spațiu/timp 2

La un moment dat, în acel an, la un răsărit devreme la malul mării, apa se transformase în cristale lichide, într-o plasmă curcubeică pe care o mai întâlnisem. Trecuse totuși atât de mult timp de la acea senzație, încât simțeam din nou extazul, fericirea, golul.Într-una din nopți ,numărasem un pumn de stele căzătoare.Adormisem sub cerul liber, ascultând valurile, până un cățel mă trezise, lingându-mi picioarele.

După aceea, am făcut dragoste cu muntele-mi iubit, cunoscându-i cascadele și peșterile. His highs and lows.Am plecat pe ploaie. De la baza lui, vârful nu se mai vedea. Doar întunecimea universului.

Oameni cusuți printre sentimente. Situații absurde.Traiul în beci. Altă viață.

Îmi amintesc cu drag de culoarea din camera Gigantului. O cameră mare pentru un om mare. Ferestrele înalte și copacii neînfloriți. Ceața de la malul râului. Noaptea pe uliță.

Și ziua aceea caldă de iunie, cu mulți oameni frumoși și iarbă moale. Țigara fumată pe ascuns sub nucul verde. 

Primele zile.Întunecimea. Linistea copacilor și gerul cumplit. Scările, oamenii, stările. Altă viață.Alt timp. 

Același timp.Spațiutimpcontinuum.Entități noi.Dragi.

Doar că nu mă mai adăpostea niciun colț de masă. Schimbase locul. Schimbam tradiții.

spațiu/timp 1.

Sub bradul artificial, era cu totul altă lume și-mi imaginam că și timpul avea altă mișcare. Câteodată, stând acolo, cu mâna stângă sub cap, auzeam ticăiturile ceasului curgând în sincon cu decorul făcut într-o ultimă și disperată încercare de a mai trăi puțin (magia). Probabil că ceva murise-n mine / în toată lumea în acea iarnă.
Luminița căsuței de carton, era aprinsă de o săptămână. Părea adusă dintr-o poezie veche.

Într-un alt capăt de lume, Lorisul își trăia timpul, alergând după destinații. Crăciunul nu fusese niciodată o sărbătoare dragă ei. Iarna aceea nu-i schimba deloc părerea. Prima veste de când plecase, o primisem chiar în noaptea oh, atât de magică. Timpul ei, bătea pasul pe loc, cu ea izolată-ntr-o gară rece. Cu câteva ore înainte, cafele nocturne se amestecaseră cu magie energizantă și zâmbetele obosite.Camé,la came. Lâcher sa came. Și multe alte porcăisme.

să meargă cu pereții de lemn.

- Ce vrei să spui, că mobila nu mai arată bine?
- Ce mai e din ea, oricum?
- Tot. Ultima cameră e un monument al reciclării lucrurilor de care n-am mai avut nevoie. E un adevărat concept. O operă de artă
- Oh, da și "resturarea" noptierei..
- ... care va dispărea curând, pe cuvântul meu!
- Să nu te atingi de ea! 
-... cu ce a fost .. aaa! Da! Spray la tub auriu. AURIU!
- Să meargă cu pereții de lemn.

she makes the sound of sea,to calm me down.

De când seara începu să se lase devreme, iar soarele zâmbea tot mai rece, nu trecea zi să în care mintea să nu-mi fugă la vară, la serile calde, pline de foc și stele și drumuri prin pădure.Și câteodată mă trezeam dimineața cu melodia asta în cap, melodie ce mă transpunea automat la un apus,pe când vara era încă la început.Pe-atunci nu era zi în care să nu ne pierdem printr-o pădure, mai aproape sau mai departe de micul oraș.Asta iubisem întotdeauna la el:orizontul verde.Pădurea.Delirul.În acele dimineți-cu-melodia-în-cap 

eram din nou acolo, în vârf de munte, uitându-mă prin Loris, pierdută-n culorile cerului pregătit de apus.Ca un timbru bun.Vocea ei, încercând să dibuie versurile melodiei, drumul înapoi spre casă, melodia cântată cu volum dat tare.Serpentine și animale sălbatice fugind pe-un drum îngust.

Înainte de Șobolan.Înainte să-mi retrezească doruri și simțiri,nevoi și dorințe rămase neîndeplinite,ca întotdeauna.

plecări

Mai aveam câteva ore până urma să plec,din nou.Timpul nu avea să-mi fie prieten,la fel ca întotdeauna,prea scurt,trecând prea repede,dar știam că fiecare moment pe care aveam să-l petrec departe de marele oraș avea să fie un medicament bun.Întreg mileniul părea să fi fost așa,marcat de despărțiri temporare,dar de acea dată eram mai egoistă ca niciodată,alegând să plec orbește,nemaiținând cont de nimic.Definiția egoismului.Trebuie să plec dragul meu,pentru că dragostea mă omoară.Dragostea pentru tine.

Seara,după apus urcam dealul până unde își săpase buncărul.Strazile îmi erau deja prietene și animalele nu mă mai strigau din spatele porților.Doar cățelul său,pishotic și fricos,îmi anunța venirea,ori de câte ori mă apropiam de poarta,pe care cifra morții era acompaniată de un zero.Moarte și nulitate.Materie și antimarie.Dragoste obsedantă și indiferență totală.Îmi era frică să plec,căci la ultima plecare îmi sărutase buzele în bătaia soarelui până când trebui să fug după autobus.Îți dai seama că toată lumea ne privește acum.-Și ce?Ai face bine să te obișnuiești cu asta.Jumătate de secol mai târziu,când vremea să mă întorc la el,în marele oraș veni,Șobolanul nu mai era.Nu psihic,nu sufletește.Era în alte lumi,lumi din care eu nu mai faceam parte.Lumi din care nu simțeam că ar trebui să fac parte.Mi-era frică de întoarcere,căci plecarea chiar și așa impulsivă avea să-mi aducă din nou în viață chipul dulce al mamei mele,vorbele calde și prietenoase ale tatălui meu.Zâmbetul afumat al Lorisului,de care mi-era cel mai dor.Mi-era frică de întorcere,căci oricât de apăsătoare ar fi fost dragostea ce o purtam pentru Șobolan,oricât de fustrantă ar fi fost ea,îmi plăcea să dorm lângă el,să fiu lângă el timpul coșmarurilor sale,când nu-și putea opri din scrâșnit dinții decât mângâindu-i creștetul.Îmi plăcea să mă trezesc lângă el dimineața.Îmi plăcea să fiu tristă,nervoasă,supărată seara lângă el seara.Îmi plăcea cu el,chiar dacă nu eram femeia pe care o iubea.Un masochism teribil,dacă stai să te gândești.Plăcerea mea vinovată.Fobie de întoarcere.Dacă la întoarcere patul său fără de așternuturi nu va mai fi și-al meu?Întoarcerea la camera cea mică și roz,în care hainele,cărțile,toate cristalele reflectând lumina soarelui în curcubee însemnând sfârșitul meu.

Dincolo de toate,visam ca scurta mea escapadă în micul meu oraș monoton,să-i ofere Șobolanului un soi de epifanie.Definiția egoismului.Dragul meu,sper să-mi duci dorul cum duci dorul acelui frânturi de secol în care-ai putut să visezi frumos.Știam că nu va fi așa,dar speranța era tot ce aveam.Și-mi doream să-mi sărute buzele din nou , la întoarcere.Nu le atinsese dintr-o noapte,nu cu  mult timp înainte de plecarea mea,când într-o crâșmă  retrasă din inima marelui oraș,mă trăsese lângă el și-mi luase umerii în brațe.Bucură-te de momentul ăsta.E dintr-o ediție limitată.Hai,bucură-te!Nu te mai întreba de ce face asta.Bucură-te de buzele lui moi.De contutul lor frumos.Bucură-te de degetele lui lungi ce-ți mângâie creștetul.Bucură-te,căci va fi gata înainte-te să-ți dai seama că l-ai avut.Așa și fusese.

