De parcă scorţişoara ar fi avut o semnificaţie odată.

Se lăsase seara,puţin mai târziu decât în ziua ce trecuse.Aproape insesizabil aş putea zice,desigur dacă timpul nu s-ar fi comprimat şi-apoi descusut în tot felul de colţuri de lumi interioare.Pentru mine erau uşor de simţit toate secundele adunate ce îndepărtau tot mai devreme noaptea.Nu eram singura,totutşi.

Se lăsase seara şi mă gândisem să întâmpin lumina stradală,galbenă şi obositoare , cu cafea.Era singura băutură suficient de caldă ce-mi putea îmnuia picioarele reci,lipsite parcă de viaţă.(Mă simţisem în ultimele nopţi aşa, de parcă sufletul mi-ar fi coborât din piept în tălpile picioarelor.De parcă,din tălpi ar fi plecat în jos spre pământ,lâsându-mă semiconştientă.Prea puţin ca să reacţionez şi suficient de mult,încât să simt întreaga absenţă).Mă pierdusem printre gânduri când aburii îmi atinseseră mâinile , încâlzindu-le subtil.Frigul îmi mânca trupul,îmi mâncase deja conturul.Aburii se şterseseră rapid de pe degete,dar câţiva se strecuraseră cumva în interiorul meu.

-Îmi amintesc cafelele cu scorţisoară, de parcă le-aş fi sorbit întâia oară ieri.De o vreme,n-a mai trecut dimineaţă fără să mă pierd în acelaşi film cu urme de ţigară pe el.De o vreme... tot aşa îmi prefer cafeaua,condimentată cu scorţisoară.De parcă scorţişoara ar fi avut o semnificaţie odată.

alte cincisprezeceorededelir.

Aprinsese focul în sobă,o bucată de tinichea ce părea mai degrabă o bombă uitată de timp într-o casa bătrână,undeva la marginea centrului marelui oraş.Flacara părea să se lungească spre tavanul infinit ,dar o calmă,punând peste ea un ibric cu smalţul ciobit,în care câteva ceşti de apă aşteptau să se încălzească.Îi urmărisem procesul minuţios,cu coada ochiului şi nu puteam să nu rămân fascinată de calmul cu care-şi ducea la capat fiecare minut,transformat în rutină.Eram absorbită într-un melange de lumi interioare - lumea gigantului tacut şi ciudat şi lumea mea,o furnică speriată şi redusă la absurd.

-Câte linguriţe de zahăr?

-Două,îi răspunsesem cu strângere de inimă căci preferam mai multe.

Îmi întinsese o fiertură neagră într-o cană roşie,contrastantă şi lucioasă ce părea a fi făcută special pentru palme mici.Sorbisem băutura şi spre surprinderea mea,gustul ei era mult mai intens şi era cu siguranţă mult mai dulce decât mă aşteptasem.Îmi arsesem vârful limbii ca apoi să mă înnec,lucru ce-i născuse câteva zâmbete pe chip,naturale şi inocente de parcă ar fi fost un tată amuzat de stângăcia copilului.Imediat după,se lăsase liniştea şi ne acoperisem cu ea,privind spre ceaţa alba ce ştergea orizontul marelui oraş,altădată atât de uşor de înţeles din fereastra sa mare.

În tot timpul acela,în toată liniştea şi-n toată lumea aceea nou născută, nu puteam să nu mă întreb cum ajunsesem să stau acolo,lângă gigant,privindu-l din când în când,fascinată de ceea ce era,de încăperea în care trăia,de viaţa lui ce-mi aducea aminte de cu totul şi cu totul alte vieţi,de pe vremea aceea mitologică în care aparent cunoşteam fericirea mai bine decât oricine.Cu câteva milenii în urmă îi dispreţuiam întreaga existenţă căci ştiam câtă suferinţă adusese în sufletul altor oameni,dar pe atunci nu-l cunoşteam decât din poveşti delirante şi întâlniri fugitive prin micul oraş,întâlniri ce se încheiau oricum cu ignoranţă şi ochi daţi peste cap.Şi totuşi,mă aflam acolo,sorbind cafea lângă el,cu urme de muşcături încă vizibile pe buzele-mi uscate de iarnă şi mici zvâcniri trupeşti lăsate-n urmă de dimineaţa ce ne dezbrăcaseră trupurile,unindu-le şi onduindu-le în diverse ritumuri.

