the only things thats real.

De la un moment dat,nu-i mai suportam prezența căci,până la urmă și coprul său firav părea să o resemneze pe a mea.Pielea îi tremura pe oase de plăcere,aproape crăpând,doar ca într-un final nimic să nu aibă final.Fuseseră așa câteva nopți până când psihicul îmi cedase.Fusese într-o dumincă,cu soare.Dar rece.O duminicaă rece cu soare.Una de toamnă,așa de parcă sfârșitul apocaliptic al lumii nu s-ar fi prezit cu flacări și teamă,ci cu răceală anostă și delir sufletesc.Atunci venise și veșnicul colaps sufletesc al meu.Dintr-un nimic.Din totul.Din nimic și tot așa,ca într-o ecuație matematică cu multe decimale ,aproape de infinitul perioadelor.

-Știi că m-am (re)îndrăgostit orbește de tine.

-Nu pot fi pentru tine ceea ce vrei tu să fiu.Nu-ți pot fi iubit.Nu știu dacă ești tu de vină sau doar mintea mea bolnavă.

-Dar nu pot fi a ta ceea ce e oarecum curios,căci n-am fost a niciunui animal pe care l-am iubit la un moment dat.De parcă ultima picătură ar fi fost aruncata înaintea mea.De parcă pentru mine niciodata nu a fost loc.

Noaptea ne prinsese în stări diferite.Șobolanul stinsese lumina și somnul îmi dispăru.Lăsase cuvintele să plutească deasupra noastră.Nu puteam să dorm cu ele respirând peste corpul meu,cum nu puteam să dorm știindu-l în același pat cu mine,dar la milioane de ani depărate de mine.Ani reci,ani goi.Îl puteam auzi respirând,în REM,tremurând fiecare moleculă a corpului său ce începea să se relaxeze.Era fantastic spectacolul acela.Îl iubeam,dar nu în acea seară când hotărâse se stingă tot-muzica,lumina și liniștea , dintr-o impulsivitate la fel de mare ca  a mea , când hotărâsem să alerg în jos pe strada cea abrubtă.

Când,după numeroase foiri , tentative eșuate de a-l trezi (căci de ce el să doarmă liniștit,lăsând totul suspendat?) hotărâsem să aprind veioza șubredă ,culegându-l totodată pe Bruckner de pe jos,sperând să-mi liniștesc mintea,pierzându-mă în alte lumi,în alte drame emoționale,mai bune în tot fictivul pe care ele le nășteau.Șobolanul se trezeise curând,orbit de de lumină.Dar nu toate animalele vii noapte,pățesc la fel?

Se ridică mânios din pat și,deși afară temperatura era cam la același prag cu cea din buncărul în care trăia,vântul totuși degera cresele copacilor.Ieșise în curtea devastată de un cățel psihopat și,multă vreme rămăsese acolo.Mi-era târșă să cobor din cucușul cald,căptușit cu foi gălbenite artificial și mi-era și mai urât să cobor din pat bănuind paranoic următoarele cuvinte acide ce aveau sa ne ardă pe rând pielile,până spre centrul sufletului.În curte întunericul ascundea copacii și pe Șobolan la fel.,căci nu-l găsisem.Mă întorsesem resemnată în buncăr și cu un suspin mai mult resenmnat decât trist,îmi aprinsesem o țigară răsuciă dintr-o hârtie roșie.Mă pierdusem în gol și pe când degetele îmi luaseră foc,Șobolanul se întorsese așezându-se în liniște lângă mine.Îmi luă țigara din mână,sorbind un fum amar și mă luase în brațe.

-Și,ce faci?

O întrebare care mă terorizase încâ din prima zi în care-l cunoscuse.

-Mă gândesc la misterele universului.E bine așa?

-Vrei să ne culcăm?

-Să mă strangi în brațe ca apoi să mor de drag?

-Merge și așa,dar mă gandeam să dormim.Mâine e o zi lungă.

ambivalenta.

imi place sa ma plimb noaptea pe stradute incarcate de case.cartierul in care traiesc,imi ofera seara de seara ferestre luminate si franturi de pereti.imi place sa vad atarnate de tavan baldachine si esarfe,imi plac picturile vechi si ramele antice sprijinite cu grija de peretii batrani.lampi imbacsite de praf,din materiale fine si povesti si-acoperisuri ce-adapostesc carti din timpuri uitate.