Plecam.Din nou.Mi-era frică și mi-era groază și tot ce aveam în minte era că prin plecarea mea aveam să-l pierd de tot.Așa era cu plecările.Pierdeam mereu câte ceva.Pierdusem vara,plecând pe alte meleaguri.Pierdusem soarele în cerul gri din munții îndepărtați.Pierdusem Șobolanul plecând.Pierdusem libertatea părăsind micul oraș.Îmi pierdusem mințile.Dar asta putea la fel de bine să fie doar din cauza toamnei.

.of love

Toamna aducea mult frig cu ea,dar de la un moment dat,chiar după ultima zi cu soare,când temperaturile păreau să încălzească puțin mai mult cerul,îmi amintisem că tot frigul,toată răceala,fiecare șervețel alb,fiecare ceai cald,nu însemnau de fapt nimic.Timpul,vremea,depăratarea de soare,toate erau irelevante.Mă trezisem la această realitate când , într-o dimineață bătând monoton străzile marelui oraș,ralizasem că trecuse un secol de când făcăseum dragoste cu iubitul meu munte.Era cu mult înainte de orele amiezei și,cu un oarecare regret,nu puteam să nu îmi aminteasc acele momente predecesoare imensei întâmplări.Fiecare pavaj călcat îmi amintea de fiecare piatră ce mă dusese în vârf,ca și o suită de mângâieri orgasmice.Fiecare om irelevant trecut pe lângă mine,îmi amintea de zâmbetele vesele ce lăudau divinitatea,fie că urcau sau coborau climaxul muntos.

Și apoi,apoi veni seara când,printr-o psudominune absurdă reușisem să uit întreaga mea fericire,lăsată în secolul trecut.Mă aflam într-o curte bătrână,pe o stradă la fel de bătrânâ ca și marele oraș.Acolo,animalele urlau noaptea și ploaia cădea în continuare,deși mult trecuse după ce cerul se săturase să o scuture.Un loc unde timpul curgea aiurea,scurs prin canale și urcat din nou spre nori,unde dragostea trebuia ținută mută și amintirile din vieți anterioare, vii.Și erau vii și ecourile tinereții mele,începutului și sfârșitului meu.Granița era mare și evidentă acolo.Borderline between this and that.Granița între depresie și fericre,între nimic și totul.Între tăcere și gemete uitate.În subsol,în buncăr totul stagna,dar seasupra ..unde aburii ieseau din pământ oamenii umpleau casa bâtrână și tristă.Sus,la ultimul etaj,lumina se aprindea chiar înainte de miezul nopții și lipsa perdeleleor,lăsând să se strecoare în curtea devasată de căței nebuni,lumina altor vremuri.

Pierdusem o noapte acolo cu Șobolanul.El dormi,eu doar stătusem lângă el,până când soarele reuși să coloreze nucul bărân ce atingea ferestrele vechi.În camera aceea îmi trăisem tinerețea,cu mult înainte de Iepurele alb,pe vremea când Șobolanul părea să fie doar o poveste adolescentină.Dar acolo,spiritele încă trăiau și ecourile și gemetele și felinile,la fel.O încăpere mică,cu decoruri medievale reci,cu pânze și păianjeni grași,cu cărți vechi delirând pe rafturi negre,printre sfeșnice prăfuite.

Câteva zile după,realizasem că iubeam un prunc.Unul speriat,prin care timpul trecuse,spând urme adânci în piele și  în conștiință.Timpul îi mâncase sufletul,lăsându-l aproape gol.Nimic diferit de soarta mea.Doar pespectiva.Felul în care marea sa carte era aranjată,felul în care o ținea mai mult închisă,cu colțuri îndoite ca semne de carte pentru toate ielele pe care nu vroia să le uite.
Câteva zile după,realizasem că iubesc un prunc și iubirea mea semăna cu una de mamă.Nu-mi puteam imagina altfel sacrificiul personal la care mă supuneam.Conștientă de gravitataea situației și-a dragostei mele,continuam seară de seară să mă întorc acolo,în locul de unde de atâtea ori plecasem jurând să nu mă mai întorc.Seară de seară,adormeam fără să fiu văzută ca femeie,deși sânii,umerii,coapsele,întreg corpul mi se azvârlea degerând înafara plapumei.Seară de seară doar cu strângeri dulci în brațe.Dar mă lăsam cuprinsă în brațe,îmi lăsam fruntea sărutată,îl așteptam să adoarmă,ca să-i mângâi spatele ,calmându-i astfel spasmele fantomatice,sperând că salvându-l din lumea inconștientă plină de întuneric și monștrii,clickul se va produce în sinea sa și persepectiva din care mă privea avea să se schimbe.

Nu știam când și dacă totul avea să se întâmple cu adevărat,dar nu era seară în care să nu sper și era clipă în care să nu rămân profund surprinsă de răbdarea de care dădeam dovadă.Mă amuza întreaga situație,precum mă și întrista.Dar era toamnă și nu toate tomnile fuseseră așa...bipolare?

the only things thats real.

De la un moment dat,nu-i mai suportam prezența căci,până la urmă și coprul său firav părea să o resemneze pe a mea.Pielea îi tremura pe oase de plăcere,aproape crăpând,doar ca într-un final nimic să nu aibă final.Fuseseră așa câteva nopți până când psihicul îmi cedase.Fusese într-o dumincă,cu soare.Dar rece.O duminicaă rece cu soare.Una de toamnă,așa de parcă sfârșitul apocaliptic al lumii nu s-ar fi prezit cu flacări și teamă,ci cu răceală anostă și delir sufletesc.Atunci venise și veșnicul colaps sufletesc al meu.Dintr-un nimic.Din totul.Din nimic și tot așa,ca într-o ecuație matematică cu multe decimale ,aproape de infinitul perioadelor.

-Știi că m-am (re)îndrăgostit orbește de tine.

-Nu pot fi pentru tine ceea ce vrei tu să fiu.Nu-ți pot fi iubit.Nu știu dacă ești tu de vină sau doar mintea mea bolnavă.

-Dar nu pot fi a ta ceea ce e oarecum curios,căci n-am fost a niciunui animal pe care l-am iubit la un moment dat.De parcă ultima picătură ar fi fost aruncata înaintea mea.De parcă pentru mine niciodata nu a fost loc.

Noaptea ne prinsese în stări diferite.Șobolanul stinsese lumina și somnul îmi dispăru.Lăsase cuvintele să plutească deasupra noastră.Nu puteam să dorm cu ele respirând peste corpul meu,cum nu puteam să dorm știindu-l în același pat cu mine,dar la milioane de ani depărate de mine.Ani reci,ani goi.Îl puteam auzi respirând,în REM,tremurând fiecare moleculă a corpului său ce începea să se relaxeze.Era fantastic spectacolul acela.Îl iubeam,dar nu în acea seară când hotărâse se stingă tot-muzica,lumina și liniștea , dintr-o impulsivitate la fel de mare ca  a mea , când hotărâsem să alerg în jos pe strada cea abrubtă.

Când,după numeroase foiri , tentative eșuate de a-l trezi (căci de ce el să doarmă liniștit,lăsând totul suspendat?) hotărâsem să aprind veioza șubredă ,culegându-l totodată pe Bruckner de pe jos,sperând să-mi liniștesc mintea,pierzându-mă în alte lumi,în alte drame emoționale,mai bune în tot fictivul pe care ele le nășteau.Șobolanul se trezeise curând,orbit de de lumină.Dar nu toate animalele vii noapte,pățesc la fel?

