlocul greu,într-una din poziţiile meditative ale salutului soarelui.mă gândeam să le spun şi lor de povestea asta a mea,de sevrajul psihic şi chimic născut din absenţa peticelor cafenii de piele,de desupra blănii albe.dacă le-aş povesti de dorul intens şi durerea fantomă a coapselor mele,poate ar pleca şi-aşa nici nu aş fi nevoită cu adevărat,să-mi vindec mintea de fobii.

parfumuri,incaperi,despartiri si reuniuni.

incaperea-i mica si ferestrele nu-s mai mari decat poarta pe care alice a facut primul pas pe tararamul fantatic,urmarind si ea,un iepure alb.ferestrele-s mici si rar,intra aerul pe ele,asa ca duhoarea de fum si creieri arsi se-mbiba zilnic in pereti.ai-apoi mai sunt betisoare parfumate,dar ele acopera temporar mirosul,la fel cum,mai mult decat temporar,strarnesc senzatii de foame dupa putinele dimineti glorioase.

si mai e bucataria,mica si ea,c-un geam imbacsit de vreme si prajeli.nici pe-acolo nu prea-si face loc aerul si,tocmai de aceea,cateodat' imi place sa umplu intreaga vesela,de mancare,chiar de foamea nu-si duce razboiul ,in mjlocul trupului meu.nu mi-a fost foame,cand noaptea s-a lasat,dar toti centrii mei olfactivi m-au rugat sa-i rasfat cu mirosul clatitelor si i-am rasfatat,umplandu-mi camera,mica incapere..de-o alta aroma.mai moale,mai blanda.

dar asta e cu totul si cu totul o alta poveste.

momentan nu am alte povesti,desi gandurile-mi zboara la despartiri,la reuniuni,la momente prelungite dincolo de legile batranului timp.gandu-mi zboara la bilete de-adio,la mesaje lasate-n treacat,la..nu stiu,caci de-o buna bucata de vreme,evit toate despartirile,in toate sensurile pe care dictionarul le-ar putea da.

imi amintesc prima despartire dureroasa si-mi amintesc si de-a doua si de-a treia.imi amintesc de toate,caci toate-si leaga radacinile de-acelasi el.numai daca as fi stiut atunci,ca despartirea e doar segmentul acela de timp dintre doua inevitable reintalniri,as fi dormit mai mult.noaptea e scurta si jumatate din planeta vrea o imbucatura din ea.dar am plans nopti intregi si drumuri lungi,pana intr-o zi,cand subit,am realizat ca nu mai e loc de-asa ceva.ciudat e ca nu mai tin minte,cand a fost cu exactitate acea zi,dar stiu c-am aflat atunci ca ,prin oricate culoare ale timpului as trece,voi avea mereu inc-o clipa de repaus,in care sa ma bucur de pielea lui cafenie.

si-asa e si-acum,doar ca vara-mi topeste untura de pe trup si nervii cranieni.si la mijloc mai sunt toate evenimentele pe care,oricat de mult as vrea,nu le mai pot evita.evitarea are-un rol de aparare,asa spunea Freud.mi-e drag de el,pacat ca nu am ocazia sa-l studiez mai mult.

intre timp,m-am indragostit de cateva ori si de fiecare dat-am regretat,reintalnind mereu partea melancolica,a povestii.vezi,ce ti-e si cu despartirile si-ntalnirile..

si-ultima oara cand m-am indragostit am primit tot ceea ce visam.dar visele nu-s destul.de ar fi,astazi alta ar fi fost povestea mea.intre timp dragostea a murit sau s-a spalat cu timpul sau pur si simplu,tulburarea mea afectiva a inlocuit-o cu o suma de sentimente negative care-mi cauzeaza adevarate alergii.si ma trezesc dimineata,cand o fi ea,in socuri anafilactice si cu pielea patata de eczeme.nu,nu,nu sunt acolo.dar le simt si ma irita.

visez la libertate.nu pentru ca urmeaza sa iau parte la o mare comuniune a unor suflete pereche si nu pentru ca toamna are sa-mi readuca-n simturi pielea moale,cafenie.nu,nu simt nevoia unei eliberari a constiintei,caci ea e mai impacata si mai libera ca niciodat'.dar visez la libertate,pentru ca stiu,ca doar asa,mintile-si vor pastra lesa si toate compulsiile vor fi stapanite.

