the vicious kind (p.2)

În pădurea marelui oraş,soarele era imaginar,dar şi aşa mie-mi încălzise oasele,în acea zi lungă,aproape dublată de nesomn.Numeam trăiarea "primavră-n Bangladesh",deşi nu eram singură dacă primăvara acolo,era ca cea din capul meu.Întreaga mea lume era un Bangladesh şi chiar detotul se întampla doar de puţină vreme,nu ţineam minte când,mai exact,totul devenise aşa.

La un moment dat cedasem de tot.Somnul mă luă pe surprindere,zdrobindu-mi culoana.Mă trezisem de durere,într-un moment în care veioza aprinsă picta pe peretele roz,raze de soare.Dimineaţa debutase de mult,simţisem lumina scursă pe langă eşarfa din geam,uitată strânsă într-un colţ.Nu vedeam soarele şi asta mă întrista teribil.

Prin faţa ochilor trecuseră fugitiv imagini din dimineaţa petrecută lângă Gigant.E ciudat când dimineaţa te poţi trezi în patul tău şi seara să te surprindă în alte aşternuturi.Ciudate sunt făcute zilele.Realizasem că mi-era atât de îndrăgită atmosfera din casa Gigantului,pentru că-mi aducea aminte de vizuina Iepurelui alb.Sălbăticia solitară,pereţii înalţi încălziţi de-o sobă veche,lumina primitivă.Liniştea de la capătul tuturor cuvintelor şi stângăcia de la debarcare.Trăisem mai demult asta şi deşi ar fi trebuit să învăţ ceva,trecuseră prea multe secole ca să-mi aduc aminte de sentimentele aferente.Erau toate blocate înauntrul meu,din nevoia de-a simţi ceva,departe de monoton.Era un viciu.

cum să construieşti o carieră

nu e precum scrie în cărţi,crede-mă...

ţineam cutterul în mână,trecând peste linii fine,desenate în creion uşor.mi-era teamă că am să-mi crestez degetele.

mai înainte-mi crestasem vârful degetului mare.iar acum nu mai puteam şterge pozele de aparat,din cauza acelei tăieturi.apoi mi-am văzut cabinetul,desenat drăguţ,dupa aproape doi ani de când el a apărut în idei.fericită de gest,am continuat să tai cartonul gri,gros.

atmosfera s-a înveselit şi muzica,mm,muzica.

 ***

ne-am culcat târziu în acea seară.corpul ne era frânt de oboseală şi degetul îşi oprise între timp sângerarea,pulsarea,durerea.amiaza ne-a prins dormind,cafeaua cu tigări scurte şi puternice,pompând energie şi idei.ne gândeam la nopţile ce au să vină,la zilele de libertate de după.suntem acum în acele zile de libertate totală şi parcă-am uitat să trăim.

la un moment dat am pierdut denumirile zilelor.nu se mai întâmpla doar dimineaţa.se întâmpla şi seara.eram conştiente doar de ce-a de-a doua zi a săptămânii şi atât.duminică,nici clopotele bisericii de lângă casă nu le-am mai perceput,căci eram departe de realitate,pierdute printre cartoane şi planşe.coli transparente cu lipici şi planuri arhitecturale despre viitor.ba chiar am strâns şi-o mică armată de oameni,care au împărţit camera imensă,într-un câmp de luptă.a fost un delir inimaginabil.am râs şi-am plâns,am înjurat,ne-am certat,ca după ce liniştea s-a lăsat să mulţumim universului pentru toate mâinile trimise la decupaje şi ghidare.

în diminaţa primei zile a săptămânii,printre fulgii de zăpadă ce cădeau neîncetat,oboseala a născut lacrimi pe chipuri şi disperare în sufletele.dar de undeva am mai scos puţin raţionament şi-am trecut peste depresii.