Se ridică mânios din pat și,deși afară temperatura era cam la același prag cu cea din buncărul în care trăia,vântul totuși degera cresele copacilor.Ieșise în curtea devastată de un cățel psihopat și,multă vreme rămăsese acolo.Mi-era târșă să cobor din cucușul cald,căptușit cu foi gălbenite artificial și mi-era și mai urât să cobor din pat bănuind paranoic următoarele cuvinte acide ce aveau sa ne ardă pe rând pielile,până spre centrul sufletului.În curte întunericul ascundea copacii și pe Șobolan la fel.,căci nu-l găsisem.Mă întorsesem resemnată în buncăr și cu un suspin mai mult resenmnat decât trist,îmi aprinsesem o țigară răsuciă dintr-o hârtie roșie.Mă pierdusem în gol și pe când degetele îmi luaseră foc,Șobolanul se întorsese așezându-se în liniște lângă mine.Îmi luă țigara din mână,sorbind un fum amar și mă luase în brațe.

-Și,ce faci?

O întrebare care mă terorizase încâ din prima zi în care-l cunoscuse.

-Mă gândesc la misterele universului.E bine așa?

-Vrei să ne culcăm?

-Să mă strangi în brațe ca apoi să mor de drag?

-Merge și așa,dar mă gandeam să dormim.Mâine e o zi lungă.

Traunstein,a love story.

Nu toate poveștile de dragoste încep așa?Cu o primă întâlnire,cu o primă gâdilătură sau cu o primă izbitură puternică în centrul pieptului?Cu senzația că tot aerul din lume nu mai ajunge să alimenteze plămânii?

Era al treilea mileniu de când îl văzusem întâia oară.Era toamnă atunci,o toamnă caldă și plăcută.Îmi amintesc căci  linia părului său bătea deja spre roșcat,deși încă mai avea urme verzi și șuvițe blonde.Îl văzusem în depărtare,aproape de-un lac ce părea o mare mai mică și chiar atunci,simțisem acea lovitură puternică.Știam că am să-l iubesc pentru tot restul vieții,așa cum știam despre acele câteva animale fantastice,că am să le port în inimă, în fiecare clipă din restul călătoriei mele pe Pământ.Eram sfioasă,dar nu așa e când te îndrăgostești?Nu îți pierzi cuvintele și puterea?

Era al treilea mileniu și sfârșitul verii,când îl revăzusem.Știa că-l iubesc dar între noi,așa cum fusese mereu în toate poveștile mele de dragoste,erau mii de kilometri și prea mult timp.Multe lucruri ne despărțeau : nevrozele mele și dorul,lungul a câtorva țări,niște granițe și multe făpturi fantastice.Viața în definitiv.Până în acea ultimă zi de vară când nimic nu ne mai despărțise.Soarele strălucea pe cer și lacul lângă care-l văzusem întâia oară strălucea și răsuna a personaje din cărți și filme.Capul său era în nori și atunci realizasem că și al meu era la fel,căci zâmbetul mi se scurgea de pe chip , întinzându-se de-a lungul lacului.Îl îmbrățișasem,întâia oară și,tot întâia oară,puteam să văd cât de înalt,cât de văluros era.Nu ne trebuise mult să ne dezbrăcăm de gălăgie,de animale și alte făpturi.Nu ne trebuise mult să facem dragoste.Pielea sa era fină iar picioarele-mi alunecau peste ale sale.Trupul,de departe,părea zebrat,dar când îl strânsesem în brațe,privindu-i fiecare bucată în detaliu,realizasem că era un compozit magic de culori.Părea făcut din trandafiri stâncoși.Părea țesut cu argilă și calcar,părea făcut din bucăți de meteorit.Mă așezasem sub el și o vreme rămăsesem așa,ascultându-mi ecoul vocii lovindu-se de trupul său și căzând înapoi spre mine,odată cu stropii săi reci de sudoare.N-aveam mult timp împreună,dar ne bucuram de fiecare pas pe care-l făceam,de fiecare mișcare,de fiecare orizont pe care mi-l aducea înaintea ochilor.Îi mângâiam părul,atât de verde,deși toamna era aproape.Îmi oferise puțină apă și apoi,chiar după ce adormi lovit de oboseală și plăcuta atingere a soarelui,plecasem de lângă el.

Următoarea zi, toamna venise cu o ploaie măruntă și rece.Când mă trezisem,încă simțeam durerea ce o adusese picioarelor mele și oboseala încă zăcea în trupul meu.Vroiam mai mult și hotârâsem că nicio ploaie,niciun vânt,nicio toamă nu mă vor opri să-l mai sărut odată.Îmi terminasem cafeaua și-mi fumasem ultima țigară și mă întorsesem acolo,de unde plecasem cu o zi în urmă.Când ne revăzusem,ploaia se opri și el mă învită să-i văd restul trupului.Creștetul său era fantastic,teșut din pietre sfârâmicioase,negre.Din tâmple cascade fine se aruncau spre lac.Reci,cristaline,mici.Vocea lor se împletea cu cea a păsărilor și nebunia mea reveni.Transa mea.Normalul meu.De sus,din creștetul său,lumea părea un loc infim și aproape că puteam simți creatorul,acel copil cu un mușuroi de furnici.Îl sărutasem cât pentru toate cele trei milenii și apoi plecasem,luand cu mine bucăți din trupul său.Făcusem dragoste cu un munte,fără regret că-mi înselasem iubiții ,lăsați acasă,înconjurând micul oraș.

În trăsură priveam înapoi spre el.Ploaia începuse să cadă din nou.Cu stropi mari și reci.De toamnă.

-Ți-ai luat rămas bun?

-Da.Cine știe când ne mai vedem.

august.

Plecasem deja de o bucată lungă de vreme,poate chiar mai scurtă decât mi se părea.Marea era acum la mii de kilometri în spatele meu și adesea nisipul,aerosolii de dimineață,soarele ce se ridica din apă ca ceara într-un lava lamp,toate păreau desprinse din altă viață.Singurul lucru ce mă sincroniza cu timpul era nuanța cafenie a pielii mele,nuanță de care eram sigură că Șobolanul nu fusese prea încântat,deși eu o purtam cu o oarecare mândrie.Șobolanul,ce ființă fantastică!

În munți,departe de toate animalele ce-mi construiau viața,departe de toate paturile pe care le iubeam,fie că-mi aduceau odihna sau cele mai infiorătoare coșmaruri- păream complet desprinsă de realitatea pe care o lăsasem orașele antagoniste.Dar eram cu totul scufundată în ele,în ei,în orașe și în făpturi fantastice,de parcă întreg prezetul ar fi fost un act al imaginației mele bolnave.Singurul lucru care mă făcea să-l simt,era o durere de măsea.Durere care-mi amintea de bătrânul la care locuisem când mă mutasem în marele oraș.Avea o vorbă,pe care atunci,în munți,o simțeam mai bine ca niciodată : fetelor,durerile de dinți și durerile de suflet sunt cele mai rele.Mi-aș fi dorit să mai trăiască,să mă pot duce la el și din pragul atelierului să-i strig că avea dreptate.Sufeream de amândouă.Nu țin minte un timp în care cele două se se fi sincronizat.

Plecasem de o vreme,dar când inchideam ochii eram încă lângă Șobolan,în muțenia pe care o născusem chiar de când ne revăzusem,noaptea târziu în gara marelui oraș. Îl așteptasem cu flori uscate și-un fluture mort ce se descompunea cu fiecare clipă ce trecea.Ploaia aducea munților un aer trist,o culoare gri cu care ochii mei nu se puteau obisnui,nici măcar după ce petrecusem câteva zeci de ore alături de Șobolan,la câțiva metri sub pământ,într-un sicru mare,mirosind a igrasie și răsunând a ecouri moarte,lăsate-n urmă de toate ființe ce la un moment dat,trecuseră pe acolo.Ploaia aducea munților un aer trist și rece ce adesea-mi îngheța conturul trupului,lăsându-mi privirea pierdută într-un gol obscur.Nu eram fericită..deloc și îmi era greu să recunosc că odată fusesem fericită acolo.Încercam să-mi amintesc acel întâi mileniu în care ajunsesem.Delirul ,emoția,lacurile cristaline și crestele infinite,senzația de libertate.Fascinația.Mileniul al doilea,în care prima dimineață aducea sentimentul că nu trecuse decât o noapte de la ultima vizită.Mileniul al treilea,în care mă simțeam supusă unei tradiții.Ca o indiancă supusă unei căsnicii.Gemeam,de durere.Căci de fericire nu aveam cum.Pandantivul ce-l putam la gât devenea tot mai greu.Nimic nu era bine și frica-mi alimenta tristețurile.