Trecuseră cincisprezece ore de când apărusem la poarta sa veche.În întunericul născut de miezul nopţii,aşteptând să mă deschidă,realizasem că timpul stătea.Acolo timpul stătea,provocându-mi o stare euforică aproape indescriptibilă.

Ne terminaserăm cafelele şi hotărâsem din priviri să ne întoatrcem la lumea reală.Pe drum,după ce ne împărţiserăm cărările,rămăsesem o vreme uitându-mă cum silueta i se dizolva în negură.Era uşor de distins,căci era lung până la cer şi îmbrăcat într-un negru cules parcă din ochii săi mari.

iarna în care mă trezisem

A doua zi ,realizasem că venise deja şi iarna şi nu puteam să nu mă întreb constant, ce fel de iarnă era totuşi , cea în care mă trezisem.Dacă toamna cea caldă şi blândă fusese o vară indiană,atunci iarna cea fară de zăpadă cum putea fi alintată?Nu că ar fi contat foarte mult un răspuns şi oricum,nu cred ca cineva ar fi putut să mi-l ofere,dar curiozitatea îmi ţinea mintea ocupată , într-un mod foarte ciudat.Trăiam într-o linişte aparte , pe care instalarea iernii reuşea să mi-o ofere,după delirul anual al sfârşitului de toamnă.

Delirul anual al sfârşitului de toamnă,primul gând pe care-l prinsesem în drumul meu dezordonat,înceţoşat de somnul prea puţin întins pe gene,printre cărţile şi decorul aranjat obsesiv-compulsiv,aproape milimetric spre încăperea cea născătoarea de apa morţii şi-a vieţii,cafeaua.Cum se făcea că în toate mileniile pe care le lăsasem în urmă , în pădurea cea plină de animale uluitoare,pe ale cărei cărări halucinante cu model în şah,copaci îmbrăţişau ceruri cristaline,unde Luna şi stelele-mi zâmbeau,reuşisem să mă rătăcesc la fiecare sfârşit de toamnă?

Cafeaua se amestecase cu spuma de lapte,ruptă parcă din cei mai pufoşi şi calzi nori.Presărasem peste ea puţin praf de scorţişoară,amintindu-mi imediat prima dată când rătăcirea avusese loc.Alergam după Iepure, pe vremea aceea şi multe milenii după,tot animalul cu blană albă ,îmi fusese scuza pentru pierderea mea.Chiar şi atunci când îmi petreceam zilele în spaţiul magic al ţigăncilor indiene,unde ceaiurile nu-şi mai terminau poveştile,chiar şi atunci tot aceeaşi îmi era scuza pentru nebunia sfârşitului de toamnă.Dar ultimul mileniu,nu mai ţinea deloc de trecut,de amintiri şi vise sufleteşti desprinse din nebunuia unei tinereţi halucinante.Iepurele plecase pe drumul său şi pentru întâia oară eram cu adevărat liberă să-mi port şi să-mi înţeleg veşmintele destinului.Totuşi,cumva,instalarea nebuniei rămăsese neschimbată.Poate era ruperea de tot ceea ce-mi definea existenţa.Poate umplerea golului cu prima îndrăgosteală reală,după milenii de iubire bolnavă şi animale substietuente,pe care nesincronizarea sufletească le omorâse.Poate era nesomnul de vină,schimbările lungi şi dureroase prin care trecusem întregul mileniu.Poate era necunoştiiţa şi deci,neînţelegerea fericicii.Sau poate nici una din toate cele înşirate pe lunga şi imaginara-mi listă,nu năşteau adevăratul motiv al pierderii mele mentale,la fiecare sfârşit de toamnă.

Cafeaua se răcise,accentuând gustul scorţişoarei.Seara se prăgătea de trezie şi eu încă-mi sorbeam licoarea dulce,lăptoasă.

Cum se numea totuşi , iarna în care mă trezisem?

a doua parte a conflictului intern.

"oamenii pot fi cu adevărat fideli doar lor însisi." 