în noaptea primei zile a săptămânii raţionamentu-mi plecase pe alte hotare şi rochia-albastră,pătată de mult cu lipici s-a transformat în batistă pentru chipu-mi umplut de lacrimi.mă simţeam mai murdară decât eram şi mai tristă decât eraam de fapt.nici calcule matemtice simple nu reuşeam să mai ordonez,cum eram să-mi mai ordonez sufletul,mintea?

în ziua finală,chiar în dimineaţa ei,toate zburau în jurul nostru.creioane pentru trasat linii,parfumuri plin sticle,halate şi prosoape,vorbe-n spaţiul aerian.mişcările incontrolabile,tremurânde ale mâinilor şi picioarelor s-au lipit de noi,pe holuri halucinante,comuniste,în încăperi cu geamuri cât pereţii şi suflete tirane.în tot timpul prezentării mi-a fost rău.aveam emoţii şi-ncercam să-i transmit discursul corect,corectat, telepatic.trenuram cu toate celule corpului şi simţeam sudoarea cum se cubora-n şiroaie pe sub haine.

când totul s-a terminat şi-am plecat după apus,somnul a ieşit dintr-un colţ obscur al camerei.

adusese cu el şi-un atac de panică de care era legată întrebarea "now what?" 

now what?now we move on with our lives,making something out of them...

după prima săptămână.

nevoi de schimbare,la asta se rezumă în mare parte toată ideea mea despre propria-mi viaţă.nevoi de schimbare,după o săptămână de delir sufletesc şi reconfigurare mentală.dincolo de toate,ideea unei linişti pe care cu greu o găseam mai înainte,s-a născut undeva între toate zilele de pace..acolo,printre cristale şi lacuri adânci cu baze vizibile.s-a născut şi pare a creşte,mai repede decât toată durata-i de concepţie.

în centru trupului,cam pe acolo pe unde sufletul sălăşluieşte.acolo,exact acolo simt cum mii de mâini fine-mi desfac pielea şi caută aer proaspăt-acelaşi aer proaspăt de care toată fiinţa mea s-a făcut dependentă,între două segmente prea mici,de timp linear.

acum o săptămână eram pe drum,pe-autostrăzi cu benzi fine,spălate de soare şi ploi şi frigul de munte.şi..tot acum o săptămână,simţeam cum schimbarea mă cheamă,ca să-i nasc copilul.

şi-acum vreau un capăt de lume precum cel în care trăiesc.unul rupt de realitate şi totuşi prea aproape de ea.unul prea dulce şi totuşi posibil.unul organizat,plin de drag şi făr' de dor,căci dorul şi mila,toate,toate...sunt doar energii negative,ce macină măduva din oasele sufleteşti.

Österreich,die ersten Tag.

momentul de plecare spre două ţări mai incolo,părea la un moment dat să nu mai vină.visasem o vară întreagă la drumul lung scăldat în soare şi ploi,la momentele puţine de somn şi oboseala acumulată.visasem o vară întreagă,prntre toate drumurile scurte cu întoarce profund marcate de iregularitatea timpului liniar.

dar,după ce-am aşteptat,după ce calea spre eliberare şi-a deschis porţile luându-mă pe sus,visul a început să prindă formă,ţesut de conversaţii şi muzici desprinse din idealuri de mult uitate.la început,12 ore de străbătut autostrăzi din soare şi apă ,păreau greu de suportat şi mî pregătisem oarecum să reprim totul în ceva camere mentale,întunecate,din care plictiseala şi nervii firavi,să nu mai asă niciodată.norocul a fost de partea mea,sau poate că au fost toate acele energii pozitive pe care trupul meu le strânsele atâta vreme,pentru începutul toamnei.