Înainte de toate,înainte de plăcări,înainte de ultima lunii a verii,când Șobolanul mă găsise și-mi scrisese,știam că nimic nu va mai fi la fel.Era al treilea delir pe care avea să mi-l inducă,deși de fapt, nimic nu era din vina lui.Egoismul meu și nevoia de complexitate sufletească.Dorința mea,nebunia.

Secretul meu.Teoria haosului sau cât de fericită aș fi fost,dacă aș fi igonat scrisorile și mi-aș fi vazut de viață?Căci viața de care-mi vedeam atunci,ei bine,aceea era doar o plasmă compusă din orgoliu și nevoie.

springtime carnivore.

Afară mirosea a asfalt uscat şi copaci infloriţi.Un miros puternic de seară,pe care doar oraşele îl purtau,în amintirea mea.Desigur că mi-era dor de primăvara în cartierul marelui oraş,cel plin de case vechi şi oameni bătuţi de timp.Mi-era dor de vremurile acelea suave,în care străzile miroseau a caprifoi şi dimineţile mă prindeau împreună cu Lorisul,alergând goale,pe asfaltul încins de căldura prematură.

Aşteptam să plec acasă.Acasă în micul oraş,unde în tot orizontul larg,verdele copacilor triumfa.Era cel mai aproape lucru de amintirile-mi dragi pe care îl aveam,acolo în monotonia depresivă-n care-mi duceam cu greu zilele.

Mirosea a asfalt uscat şi a copaci înfloriţi.Seara se lăsase de ceva vreme iar pe drumul spre casă,nu puteam să nu mă gândesc la Gigant,la viaţa lui distantă,la viaţa chipul său ciudat şi toate sentimentele ce le renăscuse în interiorul sufletului meu.Mă gândeam adesea la fereastra sa,la păsările ce cântau dimineaţa în copacii din faţa ei.Într-una din serile ce trecuseră plictisite,prin viaţa-mi monotonă,simţisem aerul schimbându-se subit.În faţa ferestrei mele un  nor imens şi gros se aşeza peste crestele copacilor,peste iarba deasă,peste orice era natură născută din nimic.

-Îmi amintesc prima toamnă din marele oraş.Norul acela de insecticid mă prinsese pe stradă.

-Îmi amintesc şi eu prima oară când l-am cunoscut.Simţisem gustul dulce în gură şi curând după,una din făpturile cu care stăteam , admirând liniştea,se sufoacase subit.

-Da,norul avea acea putere.Eu am fost multă vreme fascinată de el,dar nu mi-a luat mult să asociez zgomotul infernal al maşinii din care se năştea , cu absenţa trilurilor păsărilor.

-Bucură-te cât mai poţi,în curând vor dispărea toate.Insectele vor muri,iar păsările...ele vor zbura spre alte locuri.

Retrăiam aceeaşi poveste primăvăratică.O îndrăgosteala stupidă,ţesută cu fumul alb şi umplută cu absenţa păsărilor.O îndrăgosteală stupidă,legată de o făptură pe care doar vorbele animalelor îmi aminteau că e reală.Mă întrebam dacă la fereastra Gigantului,păsările încă mai cântau.Nu mai ştiam , căci trecuse aproape un secol de când dormisem în casa lui.Un secol în care fiecare moleculă din corp suprimase prezenţa lui pe pielea-mi albă.Un secol în care nu trecuse noapte în care să nu-l întâlnesc în vise,ca dimineaţa la răsărit,să-l pierd în delirul realităţii.
Îi duceam dorul,desigur.Dar câte făpturi nu lipseau din viaţa mea?
Sfârşitul unui alt mileniu se apropia.Un alt sfârşit în care mă trezeam la fiecare apus,plângând la colţurile marelui oraş.Plângând pe mut,căci ultmul gram de demnitate-mu cenzurau încontinuu,strigătul interior.Un alt sfârşit se apropia şi eu ţeseam în continuare pânza uniformă a unei făpturi pierdute,nefericite.

the vicious kind,(p3.)

"-Am stat trei milenii langă el şi încă nu ştiu ce e în capul lui,aş vrea să te ajut.Sincer,nu ştiu cum:Chiar nu ştiu,deşi mi-ar plăcea.

-Nu trebuie,poate că eu ar trebuie să-mi ofer ajutor.Să ma vindec de făpturi dinastea mitice,care mă îmbolnăvesc sufleteşte.Aşa ar fi cel mai bine,nu?

-Nu ştiu...Nu ştiu.Dar ştiu că o singură dată i-am spus ce simt şi atunci jumătate de mileniu n-a mai vorbit cu mine.."

De când îl cunoscusem , sufeream de aceeaşi nedumerire.Nu ştiam ce exact se întâmplase în viaţa lui de ajunsese aşa şi de fapt,nu prea puteam înţelege existenţa lui solitară,ciudată şi totuşi fascinantă.Demult,pe când îl cunoscusem, nu-l puteam vedea de ura pe care o purtam pentru existenţa sa nepăsătoare.Mult rău făcuse Suricatei mele dragi şi nu puteam să înţeleg de ce , în urmă cu multe mileniii aleseseră să îşi împartă zilele împreună.Era un alt soi de enigmă,dar pe atunci nu-l vedeam cu ochi de jună amorezată.Timpul trecuse , la fel cum multe animale trecuseră prin viaţa mea,construind şi dărâmând poteci prin pădurea în care mă pierdusem.Multe,multe animale pe care le iubisem în feluri diferite şi bolnave.Dar la capatul lor,îl reîntâlnisem pe Gigant,într-o noapte rece dintre două milenii absurde.Îmi ridicase stofa neagră cu care umblam iarna,de pe jos.Alunecase de pe rampa pe care stăteam judecând în linişte toate animalele ce poluau aerul şi aşa rarefiat.

Îi mulţumisem cu jumătate de gură ca apoi ,la scurt timp,să mă trezesc într-un delir verbal alături de el.Spre dimineaţă mă condusese aproape de casă după ce mă culesese de pe jos,împiedicată de un prag la fel de înalt ca el.Atunci simţisem întâia oară că puteam să renunţ la ură şi o vreme lăsasem totul să curgă în linişte.O vreme,dar nu destulă să uit cum în ceaţa din acea seară , îi văzusem ochii întâia oară,sclipind.

Şi eram acolo,la mijloc de primăvară când realizam că nu mai existau animale să-mi împiedice drumul spre destin,spre calea finală sau fericire.Animalele dispăruseră sau se pierduseră în urma mea pe aceleaşi cărări pe care le întâlnisem.Dar înaintea mea erau alte fiinţe fantastice şi cu toate că recunoaşterea durea,ştiam că Gigantul putea fi la fel de bine o altă sau ultimă creatură,capabilă să-mi imbolnăvească trăirea.Dar continuam să mă arunc după firimiturile pe care mi le arunca.Căci,cu cât încercam mai mult să dau de centru lui , cu atât mai mult mă închideam în al meu,pierzându-mă în imagini infinite şi rapide,în amintiri înceţoşate tricotate cu zâmbetul său,în gemete cu ecou.În lumea lui indescifrabilă şi-n monotona mea existenţă din care,atunci,îmi doream ca el să mă scape...Chiar şi pentru câteva momente pline de delir.

the vicious kind (p.2)

În pădurea marelui oraş,soarele era imaginar,dar şi aşa mie-mi încălzise oasele,în acea zi lungă,aproape dublată de nesomn.Numeam trăiarea "primavră-n Bangladesh",deşi nu eram singură dacă primăvara acolo,era ca cea din capul meu.Întreaga mea lume era un Bangladesh şi chiar detotul se întampla doar de puţină vreme,nu ţineam minte când,mai exact,totul devenise aşa.