The youth is starting to change
Are you starting to change?

a doua parte a conflictului intern.

"oamenii pot fi cu adevărat fideli doar lor însisi." 

P.Lecky

trecand de la general la particular si pastrandu-mi tenta trista,melancolica si macinanta,fata de propria-mi persoana,ma gandesc de mult prea multe ori intr-o zi,la cum de fapt,conflictul meu,nu e doar unul.trebuie sa marturisesc,nu stiu daca a fost vreodata doar unul.poate ca,la un moment dat,intr-o alta existenta,una mai blanda si mai imatura,dar ea pare sa fi fost intr-un trecut atat de indepartat,incat memoria-mi joaca feste.

si daca a fost doar un conflict,a ramas oricum nerezolvat,caci si azi mai intra-n alcatuirea nevoilor mele,de a-mi pierde mintile,cand tot ce-ar trebui sa fac de fapt,e sa le-mbat in zile lenese cu soare si nopti calde cu fum si vin rosu.

mi-am mai trait o zi sorbind cafea si ceai din coji de copac sud american,fumand tigari lungi,umplandu-mi plamanii de scrum,pierduta-n toate teoriile ce-ncearca de secole,sa-l explice pe om,in toata esenta,in toata splendoarea lui.m-am impotmolit in contradictii si-apoi in amintiri,ca sa revin subit la prezent si la ceea ce consider,ca sunt acum pentru-un copil,ultimele nopti de dragoste..razboiul n-am sa i-l prind,caci am si eu unul,inceput de mult,odihnit si reinviat apoi ,cam pe cand copacii-au inceput sa-nmugureasca.

nu i-am fost fidela niciodata.nu cu sufletul si nu cu mintea,cel putin,desi iluziile fidelitatii m-au orbit,intr-o vreme.poate ca-mi doream prea mult linistea,poate refulam idei suprimate,poate incercam ceva nou,dar noul nu mi-a placut niciodata,desi am tanjit mereu dupa experienta lui.nu i-am fost fidela lui si cum era sa-i fiu,cand am lasat mereu poarta spre scapare,cu lacatul deschis?nu i-am fost si mereu am transpus visele-n iluzii,iluzii nascute de amintiri,ca doar in amintiri am pastrat esenta ce ma face cu adevarat fericita,chiar de trupul meu exprima vesnica nemultumire si vesnica melancolie.

mi-amintesc ca era primavara de-o buna bucata de vreme,dar picioarele-mi alunecau inca pe strazile degerate.imi amintesc iesirile si zambetele si sentimentul de liniste.si-mi mai amintesc ca era mereu o furtuna dupa el,caci deschideam poarta doar ca sa-i trimit iepurelui ,semnalele nefericirii mele,semnale epuizante,rusinoase,de dor.speram sa le inteleaga.speram sa inteleaga,ca inca o dat' eram in stare,sa renunt la tot,in goana dupa el.

o vreme a ramas totul ca praful in suspensie,dar cand prima adiere calda a vantului mi-a lovit obrajii,m-am dezmeticit si-am decis soarta viitorului apropiat,intelegand totodata ca exista o adevarata discrepanta temporala intre pedeapsa divina si actul ei cauzator.la un moment dat am fost pedepsita si pedepsita pe veci,pentru raul pe care inca-l mai fac,din cauza pedepsei primite.oarecum e amuzant si ilogic,dar daca mi-ai spune sa-ti desenez intreaga relatie,ai intelege ca-i,de fapt, un cerc.

si asta-i unul din conflicte,in cazul in care ma decid ca sunt mai multe.

si..mi-am ramas fidela,mie.am ramas indragostita de imaginea iepurelui pe care-o cunosteam in copilarie.o imagine care-n timpul ce-a trecut prin amandoi,si-a schimbat reprezentarea,nu si miezul.dar miezul lui,esenta,e o alta poveste.o intreaga alta poveste care urmeaza sa fie descrisa conform normelor si teoriilor,care m-au ajutat intr-un sfarsit,sa inteleg de unde si de ce vesnica-i intoarcere.

mi-am ramas fidela si m-am trezit din nou,in realitatea mea,cea in care dimineata e obositoare dar inca plina de vise si ganduri ca-ntr-o zi,pentru o zi,voi atinge din nou apogeul fericirii privindu-i chipul frant,pe coapsele mele.

prima parte a conflictului intern.