si-afara ninge-n continuare,linstea e tulburata din cand in cand de sirene si masini grabite.dar toate-s departe si undeva si mai departe,mi-e somnul si-odihna si mi-s visele.cine-ar fi crezut ca-n momentul in care apele-n care-mi scald trupul,se vor linisti eu ma voi transforma in furtuna de pe mare?si stii,mai ascult cate-un Morissey sau cate-o melodie de la Smiths,cautand mereu sa-mi calmez ritmul cardiac,felul in care respir,sa-mi calmez starile si trupul.remarc mai mereu ca e in zadar,caci desi nu exista conexiuni si-asociatii prestabilite-n mintea-m bolnava,ele tot se creaza si mereu mereu mereu,m e r e u ma trezesc gandindu-ma la sentimentele sufocante,absolute in care ma trezesc in senin.

dramatic...bleak, funny vignettes about doomed relationships, lonely nightclubs, the burden of the past and the prison of the home.

vezi tu,nu e normal sa simt asa,nu din senin,nu in momente in care-ar trebui sa fiu fericita.n-ar trebui sa ma bucur in secret de libertatea temporara ce-mi cade la picioare.nu,nu,n-ar trebui sa fiu fericita de cele trei zile de singuratate-n care-am sa-mi umplu mintea cu fum si ganduri,direct din patul in care trupul va sta lipit si catatonic.

stiu ca nu e bine,stiu prea bine,caci am trecut de-o vreme de pragurile necunoasterii,in pragurile cunoasterii.e o etapa mare sa realizez de ce un lucru se intampla intampla intr-un fel sau altul.e un lucru mare,mintea..sufletul.

si mintea mea,e un univers paralel cu cel in care traiesc,caci intotdeauna de indata ce primesc cceea ce-mi imi doresc,pierd semnificatia si-explicatia din spatele fericirii ce ma bombarda,pana-n acel moment.

nu pot fi fericita.cred ca asta e cea logica explicatie.vreau acasa si acasa ma sufoc,vreau in marele oras si orasul mare ma deprima,vreau sa nu ma mai trezesc singura,dar patul meu e neincapator.vreau sa-mi sterg memorii din minte,dar stergerea lor m-ar dezumaniza.vreau sa fug in lume,dar lumea m-ar speria.

ma sufoc si nu-mi mai incap in piele,caci exista mereu,mereu un daca.

As I live and breathe

You have killed me

You have killed me

Yes I walk around somehow

But you have killed me

You have killed me

pound a rhythm.

Pound a rhythm on the soil, my friends
Speak of all that’s lost and gone
Put down the dollar, beautiful,
Take me through your door.

nu m-am mai trezit de aproape douazecisipatru de ore si atunci mi-a trebuit un intreg ceas sa-mi pot dezlipi trupul de pe tesatura moale a patului.am ridicat un deget,ca sa deschid o noua melodie ce in scurt timp a devenit ,binenteles,o noua obsesie.am batut la toba africana o vreme,pierzand des ritmul,probabil din cauza fumului ce-mi injecta ochiul stang cu o usturatoare senzatie,asemanatoare acidului citric.

dar astea au fost dupa ce-am primit vestea ca Eli tocmai se internase-n spital,pregatind sa aduca la viata nu doar o minune de om ci si un gand de-al meu.copilul s-a nasut sub semnul lunii pline si,pentru asta ma simt un fel de moira,caci eu sunt o reprezentare a lunii si e de datoria mea sa adun tot ce-i mai bun din vastul univers si,sub forma de energie,sa-i incarc viata de pozitivism.dar asta va fi indelungul anilor,imediat dupa ce-am sa vizitez mama si copilul.

si-acum e iarasi dimineata si intr-un mod convenabil,poate prea convenabil-vezi tu,coincidentele mistice?-,tehnologia a revenit la viata si-mi sustine insomnia sapata profund in organismul meu de excesul de cofeina,tutun si psihologie cu prea multe implicatii si concepte.afar' e frig caci pana la urma,calendarul tot a ianuarie bate,copacii-si gasesc de cateva zile varfurile inghetate si-orasul tace in bataia ultimelor sclipiri ale noptii.urmeaza acea zona crepusculara,cand orasul va reinvia si forfotul si zgomotele odata cu el.dar acum e liniste si-mi pot auzi tutunul arzand.tutunul arzand si gandurile delirand,valsand pe ritmul sunetelor pe care,moartea celulor din interiorul capului tot mai plin de informatie,ergo tot mai gol de sens,il orchestreaza.e cantecul lebedei.sau cantecul lebedei inspre moarte.e un cantec asemanator celui de fond,cosmic,prins intre posturile de radio.

ar trebui sa nu mai ascult staticul universului.