La un moment dat cedasem de tot.Somnul mă luă pe surprindere,zdrobindu-mi culoana.Mă trezisem de durere,într-un moment în care veioza aprinsă picta pe peretele roz,raze de soare.Dimineaţa debutase de mult,simţisem lumina scursă pe langă eşarfa din geam,uitată strânsă într-un colţ.Nu vedeam soarele şi asta mă întrista teribil.

Prin faţa ochilor trecuseră fugitiv imagini din dimineaţa petrecută lângă Gigant.E ciudat când dimineaţa te poţi trezi în patul tău şi seara să te surprindă în alte aşternuturi.Ciudate sunt făcute zilele.Realizasem că mi-era atât de îndrăgită atmosfera din casa Gigantului,pentru că-mi aducea aminte de vizuina Iepurelui alb.Sălbăticia solitară,pereţii înalţi încălziţi de-o sobă veche,lumina primitivă.Liniştea de la capătul tuturor cuvintelor şi stângăcia de la debarcare.Trăisem mai demult asta şi deşi ar fi trebuit să învăţ ceva,trecuseră prea multe secole ca să-mi aduc aminte de sentimentele aferente.Erau toate blocate înauntrul meu,din nevoia de-a simţi ceva,departe de monoton.Era un viciu.

the vicious kind (p1)

Trecuseră câteva secole de când nu mai ştiam nimic de el şi totuşi , pe la începutul primăverii îi auzisem vocea,venind de departe,de undeva din străfundul izolării sale.Câteva momente mai târziu străbăteam marele oraş,admirând goliciunea lui acoperită parţial de ploaia măruntă,de parcă ar fi fost o fecioară din poveşti vechi.Frigul părăsise de puţină vreme străzile,dar obişnuinţa îmi îmbrăcase trupul în stofa neagră,groasă de care abia aşteptam să scap.Întregea fiinţă-mi era neagră,devenită parcă acea imagine pe care adesea,mintea mea o pictase în copilărie.

Ajunsesem în inima oraşului , ca apoi să mă abat pe străduţele cu case vechi,unde Gigantul locuia.Ferestre înalte reflectau aerul umed , colorat de lumina gălbuie a felinarelor şi câinii din curţi îmi priveau tăcuţi,paşii repezi în sincron cu bătăile inimii.Simţeam o emoţie profundă , un copil al e nebuniei accentuată de noapte şi dor.

Casa Gigantului era neschimbată.Nu putea să se schimbe prea mult oricum,căci din toate basmele auzite despre el,ştiam că era un statornic.Putea fi uşor asemănat unei constante matematice.Ferestrele imense stăteau larg deschise,acoperite uşor cu o bucată de material roşu,parcă în aceleaşi nuanţe cu cele pe care becul palid,acoperit de-o eşarfă ,le năştea.Era ceva feeric acolo,lipsa timpului sau cărţile vechi aruncate ici-colo.Poate erau cutiile mari de lemn din care muzica ieşea,sau poate erau paharele de vin pe care Gigantul le umpluse,în timp ce încercam să-mi adun minţile.

O vreme am stat povestind,pe pervazul lat,la marginea căruia întunericul începea.În depărtare trenurile se putea auzi gemând în gară pe trilurile păsărilor de noapte.

-Ştii,acum că s-au întors păsările,nu pot să nu mă înteb oare cum au ajuns pescăruşii în marele oraş?Suntem cam departe de mare,nu?

-În amonte,pe râul cel lat.Banuiesc că s-au rătăcit pe ape.Nu ştiu,dar îmi amintesc că acum o jumatate de mileniu,când m-am mutat aici,eram fascinată de faptul că pescăruşii-şi făcuseră cuib pe clădirea teatrului.E în inima oraşului,cam departe de apă.

Mă simţeam ca acasă,poate pentru că era şi el de-acolo,poate pentru că şi ferestrele sale din micul oraş băteau spre răsărit.Poate era sunetul trenurilor sau al păsărilor,sau poate era pervazul lat de vină.Stateam pe el amândoi,privind spre cerul ce se înseninase subit,de parcă ar fi fost o hologramă.Îmi cuprinsese capul în mâinile sale mari şi fără s-apuc să clipesc , îmi sărutase buzele.Le zgâriase cu barba uşor crescută , dezmierdându-le apoi cu degetele sale fine.Mai târziu mă trezisem vâzându-i reflexia onduindu-ae frenetic în oglinda veche,imensă.La marginea ei se distingea claia de păr rosu,pe care o strângea în pumni.Aerul rece,nocturn tempera căldura născută de corpurile noastre.

Fusese aşa până în zori,când Gigantul adormi.Îl privisem o vreme,pierzându-mi apoi focusul ochilor în lumina palidă a încăperii.Adormisem şi eu,deşi ironic,era ultimul lucru pe care mi-l doream.

De parcă scorţişoara ar fi avut o semnificaţie odată.

Se lăsase seara,puţin mai târziu decât în ziua ce trecuse.Aproape insesizabil aş putea zice,desigur dacă timpul nu s-ar fi comprimat şi-apoi descusut în tot felul de colţuri de lumi interioare.Pentru mine erau uşor de simţit toate secundele adunate ce îndepărtau tot mai devreme noaptea.Nu eram singura,totutşi.

Se lăsase seara şi mă gândisem să întâmpin lumina stradală,galbenă şi obositoare , cu cafea.Era singura băutură suficient de caldă ce-mi putea îmnuia picioarele reci,lipsite parcă de viaţă.(Mă simţisem în ultimele nopţi aşa, de parcă sufletul mi-ar fi coborât din piept în tălpile picioarelor.De parcă,din tălpi ar fi plecat în jos spre pământ,lâsându-mă semiconştientă.Prea puţin ca să reacţionez şi suficient de mult,încât să simt întreaga absenţă).Mă pierdusem printre gânduri când aburii îmi atinseseră mâinile , încâlzindu-le subtil.Frigul îmi mânca trupul,îmi mâncase deja conturul.Aburii se şterseseră rapid de pe degete,dar câţiva se strecuraseră cumva în interiorul meu.

-Îmi amintesc cafelele cu scorţisoară, de parcă le-aş fi sorbit întâia oară ieri.De o vreme,n-a mai trecut dimineaţă fără să mă pierd în acelaşi film cu urme de ţigară pe el.De o vreme... tot aşa îmi prefer cafeaua,condimentată cu scorţisoară.De parcă scorţişoara ar fi avut o semnificaţie odată.

alte cincisprezeceorededelir.

Aprinsese focul în sobă,o bucată de tinichea ce părea mai degrabă o bombă uitată de timp într-o casa bătrână,undeva la marginea centrului marelui oraş.Flacara părea să se lungească spre tavanul infinit ,dar o calmă,punând peste ea un ibric cu smalţul ciobit,în care câteva ceşti de apă aşteptau să se încălzească.Îi urmărisem procesul minuţios,cu coada ochiului şi nu puteam să nu rămân fascinată de calmul cu care-şi ducea la capat fiecare minut,transformat în rutină.Eram absorbită într-un melange de lumi interioare - lumea gigantului tacut şi ciudat şi lumea mea,o furnică speriată şi redusă la absurd.

-Câte linguriţe de zahăr?

-Două,îi răspunsesem cu strângere de inimă căci preferam mai multe.

Îmi întinsese o fiertură neagră într-o cană roşie,contrastantă şi lucioasă ce părea a fi făcută special pentru palme mici.Sorbisem băutura şi spre surprinderea mea,gustul ei era mult mai intens şi era cu siguranţă mult mai dulce decât mă aşteptasem.Îmi arsesem vârful limbii ca apoi să mă înnec,lucru ce-i născuse câteva zâmbete pe chip,naturale şi inocente de parcă ar fi fost un tată amuzat de stângăcia copilului.Imediat după,se lăsase liniştea şi ne acoperisem cu ea,privind spre ceaţa alba ce ştergea orizontul marelui oraş,altădată atât de uşor de înţeles din fereastra sa mare.