ma intrebam,pe cand alergam pe culmi de bucurie si zambet matinal,delirant,cand are sa vina momentul.momentul in care-am sa-mi pierd mintile din senin,rabufnind la pereti si suflete impietrite de zgomotul vocii mele.

inceputul a fost diferit de toate celelalte lasate-n urma,caci cauza interioara ,conflictul meu interior exista pe-atunci doar in mintea si-n sufletul meu,cele doua variabile incapabile sa plece mai departe,sa ignore inexistenta persoanei iubite-n trupuri de care-al meu a fost chimic atras,pentru fractiuni de secunda.

am luat pauze interminabile,pierzandu-ma printre stele si nopti calde,printre trandafirii proaspeti infloriti si parfumul delirant al coltului de rai,din marele oras.am pierdut nopti meditand si ignorand existente,rugandu-ma sa -mi pot arunca dezechilibrul emotional,din nou,pe-acea cauza pierduta,ce parea sa ma fi uitat.

si-a trecut timpul si mintea mea a ramas blocata in delir,intre refularea amintirilor si nemultumirea marginita doar de mari cosmice.si-a trecut timpul si emotiile s-au innegrit si-adunat,de nicaieri,din toate colturile prafuite.

pana intr-o noapte-n care,pierduta printre teorii si ganduri freudiene,vizuina si-a deschis portile.capul mi-a sunat si urechile mi-au tiuit si ochii nu vroiau sa creada.cauza si conflictul,unite-ntr-un singur element,s-au ridicat din definitiile-mprimate-n carti si s-au intors.

momentul a fost potrivit,caci aveam nevoie s-arunc din nou vina si sa-mi pierd iar somnul,resimtind vibratii corporale,din viitoruri imaginate,sau deja intamplate.

momentul a fost potrivit,caci timpul a trecut si atunci cand s-a oprit din nou,toate impulsurile lui imi erau explicate-n cartea de sub lampa de noapte.si-explicatiile mi-au linistit trairea,o parte din ea..

caci emotiile-s tot sumbre si caldura din miez de iunie ,le transforma-ntr-o mazga de care-astept sa ma curat..

iluzoriu,iluzionat,isterie si-un pic din trecut.

au fost cateva zile calde,prea calde dupa cate-mi amintesc.caloriferele ardeau si pielea ni se scurgea,in sauna marginita de pamant si cer,de peretii firavi de lemn sintetic si ghips.prin casa chipurile se inmultisera de-o vreme buna,dar mult tarziu mi-am dat seama ca stiam una din voci,din cantece pe care fregeda-mi adolescenta,delira.

am fumat cateva tigari impreuna,dar nu in doi caci casa era plina si tigarile erau posta.cred c-am impartit si cateva beri,dar mi-era imposibil sa discut pe-atunci.conversatia nu ma interesa prea mult,nici ceea ce putea s-ascunda ea.

un an mai tarziu,intr-o noapte sau cine stie,ceva dimineata mult prea devreme,m-am trezit discutand cu-acea voce.din senin,in delir si din delir in imagini de viitor care-au oricum,sa ramana,fragmente de imaginitie halucinanta.caci,pana la urma nu au fost facute primisiuni la mijloc si zambetele au fost mai mult douchene chiar de doar eu si doar el ni le-am vazut,ni le-am citit,fiecare-n propria oglinda.suferea de-o surprindere de moment,intrucat brusc isi amintise cine sunt,desi interesul meu in acele zile fiierbinti,pentru el era mai aprope de zero decat e infinit.mi-a zis ca vrea sa ma picteze si intr-un moment de-amuzament,i-am acceptat oferta.

nu mare mi-a fost surprinderea sa aflu ca de fapt,picteaza la fel de mult si de bine ca mine..[deloc]

ipotezele mele legate de propriu-mi viitor se schimba de la o zi la alta sau de la un an la altul,in functie de situatiile si-experientele spirituale prin care trec,prin care-mi e menit sa trec.acum vreo doi ani conduceam o masina si-mi vedeam viitorul la fel de automatizat.dar acum doi ani ma vedeam mai artista decat medic psiholog si mult mai putin umblata pe jos.acum un an,delirul incepea sa dispara si-apele sa se calmeze,iar sarbatorile pascale trecusera de ceva vreme si experienta spirtuala la fel,desi tot ceea ce vazusem parea sa fi ramas la timpul prezent.