şi..atunci când patul moale şi totuşi brut mi-a găzduit întâia oară trupul,iar mintea mea a început să deruleze toate lucrurile ce fusesere discutate şi înţesate toate cele 12 ore,am realizat că timpul halucinant venise cu mine.se strecurase în bagajul meu sau poate,într-un fel timpul halucinant e bagajul meu.bagajul meu sufletesc.

un bagaj ce-n toată halucinanţa lui poate să facă nesimţită oboseală şi câteodată chiar să o uite.un bagaj ce,a făcut toate cele,găzduind muzică bună şi soare şi-ndicatoare reflectate-n şosele spălate şi discuţii interminabile despre viaţă..căci viaţa e în sinea ei o discuţie interminabilă.

la 24 de după ce-am desfăcut valizele fizice şi psihice,sorbind o tigare,pe terasa ce -mi pare a fi de-o impersonalatete atât de mare încat dragul şi familialul se instalează în ciudă,imediat;am hotărât că prima zi departe de tot ceea e casă a fost surprinzătoare.de la tmpul ce-a părut să stea în loc ca apoi să zboare până la lucrurile frumoase pe care mintea mea le-a primit cu plăcere,totul a fost frumos.chiar şi ploaia măruntă şi rece,ce pare să nu coloreze-n gri orizontul.nu aici,cel puţin.

brother got married [ i just kept getting drunk]

all my friends are getting married,I just keep getting drunk.

[a friends quote]

ma pregatisem emotional pentru eveniment sau cel putin asa credeam.pana in momentul in care lacrimile m-au demachiat in repetate randuri,am crezut ca voi reusi sa-mi stapanesc emotiile,caci pana la urma invatesem deja,de ceva vreme ce inseamna sa  reprimi sentimente.

cu o noapte inainte somnul mi-a fost mancat de cealalta jumatate a globului si,spre dimineata,cand ochii reusisera sa ma trimita in nemarginitul taram al inconstientului,pupulatia era deja treaza,ocazie cu care am fost trasa cu nesimtire spre cele 24 de ore de nevroza.mamei ii place sa accepte varianta de suprafata ca explicatie a  tuturor suspinelor si lacrimilor incontrolabile,pentru ca dezechlibrul chimic pe care creierul meu,il intalneste deja de o vreme buna,ii se pare de-o nebunie la fel de mare ca si nebunia in care ma scald.poate ca vara asta,pe langa practica,am sa recurg si la un tratament.viata mea emotionala trebuie schimbata,altel n-am sa pot schimba la randul meu,alte vieti.si timpul trece prea,prea repede.

am fost conuza,recunosc.mintea mea a simtit aerul festiv din atmosfera incarcata emotional,din casa parintilor.si-am delirat pana cand iregularitatea timpului m-a pleznit cu palma grea a prezentului,de parca as fi dormit si-un zgomot puternic m-ar fi trezit subit.cand m-am trezit,lumea era deja prea multa intr-un spatiu prea mic si zumzetul prea mare,de parca o forta divina ar fi uitat sa regleze sonorizarea unui eveniment cosmic.si-a mai fost si deshidratarea,ce mi-a uscat pe rand buzele si limba si-apoi stomacul.am fost trimisa la soare si la aer si cand m-am intors ,pierdusem un moment unic..dar mi-au fost alocate cateva secunde sa-i urez noroc in noul drum si-n loc sa-i pot spune in cuvinte tot ce-mi doream pentru noua viata,am inceput sa plang si m-am oprit,doar in casa domnului,unde dintr-o data,m-am simtit asa cum trebuia sa ma simt,ca intr-un film frumos.

dimineata soarele a rasarit si-am privit in gol spre muntii grosi si plini de copaci verzi,rememorand intreaga noapte.rememorand scena in care,asa cum promisesem deja de saptamani intregi,mi-am izbit trupul de pamant ca sa prind buchetul;rememorand toate paharele de vin,sorbite-n graba si pe-ascuns si dansurile impartite intre cei doi parteneri si prieteni ai mei.la rasarit de soare,inainte de furtuna ce mi-a adus aminte de cele de nisip,din desert,am privit inca o data la ultimele ore,la ultimele zile si saptamani.la ultimii ani si la toti anii ce-au trecut.

la rasarit de soare,un singur lucru-mi mai trecea prin minte,repetat de-atunci de vocea-mi interioara :"so..now what?"

ce mai urmeaza,ciclul monoton al vietii?