În tot timpul acela,în toată liniştea şi-n toată lumea aceea nou născută, nu puteam să nu mă întreb cum ajunsesem să stau acolo,lângă gigant,privindu-l din când în când,fascinată de ceea ce era,de încăperea în care trăia,de viaţa lui ce-mi aducea aminte de cu totul şi cu totul alte vieţi,de pe vremea aceea mitologică în care aparent cunoşteam fericirea mai bine decât oricine.Cu câteva milenii în urmă îi dispreţuiam întreaga existenţă căci ştiam câtă suferinţă adusese în sufletul altor oameni,dar pe atunci nu-l cunoşteam decât din poveşti delirante şi întâlniri fugitive prin micul oraş,întâlniri ce se încheiau oricum cu ignoranţă şi ochi daţi peste cap.Şi totuşi,mă aflam acolo,sorbind cafea lângă el,cu urme de muşcături încă vizibile pe buzele-mi uscate de iarnă şi mici zvâcniri trupeşti lăsate-n urmă de dimineaţa ce ne dezbrăcaseră trupurile,unindu-le şi onduindu-le în diverse ritumuri.

Trecuseră cincisprezece ore de când apărusem la poarta sa veche.În întunericul născut de miezul nopţii,aşteptând să mă deschidă,realizasem că timpul stătea.Acolo timpul stătea,provocându-mi o stare euforică aproape indescriptibilă.

Ne terminaserăm cafelele şi hotărâsem din priviri să ne întoatrcem la lumea reală.Pe drum,după ce ne împărţiserăm cărările,rămăsesem o vreme uitându-mă cum silueta i se dizolva în negură.Era uşor de distins,căci era lung până la cer şi îmbrăcat într-un negru cules parcă din ochii săi mari.

douăzecideceasuridedelir.

La miez de zi,când noaptea noastră se încheiase,soarele ne orbiseră retinele.Era zi de mult,dar peştera în care ne pierdusem minţile în ultimele şapte ore , distorsionase cu totul timpul şi realitatea.Nu mai ştiu cum ajunsesem acolo,căci era penuntima destinaţie spaţială din multe pe care le vizitasem.Nu ştiu nici cum ajunsesem să-mi petrec orele cu ultimul animal de la care mă aşteptam să-mi poarte de grijă şi,nici măcar nu ştiu cum de, în toată grija lui mai avea putere să zâmbească la toate impulsurile agresive pe care mintea mea le născuse chiar dinainte să ne revedem.Trecuse ceva vreme de la ultimul nostru salut,dar nu destulă încât să-mi şteargă amintirile nopţii în care,noul mileniu se născuse.Avusese şi atunci grijă de mine,cu acelaşi surâs tatuat pe chip.Dar prea ignorantă-mi era trăirea pe atunci,mult prea ignorantă ca să-i pot acorda o mulţumire sau chiar un surâs recunoscător înapoi.

-Azi vii să dormi la mine.

-Nu,nu pot să dorm lângă oameni.Sunt o ciudată.

-Ba ai să poţi.Nu te duci acasă.Nu te împotrivi.Nu are niciun rost.

-Fie.Dar am să te urăsc pentru oboseală.

Afară iarna vărsa gheaţă peste străzi şi vântu bătea tăios , în ciuda soarelui orbitor ce abia ne încălzea creştetele.Îmi amintesc alergând în spatele lui,încercând să-i ajung paşii săi de gigant.Nu ştiam unde exact mă îndreptam,deşi recunoşteam toate casele vechi din drumul nostru.Mi se părea că părăsisem inima marelui oraş,deşi ne oprisem undeva la marginea ei.Acolo,într-o curte bătrână cu copaci uscaţi de iarnă , îmi deschisese tot felul de uşi ciudate,ce scârţăiau a muzică vche şi , la capătul lor , mă găsisem într-o cameră cu tavane imense , pictată în var îngălbenit cu modele conturate de vopsea pe bază de ulei.În încăpere,cărţi de pictură şi artă stăteau prăfuite aruncate parcă strategic iar în fereastră , o perdea veche stătea sprijinită pictând lumina în culori roşiatice.Pornise muzica şi-mi amintesc cum,instant îmi amintisem de Iepurele alb,de vechea sa vizuină din marele oraş,cea de care mă îndrăgostisem pe vremea când eram încă o copilă lipsită de furie şi,de viaţă.Bucătăria sa era o glumă,o cămara mai mare şi lungă în care vasele parcă zburau,iar la capătul ei,o oglindă mică zăcea.

În încăpere,nu departe de fereastra înaltă zăcea patul său,cu aşternuturi primitoare,umplute cu pene grele.Oare cum încape un gigant într-un pat atât de mic?

-Dorm la margine,dacă vrei să ştii cum încap în el.

-Eu dorm în diagonală.Şi patul meu e mic.Te înţeleg.

-Diagonala e incomodă,iar la margine măcar îmi sprijin picioarele pe perna de aer de la capatul lui.

Mă aruncasem în pat,descheindu-mi cureaua cea grea din mijloc,păstrându-mi cămaşa subţire pe mine.Tremuram incontrolabil,căci frigul se strecurase în camera sa iar toată căldura sobei vechi,stătea cuibărită undeva în infinitatea tavanului gri.Curând după,se strecurase lângă mine,răpus de oboseala ultimelor douăsprezece ore de delir.

Îmi sărutase fruntea şi apoi mă acoperise cu plapuma cea grea,ca imediat după să cadă într-un somn adânc ce durase până aproape de apusul soarelui.Deşi ochii-mi erau plumburii,greu reuşisem să adorm şi pe când în sfârşi minunea se întâmplă,liniştea pătrunzătoare mă trezi.Muzica ce-mi amintea de vechea mea viaţă, se oprise.

O vreme stătusem aşa,nemişcată şi abia respirând lângă gigant,într-un colţ al patului,ferindu-mă de orice contact fizic cu el.Venise după mine,într-o stare de semi-trezie şi-mi căutase trupul.Îl luă în braţe,oprind orice urmă de tremur ce mai exista în el.O vreme crezuse că dorm şi-mi analizase prezenţa,ca apoi când reuşisem să-mi deschid ochii grei,jucându-mă cu inelele mele vechi,să-mi privească ritualul numărării pietrelor lipsă.Zâmbise tâmp şi mă luă în braţe înainte să apuc să-i înţeleg glasul ochilor.

Stătusem aşa,o vreme până când noaptea se lăsă cu totul.Începuse să-mi săruse chipul şi buzele,ce deja erau iritatate din noaptea ce trecuse.

-Încetează,mă dor.

-De ce?

-De asta,îi explicasem prinzându-l de barba subţire ce-i acoperea faţa.

Zâmbise din nou,mângâindu-le conturul cu buricele degetelor sale,atât de fine.Imediat după,mă îndemnase să-mi fumeg plămânii cu o ţigară rulată din tutunul său aromat.La capătul ei,ne găseam deja părăsind odaia sa veche,cartierul cu case bătrâne şi căutând locuri în care,să ne sorbim cafeaua de bună-dimineaţa.Găsisem o cafenea cochetă unde timpul avea aceaşi sincronicitate cu al meu.Trecuse când repede când de-a dreptul stătuse şi,pe când cafelele se terminaseră tot ce mai aveam împreună erau clipe de linişte de care mă bucuram,privindu-i ochii negri,zâmbind recunoscător pentru că,în cele douăzeci de ore pe care le petrecuserăm nedespărţiri,îmi vindecase toată durerea din suflet.

weekend wars.