dar asta e o alta poveste,una pentru care-am sa-mi fac timp intr-o zi,probabil ca capatul tuturor zilelor far de-odihna-n care ma trezesc si tot trezesc.

un an mai tarziu intr-o seara,m-am gandit la Freud si la studiul sau asupra isteriei.un an si ceva mai tarziu m-am gandit la ipoteza ce descrie femeile ca fiind isterice din nastere.si-apoi m-am intrebat:daca noi suntem isterice de cand lumea,barbatii ce sunt?egocentristi si-ironici,misogini,vesnici copii cu jucarii mai mari?nu.nu si iar nu.

barbatii sunt fiinte iluzionate si iluzioniste,din nastere.caci la un capat sau altul ,gasim mereu momentul acela in care-au trait in lumi halucinate,halucinand la randul lor.momente de delir.mai scurte sau mai lungi,in functie de liniaritatea timpului.ar fi vrut un el sa ma picteze,un altul sa ma ia de nevasta si-un altul sa ma tina in secret,ca un safety-net.fiecare iluzionandu-mi momente din real.unele de cateva secune,altele intinse pe ani de zile.

daca eu sunt isterica,el e automat un halucinant din nastere.un drog..pana la urma.

mijloc de primavara.

asteptam de prea mult timp,momentele acelea prelungite,de buna dimineata,singura-n siguranta camerei,cu pseudo-fereastra deschisa pana-n sunetul balamalelor intinse la maxim.asteptam cu drag si dor soarele si vantul cald sa-mi insoteasca nevoile de delir,traite-n supradoza,in patul moale .e minunat sa pot privi cerul direct de pe pernele mari,gazduitoare de vise.e minunat sa..pot privi cerul noaptea,incarcat de stele si dimineata la rasarit,cand culorile-si pierd semnificatia,transformandu-se-ntr-un dans maiestuos al naturii.

si-apoi sunt toate-acele dimineti,in care timpul isi pierde din liniaritate,cand meditatia-si pierde pozitiile clasice si se adapteaza trupului intins pe pat,intre doi pereti subtiri,intre centrul orasului si restul tarii.toate-acele dimineti cand ceasca de cafea s-a golit de-nteles si nimeni si nimic nu-mi preseaza mintea bolnava,sa accelerez procese,sa-mi accelerez corpul,sa ma zbat in graba.acele dimineti cand,dupa ce-am savurat fiecare pic de cafea,m-arunc inapoi pe salteaua moale,diforma si meditez uitandu-ma spre infinitul cerului,la nimic si-apoi la marele mister universal,la dimineti din copilarie cand sunetul ploii cazand pe tigle si table ruginte-mi imbolnavea auzul si dadea nastere fiorilor reci pe sira spinarii.erau alte timpuri,vremuri in care nu-mi imaginam ca-n calea destinului,zile boeme ma asteptau.

ascult sunetul ploii cazand peste marea de lemn si tabla ce-si are tarmul chiar sub geamul meu,cerul e gri si pln de povesti aduse din alte parti ale planetei.e placut,in pat,sub straturi de material moale.e placut in pat si e placut sunetul ploii de mijloc de primavara,ce nu-mi mai provoaca sentimente obcure.

e bine si cald si vantul ce-mi loveste fata,e-acum cald.

e mijloc de primavara,e-aprilie si e mai putin de-o luna pana cand,marchez inca-un an trecut, in calendarul vietii mele.e-acel moment din an cand frica-mi cuprinde mintea si sufletul...dar multumesc universului c-a creat in noi,in oameni,supresia,caci stand in pat,sub toate straturile fine,cu capul pe perna moale,cu ochii larg deschisi spre cer si-urechile ciulite,fixate pe sunetul ploii,toate starile de frica se blocheaza automat.

raman in suspensie si suspensia are-un soi de static universal atasat.

unul bun.

unul...calm.

de unde marele oras pare si mai mare.

mi-a muscat buza si-aproape ca simteam gustul sangelui coborand pe dinti.imi doream sa-l simt,caci el nu exista cu adevarat si nici senzatia nu o simtisem pentru prima oara.de fiecare data cand imi musca buzele,la o adica,imi imaginez privirea pe care ar face-o daca,printr-un absurd inimaginabil pentru sufletele lipsite de sadism,carnea i-ar ramane odata lipita de dantura-i dreapta.de fiecare data-mi imaginez chipul sau si-apoi printr-un mecanism de dezprindere de trup,reusesc sa-mi vad privrea din punctul lui de vedere.e la fel mereu,plina de-o placere indurerata,ridicata la un nivel energetic,fierbinte,din care-un fum al pasiunii primare,iese.