..si multe ore de somn,intru vindecarea temporara a stadiului depresiv,al unei text-book tulburari de dispozitie.

si vara.

si noptile de vara.

si eterna cautare a inca unui moment plin de insemnatate,in care-am sa fiu mai prezenta psihic,intr-un echilibru minte-trup.

a doua parte a conflictului intern.

"oamenii pot fi cu adevărat fideli doar lor însisi." 

P.Lecky

trecand de la general la particular si pastrandu-mi tenta trista,melancolica si macinanta,fata de propria-mi persoana,ma gandesc de mult prea multe ori intr-o zi,la cum de fapt,conflictul meu,nu e doar unul.trebuie sa marturisesc,nu stiu daca a fost vreodata doar unul.poate ca,la un moment dat,intr-o alta existenta,una mai blanda si mai imatura,dar ea pare sa fi fost intr-un trecut atat de indepartat,incat memoria-mi joaca feste.

si daca a fost doar un conflict,a ramas oricum nerezolvat,caci si azi mai intra-n alcatuirea nevoilor mele,de a-mi pierde mintile,cand tot ce-ar trebui sa fac de fapt,e sa le-mbat in zile lenese cu soare si nopti calde cu fum si vin rosu.

mi-am mai trait o zi sorbind cafea si ceai din coji de copac sud american,fumand tigari lungi,umplandu-mi plamanii de scrum,pierduta-n toate teoriile ce-ncearca de secole,sa-l explice pe om,in toata esenta,in toata splendoarea lui.m-am impotmolit in contradictii si-apoi in amintiri,ca sa revin subit la prezent si la ceea ce consider,ca sunt acum pentru-un copil,ultimele nopti de dragoste..razboiul n-am sa i-l prind,caci am si eu unul,inceput de mult,odihnit si reinviat apoi ,cam pe cand copacii-au inceput sa-nmugureasca.

nu i-am fost fidela niciodata.nu cu sufletul si nu cu mintea,cel putin,desi iluziile fidelitatii m-au orbit,intr-o vreme.poate ca-mi doream prea mult linistea,poate refulam idei suprimate,poate incercam ceva nou,dar noul nu mi-a placut niciodata,desi am tanjit mereu dupa experienta lui.nu i-am fost fidela lui si cum era sa-i fiu,cand am lasat mereu poarta spre scapare,cu lacatul deschis?nu i-am fost si mereu am transpus visele-n iluzii,iluzii nascute de amintiri,ca doar in amintiri am pastrat esenta ce ma face cu adevarat fericita,chiar de trupul meu exprima vesnica nemultumire si vesnica melancolie.

mi-amintesc ca era primavara de-o buna bucata de vreme,dar picioarele-mi alunecau inca pe strazile degerate.imi amintesc iesirile si zambetele si sentimentul de liniste.si-mi mai amintesc ca era mereu o furtuna dupa el,caci deschideam poarta doar ca sa-i trimit iepurelui ,semnalele nefericirii mele,semnale epuizante,rusinoase,de dor.speram sa le inteleaga.speram sa inteleaga,ca inca o dat' eram in stare,sa renunt la tot,in goana dupa el.

o vreme a ramas totul ca praful in suspensie,dar cand prima adiere calda a vantului mi-a lovit obrajii,m-am dezmeticit si-am decis soarta viitorului apropiat,intelegand totodata ca exista o adevarata discrepanta temporala intre pedeapsa divina si actul ei cauzator.la un moment dat am fost pedepsita si pedepsita pe veci,pentru raul pe care inca-l mai fac,din cauza pedepsei primite.oarecum e amuzant si ilogic,dar daca mi-ai spune sa-ti desenez intreaga relatie,ai intelege ca-i,de fapt, un cerc.