Ultima oară când l-am văzut,avea în spate un rucsac imens.Îl purtase câteva zile şi-i rupsese toate oasele,dar era obişnuit cu durerea aceea obositoare.Nu se plângea,era şi el un nomad şi începutul verii-l adusese din nou în calea noastră,odată cu raze fierbinţi de soare. Fierbinte era şi asfaltul,ţin minte bine asta căci în acea după-masă,în care bătuse la uşa casei noastre de lemn,făcuse vrăji pe sufletele noastre mahmure şi ne îndemnase inconştient să-l urmăm dansând în cartierul cel mut,desculţe ca nişte Iele din mituri străvechi.Şi destul de aproape de casă,într-un părculet, ne făcusem invizibili toţi trei,câteva halucinaţii mai târziu.Eh,aproape invizibili,căci tălpile noastre se puteau zări chiar şi de pe Lună,în negrul lor asfaltic,pătate cu praful străzilor puţin mişcate de caleşti moderne. Ziua era lungă pe atunci,aşa cum e ziua vara şi ceştile cu urme de cafea şi limonadă stăteau aruncate,atârnate care pe unde, pe terasa cea îngustă,în bătaia agresivă şi totuşi dulce a soarelui.Îmi amintesc ultima imagine cu el,stând pe salteaua de lângă hamac,cu cămaşa descheiată la câţiva nasturi.Îi priveam degetele bătute,bandajate murdar şi firele de păr ce-i delimitau pieptul de bumbac,de parcă pe acolo ar fi trecut Moise,împărţind marea de bărbăţie şi rătăcire în două.Îl priveam de aproape,analizandu-i buclele împăienjenite de soare şi chipul obosit.Ochii-mi cădeau adesea pe colierul din os,ce-l purta la gât şi-mi amintesc clipa-n care,parcă teleghidată, m-am ridicat de pe scunul pescăresc,rupt pe alocuri,fericită că în sfârşit puteam să-i fac şi eu un cadou,după toate cele minunate pe care mi le făcuse în micile sale vizite halucinante.Odată-mi lăsase o piatră violet,pe care-o primise de la o ţigancă bătrână şi oarbă şi,altădată-mi lăsase un buchet de flori uscate ale căror culori îi aminteau de mine.Le culesese dintre munţi,unde locuia pe atunci.
În drumul meu spre mica mea odaie,timpul îşi despărţise culoarele răstălmăcind realitatea mea şi a Lorisului.Numai asta putea fi.Asta sau o vrajă a animalului,căci pe când mă întorsesem afară,nu mai era nimic,decât parfumul lui subtil.Scăpasem din mâini cadoul,un mic pandantiv încropit din os,pe care erau gravate o stea mică şi-o semilună,deasupra unei case.Nu trebuia să ajungă la el sau poate nu trebuia să mă ridic.Sau poate..dar cine mai ştie..Lorisul privea în gol,bălăngănind leneş hamacul din care un picior i se topea pe podeaua crăpată.Era mai liniştită ca mine,căci ştiind animalul de mai multe milenii,delirantele sale dispariţii-şi pierduseră din intensitate.

-Unde e?

-A plecat.Şi-a luat rucsacul şi a plecat.Am aţipit o secundă privindu-l şi când mi-am deschis ochii nu mai era. 

-Şi a spus ceva?Se mai întoarce?

-Se mai întoarce,dar ştii cum e el...Niciodată nu ştii când o va face.

Aproape trei milenii mai târziu se întorsese pe pământurile natale.Nu-l văzusem dar Lorisul îmi povestise toată viaţa lui din ultimele milenii,pe nerăsuflate,într-o seară rece de iarnă,ce putea la fel de bine să fie o dupămasă caldă de vară.Nici ea nu-l întâlnise,dar fusese primul contact al animalului nomad,de când acesta se întorsese.Aflasem că în ziua în care dispăruse de pe terasa noastră,găsise nişte cărări pe care,mai târziu se pierduse...undeva la capătul pământului,într-o pădure.Acolo cunoscuse o Sânziană la fel ca el şi împreună desprinseseră din cer o bucată de carbon,pe care-o transformaseră-n carne.Era o adevărată provocare să mi-l imaginez ţinând în braţe o făptură creată de el,dar sufletul îmi cântase întotdeauna în prezenţa-i dulce,că era un animal plin de iubire ce nu putea să-şi limiteze trăirea la povestiri fantastice şi licori magice.

Aproape trei milenii mai târziu îi priveam cămaşa de bumbac ce altădată-i acoperea trupul bătut de soare,în poze cu mica sa copie. Era o adevărată minune şi nu puteam să nu zâmbesc încâtată de bucurie,că pe lume exista încă un suflet ca al lui.

-Îţi imaginezi un iEL mic?

-Eu încă-mi repet cu vocea tare vestea.Poate-poate am să cred.În mintea mea,el încă stă cu noi pe terasă în ziua aia,caldă...

-Îţi imaginezi...un pui de om din doi hipioţi nebuni?

-Şi ai mei au fost hipioţi nebuni în vremurile lor bune.

-Şi tu draga mea,întradevăr,ai ieşit foarte normală.

weekend wars.

weekend wars II

din nou,o ultima noapte din an.

ca intotdeauna,mileniile din urma par mai prezente decât e el,prezentul.n-am să pot decât peste-un mileniu să-mi identific cu adevarat trăirile din ultimele cateva mii de ore,căci ele sunt la fel de îndepărtate de mine precum cerul.n-au fost nimic în timp real,în micul oraş şi misterul lăsat în urmă m-a lipit de el,amintindu-mi de o vreme , în care, lucrurile erau cu adevarate simple.înainte să-mi încep episoadele autosabotante,cam în acea perioadă în care vara prindeam răsăriturile dintre dealuri şi noaptea bântuiam jungla cea mică urbană.

înapoi la cealaltă eră.

-domnişoară aveţi o problemă gravă cu temperamentul.

-domnule,aşa îmi spune şi mama.

-...şi vă place să bateţi din gură.

-Nu ştiu dacă e un termen oficial.Dar da şi ştiu,ştiu am de suferit.Credeţi-mă am trecut prin asta, deja aşa de mult,că m-am acrit.De unde problema cu temperamentul.Ştiţi mă vedeam cu un baiat până mai lunile trecute.M-a lăsat pentru asta.Şi-l înţeleg,dar pe mine mă doare cel mai tare.

-Asta ar trebui să mă încălzească?

-Nu,era doar un fapt divers.

-Ar trebui să vă revizuiţi comportamentul.

-Niciodată.

Ca un copil răsfăţat,cu brăţara ruptă şi orgoliul rănit,am fugit prin noapte gândindu-mă la conversaţia neplăcută cu un domn.Domnul mă găsise două zile mai târziu şi-mi dăduse motiv să-mi revizuiesc temperamentul,comportamentul,viaţa în fine.Aşa am început sfârşitul de an.

Sărbătorile au trecut şi-mi amintesc cam cu cât drag le aşteptam înainte de a părăsi marele oraş.De la brăduţul sintetic ornat într-o noapte cu tot ce am găsit prin casă,până la weekendul în care străzile s-au umplut peste noapte cu zăpadă.O magie halucinantă ce ştergea întru-totul sentimentele de vină şi ruşine pe care le regăsisem cu o lună în urmă,când ca printr-un blestem bătrân,mă autosabotasem.din nou.

Şi cu o lună în urmă mă bucuram de cele mai frumoase plimbări nocturne,ce mă faceau să mă reîndrăgostesc de marele oraş.Dimineţi scurte printre cărţi vechi,şi seri alungite şi calde,terminate-n gemete.Amintiri despre Iepure şi o plăcută întâlnire cu el.Toate,în cea de-a zecea lună.