Oh, let me in
Ah, the closer I get 

The more you ignore me
The closer I get
You're wasting your time 

si-apoi sunt toate celelalte momente,cele-n care-mi sterg ca un copil murdar,intregul chip,cu maneca.acele momente in care timpul isi reintra-n forte,revine la normal din starea de suspensie.dispare totul si e ciudat cum,revin si eu la starea pe care,voit la un nivel aproape inconstient,reusesc sa mi-o induc.e amuzant,dar si pentru ea am o imagine morbida,bolnava,scoasa din filmele cu narcomani si seringi mizere,caci pana la urma a devenit un drog,o placere suprema,un coboras dureros,o exitare neuronala,o depresie parsiva s.a.m.d.

problema,la fel ca-n toate celelalte cazuri,e mintea-mi infricata.mintea mea,plina de golul pe care toate scenariile negative-l creaza.nu pot sa fu pozitiva,caci a fi pozitiva ar insemna sa vizualizez un viitor glorios.dar ce viitor sa vizualizez,cand lumea a luat-o razna,cand pamantul de sub picioarele ei aluneca spre infinitate,cand,cand..cand nici nu stiu daca peste-un an am sa-mi vad in continuare de depresia cotidiana,sau am sa zburd libera prin univers,sub forma de energie.

am urcat toate treptele pana-n locul de unde marele oras pare si mai mare.mi-am lasat suflul pe drum,dar sus,sus e tot,soarele-mi batea in cap si cerul albastru-mi deschidea craniul,lasandu-mi gandurile libere.o vreme n-am vrut sa spun nimic,desi nu eram singura.am vrut sa tac,sa nu-mi aud glasul si nici plangerea-mi inutila.in acele putine momente de liniste,am realizat cu adevarat ca sunt o persoana singura,dependenta de oameni.de-o mana de oameni,nu prea multi si nu neaparat toti reali sau existenti in viata mea.si-apoi am realizat ca am devenenit depenenta de-un om,de-un copil cu bucle ce-n cateva saptamani m-a readus la forma-mi initiala.

la stari paranoice si de nevoie,la plutiri si dansuri pe nori,la nervi si nevroze,la toata partea de dupa dulcea luna de miere.

si la capatul universului...

si pe cand ma plangeam mai tare ca nu pot sa fiu fericita,pe cand eram la capatul universului,cam pe-acolo am intalnit cele mai linistite mari,cu tarmuri infinite,cu soare cald.ma plimbam prin intreaga lume a ideilor si viselor,prin marea de trairi trecute si prezente.talpile-mi erau mangaiate de nisipul fin din lumea mea,din filmul meu.s-apo am gasit linistea,zgomotul disparu si-odata cu el muzica.era liniste,eram surda in lumea-n care nu-mi gaseam fericirea,in care nu ma mai regaseam.

la capatul universul s-a intamplat totul si sa treaca mult timp,nici nu a apucat.m-am trezit de dimineata,odata cu primavara am zambit si-am dorit sa-ncep sa gasesc fericirea,in toate lucrurile mici,in toate zambetele.in zile cu soare si-n zile lipste de haosul ignorat si suprimat.oh,am decis sa ignor fiecare detaliu in esenta-i nesemnificativa,sa fug mereu cand ganduri de declin sufletesc ma incearca,in locurile acelea vazute,la capat de univers.

am gasit oameni si zambete-apoi,in drumuri cu autobusul,in orasul mare.din spatele geamului analizam fiecare om si-i auzeam ficare gand,vazand dupa-un timp plecarea lui spre toate celelalte capete ale universului.

si-am primit o pitra violet,precum cerul in vise,in alte taramuri.o piatra-n care-au ramas captive bucati de nimicuri de zeci de ani.de mii si mii de ani,dinaintea tuturor celor ce-au fost ieri,celor ce sunt azi.

si ma bucur din nou,mergand pe varfuri,pe linia subtire-a ignorantei.

terapie

am trecut ieri pe-acolo.eram in drum spre casa,dar simteam ca trebuie sa fac un ocol,sa spun cuiva ceea ce simteam,ceea ce ma framanta,ceea ce-mi provoca tulburari in respratie,in ritmul cardiac,in starea de normalitate in care traisem,pana sa ma intorc in marele oras.