si asta-i unul din conflicte,in cazul in care ma decid ca sunt mai multe.

si..mi-am ramas fidela,mie.am ramas indragostita de imaginea iepurelui pe care-o cunosteam in copilarie.o imagine care-n timpul ce-a trecut prin amandoi,si-a schimbat reprezentarea,nu si miezul.dar miezul lui,esenta,e o alta poveste.o intreaga alta poveste care urmeaza sa fie descrisa conform normelor si teoriilor,care m-au ajutat intr-un sfarsit,sa inteleg de unde si de ce vesnica-i intoarcere.

mi-am ramas fidela si m-am trezit din nou,in realitatea mea,cea in care dimineata e obositoare dar inca plina de vise si ganduri ca-ntr-o zi,pentru o zi,voi atinge din nou apogeul fericirii privindu-i chipul frant,pe coapsele mele.

dimineti...si-apoi spaime.

daca m-a iubit,nu m-a inteles niciodata asa cum trebuia.dar persoanele iubite nu sunt facute din otel s-accepte totul sau nimicul,implicit nici schimbarile comportamentale,bruste,cauzate sau nu de tulburari ale personalitatii.

poate ca dupa-un timp am devenit un rau necesar,asa cum devenise el in ziua-n care i-am acceptat intoarcerea.

aceeasi zi de primavara-n care,in toate cele trei ore ale drumului spre casa-am zambit,stiind ca intoarcea e-un semn de dragoste.asa-mi imaginam la acea vreme,asa-mi cadea bine.asa-mi cade bine si-acum sa-mi amintesc toate reintalnirile,toate noptile petrecute-mpreuna,toate diminetile ce-si aveau sfarsitul mai curand decat ma asteptam.imi amintesc cum ne trezeam,ne fumam tigarile impreuna si cand gustam prima gura de cafea stiam c-ar fi bine sa ma bucur de putinele minute ce urmau.acele minute pana la fundul canii,aceleasi minute in care spaima ca n-am sa-l mai va niciodata,se instala.

imi amintesc ultima-i escapada.imi amintesc ultima noapte.aratam bine,ma simteam bine.in dimineata urmatoare,cand cestile de cafea se golisera de continutul liric,romantic,spaima si-a intarziat instalarea.n-am mai apucat sa simt frica,dar intr-un mod ciudat,o liniste venise in locul ei.

in acea dimineata mi-am dat seama ca are sa treaca prea multa vreme pana am sa-l revad.in acea dimineata am stiut ca totusi,au sa mai fie nopti in care dorul imi va macina oasele,dar si-acele nopti vor avea zile la picioare,zile de recastigat cursa pentru implinirea sufleteasca.

ma trezesc adesea,intrebandu-ma de ce n-am avut nicioadata curaj sa-mi infrunt sentimentele-n fata lui.

de ce-au fost un tabu,precum sexul in comunitatile ultrareligoase?

si-acum,in ciudatul timp prezent,de unde mi-am castigat libertatea de-a ma exprima in fata copilului cu par bucalat,din ce colt intunecat al sufletului meu ,refulez sentimente si stari imbibate-n golozie?

din teama ce n-a mai venit in ultima dimineata,din teama pe care n-am mai simtit-o,din spaima pe care-am tinut-o captiva-n tot aceleasi colturi intunecate,ale sufletului,in care tineam inchise toate cuvintele,toate starile,intregul tabu sentimental,far' sa-mi dau seama de ce.

dar libertatea are granite si tot ce-mi mai ramane de intrebat,e cand am sa-mi setez limitele disperarii si-ale fricii,ca-ntr-o zi am sa raman singura din nou,asa cum am ramas dupa toate-acele dimineti in care ,ultima gura cafea insemna un nou adio.