Frumoasă zi de toamnă.Nucii erau cu toţii aurii şi iarba încă arsă din vara toridă.Iepurele stătea lângă un  stand cu flori când îl reîntlnisem.Mă aştepta acolo de tot atâta timp de cât îl aşteptam eu după colţ,trei metri mai încolo.Comunicarea nu fusese niciodată punctul nostru forte.Ne plimbaserăm o vreme,până pe-un deal în inima oraşului.În inima dealului,pe dealul din inima oraşului,acolo am stat o vreme,tâcând doar.Din când în când câinele,noul său tovarăş,ne trezea şi după încă o bucată bună de timp cuvintele ni s-au împletit,născând zâmbete,lăsând întrebări libere spre cer,să găsească răspunsuri.Ne-am strâns în braţe câteva ore mai târziu,pe-o alee pavată.Îmi amintesc eliberarea.

Cu o lună mai în urmă,vara era încă prezentă.Puteam simţi briza mării,mângâindu-mi părul şi mă bucuram de fiecare zi căci toate promiteau ceva.Aveam un pumn de zâmbete pe care-l purtam câtă era ziua de lungă şi creştea cu fiecare minut petrecut pe terasa mică,halucina(n)tă.O toamnă în care mă îndrăgostisem în sfârşit,ca-n rebeliunea tinereţii mele : haotic,fară leac şi cu călcâile arse.

Înainte de asta,orizonturile dragi,austrieci mă ţinuseră iar în braţele lor colţuroase.Păduri infinite şi lacuri albastre,cafele lungi între şedinţe meditative.Oraşe mici cu străduţe înguste şi nopţi cu ploaie de stele.

Tot cam pe atunci,aflasem că viaţa Lorisului meu drag, urma să se schimbe.Un sfârşit de vară trist cu o înmormântare într-o amiază arzătoare.Haine negre şi teatru.Şi ritualiri bisericeşti.Ortodoxe.

După mijlocul anului cu o lună,mă revăzusem cu marea,cu apusurile-i şi răsărituri.Cu somn pustiu şi după amieze leneşe.Sunetul valurilor şi absenţa lor dimineaţa,la prima baia goală.Delir.Cu câteva zile,spre marginea ţării,găsisem o tabără de sculptură cu chipuri şterse,aşezată lângă-un spital de psihiatrie.Înainte de asta,peisaje fantastice.Baraje infinite-n care soarele se răcorea şi curbe de nouăzecidegrade.Mulţumiri infinite celor trei Lilieci.

Până atunci,schimbările aduse de anul nou năşteau continuu situaţii si oameni,revederi şi mici reuşite de care mă bucuram ca un copil.Schimbasem casa,camerele şi întreg orizontul,la sfârşitul iernii şi nu puţine au fost atunci nopţile-n care adormeam suspinând după cafelele lungi cu Lorisul sau după delirul din verile petrecute-n hamace,pe mica terasă a casei de lemn.Desigur că, abia după ce primii copaci au înflorit am reuşit să mă îndrăgostesc de noul drum,de curtea mare, plină de beton,de ciuperca de pe dealul din celălat capăt al oraşului.Tot primăvara am reîntâlnit Calul,retrăind parte din emoţia pe care o trăisem în alte milenii,când ceaiurile calde îi îndulceau poveştile indiene.

Şi începutul a fost lung,cu zile leneşe şi nopţi scurte,cu aceeaşi singurătate cu care trecusem în fiecare an,de când Iepurele-şi găsise spiritul nomad.La fel de absurd si singur ca cel pe care-l aştept,din nou,cu braţele deschise.

Nu ştiu ce urmează,dar trăiesc într-o fascinaţie perpetuă.Mă întreb dacă în anul ce vine voi putea să-mi găsesc liniştea.Sau să-mi revizuiesc întreg comportamentul,aşa cum domnul acela mă îndemnase să o fac,într-una din ultimele nopţi ale anului.

dar aşa e cu nomazii

când dimineaţa ,în sfarşit,se ivi,lumina furişată pe la colţurile neatinse de culoare,îmi deschise ochii,preserând peste ei amintiri din secole trecute,din diferite milenii-n care muzica avea parfumul greierului.da,era iarnă iar şi ploaia-era o iarnă cu multă ploaie-îmi aducea aminte de mare,de mileniul cel dintâi în care aproape de greiere,dispărusem printr-o magie autosabotoare,de lângă el.şi trei milenii mai târziu,din nou.în al patrulea,dispărusem de tot,dar târziu după dimineaţa în care prinvindu-i somnul,conştientizasem că şi el era un nomad.cu nomazii aşa era de când pământul,o dragoste cu blesteme de drum şi spaţiu,timp şi fluxuri electromagnetice.asa fusese cu iepurele şi-n al patrulea mileniu,într-o dimineaţă hotărâsem că am să continui să fiu naivă,îndrăgostindu-mă mereu,în graniţele comfortabilului.regretasem instant decizia.

dar mai trecu o iarnă,un mileniu,şi încă unul şi ca o tradiţie,mi-era dor de el.mi-era dor de oameni.de oameni din trecut.de trecut.şi asta era şi problema sfârşitului de an.

iarna în care mă trezisem

A doua zi ,realizasem că venise deja şi iarna şi nu puteam să nu mă întreb constant, ce fel de iarnă era totuşi , cea în care mă trezisem.Dacă toamna cea caldă şi blândă fusese o vară indiană,atunci iarna cea fară de zăpadă cum putea fi alintată?Nu că ar fi contat foarte mult un răspuns şi oricum,nu cred ca cineva ar fi putut să mi-l ofere,dar curiozitatea îmi ţinea mintea ocupată , într-un mod foarte ciudat.Trăiam într-o linişte aparte , pe care instalarea iernii reuşea să mi-o ofere,după delirul anual al sfârşitului de toamnă.

Delirul anual al sfârşitului de toamnă,primul gând pe care-l prinsesem în drumul meu dezordonat,înceţoşat de somnul prea puţin întins pe gene,printre cărţile şi decorul aranjat obsesiv-compulsiv,aproape milimetric spre încăperea cea născătoarea de apa morţii şi-a vieţii,cafeaua.Cum se făcea că în toate mileniile pe care le lăsasem în urmă , în pădurea cea plină de animale uluitoare,pe ale cărei cărări halucinante cu model în şah,copaci îmbrăţişau ceruri cristaline,unde Luna şi stelele-mi zâmbeau,reuşisem să mă rătăcesc la fiecare sfârşit de toamnă?

Cafeaua se amestecase cu spuma de lapte,ruptă parcă din cei mai pufoşi şi calzi nori.Presărasem peste ea puţin praf de scorţişoară,amintindu-mi imediat prima dată când rătăcirea avusese loc.Alergam după Iepure, pe vremea aceea şi multe milenii după,tot animalul cu blană albă ,îmi fusese scuza pentru pierderea mea.Chiar şi atunci când îmi petreceam zilele în spaţiul magic al ţigăncilor indiene,unde ceaiurile nu-şi mai terminau poveştile,chiar şi atunci tot aceeaşi îmi era scuza pentru nebunia sfârşitului de toamnă.Dar ultimul mileniu,nu mai ţinea deloc de trecut,de amintiri şi vise sufleteşti desprinse din nebunuia unei tinereţi halucinante.Iepurele plecase pe drumul său şi pentru întâia oară eram cu adevărat liberă să-mi port şi să-mi înţeleg veşmintele destinului.Totuşi,cumva,instalarea nebuniei rămăsese neschimbată.Poate era ruperea de tot ceea ce-mi definea existenţa.Poate umplerea golului cu prima îndrăgosteală reală,după milenii de iubire bolnavă şi animale substietuente,pe care nesincronizarea sufletească le omorâse.Poate era nesomnul de vină,schimbările lungi şi dureroase prin care trecusem întregul mileniu.Poate era necunoştiiţa şi deci,neînţelegerea fericicii.Sau poate nici una din toate cele înşirate pe lunga şi imaginara-mi listă,nu năşteau adevăratul motiv al pierderii mele mentale,la fiecare sfârşit de toamnă.

Cafeaua se răcise,accentuând gustul scorţişoarei.Seara se prăgătea de trezie şi eu încă-mi sorbeam licoarea dulce,lăptoasă.

Cum se numea totuşi , iarna în care mă trezisem?