alternam de cateva zile in stari bipolare.lui i-am spus ca aiurez intre ele,ca nici nu mai stiu daca sunt vesela sau trista,caci si vocea-mi interioara parea sa-si fi schimbat tonul sarcastic,ironic.mi-a dat sa beau un ceai,ca altadata si-atunci am simtit cum frica pe care-o aveam fata de tot ceea ce insemna el,disparuse.nu-mi mai placea,nu,nu ma mai atragea.puteam sa-l vad,in sfarsit cu alti ochi.

m-am simtit ca la o sedinta de terapie.vorbeam constant,minute-n sir,dupa care schimbam subiectul,ma bagam in treburile lui,ii schitam idei,profile psihologice ale clintilor.imi vanduse cerceii,poate ca asta ma determinase sa pierd orice urma de sclipire fata de el,disperarea aceea de moment,in care-am realizat ca nu insemnasem nimic din moment ce perechea aceea de cercei nu mai era in magazin.sau poate totul era diferit si macar pentru-un moment ma ascultase cu adevarat.inainte sa parasesc marele oras pentru saptamanile de liniste de-acasa,ii spusesem ca vreau sa ramana la vanzare,poate cineva ii merita mai mult.nu stiu.

dar m-am simtit ca la terapie si-n timp ce-i vorbeam despre tot ce ma nelinistea,in mintea mea zbura un gand,se izbea de scoarta cerebrala,ca-ntr-un joc de ping pong digital,din anii '8O.ma gandeam la ideea psihologului,viitorului psiholog,in fata unui alt psiholog,asteptand consiliere.ma intrebam daca e normal sa nu-mi pot vindeca singura sufletul si daca e normal,cum sa ma astept sa pot vindeca alti oameni?

pana cand mi-am terminat a doua ceasca de ceai,imi primisem deja toate raspunsurile.le stiam deja si parca intregul scop al vizitei mele era sa-mi fie confirmate.stiam ca ma blochez,ca mi se blocheaza orice simtire cand totul e prea frumos,cand grija e prea mare si-atunci fug sa ma ascund in toate imperfetiunile.analizez totul,ma transform dintr-un suflet bolnav intr-unul suferind de OCD si de-acolo totul se naruie,pana cand ma trezesc din nou singura.

mi-a zis sa-i dau o sansa.sa-mi dau o sansa,caci merit.ar trebui sa fiu fericita fara sa fiu capsata-n loc de toate lucrurile insignificante.mi-a spus sa privesc toata latura pozitiva a intregii mele situatii,la cum am primit ceea ce-mi doream si cum trebuie sa ma bucur.

am plecat acasa,printre ninsoarea rece,de sfarsit de iarna.am dormit o mare parte din dupa-masa.catatonica-n fata serialului de care-am prins o usoara afectiune,am desenat si fabriat bijuterii pana tarziu in noapte.

azi nu m-am putut ridica din pat la timp pentru primul curs.nu,dar azi m-am trezit linistita,fericita din nou.

vesela ca am trecut pe la tiganci,c-am facut o sedinta de terapie,ca..nu stiu.m-am trezit vesela c-am reusit sa ma scot din groapa in care ma bagasem,involuntar,in dimineata in care pentru intaia oara mi-am imaginat viata asa cum urmeazaza sa fie.

random thoughts ( unknown serial numer)

incep la fel ca-n fiecare an,gandindu-ma la tot ce-a fost si tot ce putea sa fie,la felul in care-au trecut anii si la capacitatea de-a ma intoarce-n timp,fara puterea de-al modifica in vreun fel.ma gandesc mai mult decat in alte zile la tot ce-am risipit si tot ce-am invatat,ganduri si lucruri pe care-acum le apreciez pentru ca pot,pentru ca trebuie,pentru ca intreaga unitate functionala a mintii mele si-a sufletului meu,au infruntat prea multe furtuni si prea multe valuri de furie.pentru ca nu mai am energia din alti ani cum nu mai am nici varsta la care sa-mi plang amaraul,intr-o zi  in care calendarul n-ar trebui sa aiba atasat o inimioara langa.

mai mult,diferit si de fapt,opus fata de toti anii,nici n-ar trebui ca-n mintea mea,ganduri de singuratate sa-mi zboare-n delir.caci,dincolo de-apropiera si dragostea pe care familia-mi o ofera,exista undeva,la nici o ora distanta,siguranta sufleteasca de care am nevoie in intampinearea primaverii,de care am am nevoie pentru-a iesi cu zambetul pe buze din iarna,prima iarna ce m-a scutit de depresii.

la urma urmei,as putea spune ca sunt indragostita,caci ce altceva ar putea insemna constanta mea visare,zambetu-mi larg de pe buze si nevoia obsesiva de-a ignora fantoma iepurelui din mintea mea?

as putea spune ca sunt indragostita,dar refuz s-atribui vreun termen intregii situatii in care ma trezesc,zi de zi,de cateva saptamani bune.refuzul meu nu e un moft cum nu e nici dragul pe care-l port,intre minte si suflet,in spatiul acela gol de-altadat'.as putea spune multe,dar refuz sa-mi analizez starea,desi viitoarea-mi meseria s-ar impune.

refuz sa ma mai gandesc la sarbatori de dragoste,caci dragostea-ar trebui traita zilnic,impartasita sau in secret.

caci dragoste e peste tot,in aerul ce sufla cald si lin vara,in vantul rece al iernii ce reorganizeaza intreaga ordine-a fulgilor.dragoste exista in natura,prin paduri la la tarmuri de mare,acolo unde nisipul gadila talpile.

dragoste exista-n familie,in suflete in fiecare celula ou ce-are sa fie o viitoare fiinta.

dragoste exista zi de zi.neconditionat.

Random thoughts for Valentine's day..

Today is a holiday invented by greeting card companies to make people feel like crap.

somnul/nesomnul

dimineata m-a prins zbatandu-ma intre ganduri antonimice.m-a prins ambivalenta,undeva intre frica si placere,intre trupesc si spiritual,intre fumul de tigara si fumul placut ,cu amintirea ceainariei,al betisorului indian.

dimineata m-a prins in nesomn ,desi somnul isi cerseste locul pe ploape,pe ploapele nedormite,dormite insuficient,aproape rastignite in rutina starii de veghe,inutila ea in toata splendoara-i procrastinatoare.

si-au fost discutii si teme filosofice discutate in camera mica,pe peretii careia spirale albastre se usca incet,in timp ce altele astepta energicul si spiritul artistic,sa iasa la suprafata ,din gaurile intunecate in care s-a ascuns.dimineata,intre ideea religiilor si credintelor duse la extrem si intalniri cu oameni vechi,vechi,vechi de cand trecutul deja prezent se creiona pe panza vietii.

pana cand dimineata m-a infectat cu starea de bine entuziastic,aproape euforic al non-sensurilor pline de sens - si invers,noaptea m-a tinut intr-o psihoza ,cu maini tremurande si ganduri negre,sumbre si ucigatoare pentru zmaltul poloncului greu.noaptea mi-a gazduit nevroza si nevoia de-a sparge cativa din peretii de carton ai cabanei-casuta,cu fundul polonicului,turnator de supe.si matura,matura,precum un copil intre doi parinti in cearta,matura a primit impactul cu pamantul,intr-un mic,subit atac de furie.noapte ma prins gandindu-ma la sezonul sase al serialului pe care-l traiesc alaturi de-un personaj mitologic.noaptea m-a prins.

caci apoi,m-a prins dimineata,in ambivalenta,in dorinta de-a astepta inca-un an,un ultim an,in remedierea unui lucru atat de stricat psihologic,incat nici tata Freud nu l-ar fi putut trata,daca l-ar fi desoperit ,saracul,la vremea-i triumfatoare.noaptea m-a prins,in ambivalta,in dorinta de-a ma astepta un an,ca sa realizez ca serialul meu nu are happy-ending,caci viata e ca-n filme si filmele-o-ndulcesc cu multa miere.

si dimineata m-a prins cu ceai de menta,in dementa si frenetica discutie despre calatoriile pe care le fac,cu fiecare sortiment de ceai,baut acolo unde-mi e scaparea,unde realitatea se imbina cu trecutul,bine organizat si stocat in subcontstientul purtat de sute de ani,prin univers si-napoi pe Pamant.

dimineata m-a prins impacata si fericita ca oboseala resimtita in cateva ore,va fi,in sfarsit,justificata.

dimineata a muscat din luna si-asa strecurata de norii ciudati si gri,de ianuarie.