P.Lecky

trecand de la general la particular si pastrandu-mi tenta trista,melancolica si macinanta,fata de propria-mi persoana,ma gandesc de mult prea multe ori intr-o zi,la cum de fapt,conflictul meu,nu e doar unul.trebuie sa marturisesc,nu stiu daca a fost vreodata doar unul.poate ca,la un moment dat,intr-o alta existenta,una mai blanda si mai imatura,dar ea pare sa fi fost intr-un trecut atat de indepartat,incat memoria-mi joaca feste.

si daca a fost doar un conflict,a ramas oricum nerezolvat,caci si azi mai intra-n alcatuirea nevoilor mele,de a-mi pierde mintile,cand tot ce-ar trebui sa fac de fapt,e sa le-mbat in zile lenese cu soare si nopti calde cu fum si vin rosu.

mi-am mai trait o zi sorbind cafea si ceai din coji de copac sud american,fumand tigari lungi,umplandu-mi plamanii de scrum,pierduta-n toate teoriile ce-ncearca de secole,sa-l explice pe om,in toata esenta,in toata splendoarea lui.m-am impotmolit in contradictii si-apoi in amintiri,ca sa revin subit la prezent si la ceea ce consider,ca sunt acum pentru-un copil,ultimele nopti de dragoste..razboiul n-am sa i-l prind,caci am si eu unul,inceput de mult,odihnit si reinviat apoi ,cam pe cand copacii-au inceput sa-nmugureasca.

nu i-am fost fidela niciodata.nu cu sufletul si nu cu mintea,cel putin,desi iluziile fidelitatii m-au orbit,intr-o vreme.poate ca-mi doream prea mult linistea,poate refulam idei suprimate,poate incercam ceva nou,dar noul nu mi-a placut niciodata,desi am tanjit mereu dupa experienta lui.nu i-am fost fidela lui si cum era sa-i fiu,cand am lasat mereu poarta spre scapare,cu lacatul deschis?nu i-am fost si mereu am transpus visele-n iluzii,iluzii nascute de amintiri,ca doar in amintiri am pastrat esenta ce ma face cu adevarat fericita,chiar de trupul meu exprima vesnica nemultumire si vesnica melancolie.

mi-amintesc ca era primavara de-o buna bucata de vreme,dar picioarele-mi alunecau inca pe strazile degerate.imi amintesc iesirile si zambetele si sentimentul de liniste.si-mi mai amintesc ca era mereu o furtuna dupa el,caci deschideam poarta doar ca sa-i trimit iepurelui ,semnalele nefericirii mele,semnale epuizante,rusinoase,de dor.speram sa le inteleaga.speram sa inteleaga,ca inca o dat' eram in stare,sa renunt la tot,in goana dupa el.

o vreme a ramas totul ca praful in suspensie,dar cand prima adiere calda a vantului mi-a lovit obrajii,m-am dezmeticit si-am decis soarta viitorului apropiat,intelegand totodata ca exista o adevarata discrepanta temporala intre pedeapsa divina si actul ei cauzator.la un moment dat am fost pedepsita si pedepsita pe veci,pentru raul pe care inca-l mai fac,din cauza pedepsei primite.oarecum e amuzant si ilogic,dar daca mi-ai spune sa-ti desenez intreaga relatie,ai intelege ca-i,de fapt, un cerc.

si asta-i unul din conflicte,in cazul in care ma decid ca sunt mai multe.

si..mi-am ramas fidela,mie.am ramas indragostita de imaginea iepurelui pe care-o cunosteam in copilarie.o imagine care-n timpul ce-a trecut prin amandoi,si-a schimbat reprezentarea,nu si miezul.dar miezul lui,esenta,e o alta poveste.o intreaga alta poveste care urmeaza sa fie descrisa conform normelor si teoriilor,care m-au ajutat intr-un sfarsit,sa inteleg de unde si de ce vesnica-i intoarcere.

mi-am ramas fidela si m-am trezit din nou,in realitatea mea,cea in care dimineata e obositoare dar inca plina de vise si ganduri ca-ntr-o zi,pentru o zi,voi atinge din nou apogeul fericirii privindu-i chipul frant,pe coapsele mele.

mijloc de primavara.

asteptam de prea mult timp,momentele acelea prelungite,de buna dimineata,singura-n siguranta camerei,cu pseudo-fereastra deschisa pana-n sunetul balamalelor intinse la maxim.asteptam cu drag si dor soarele si vantul cald sa-mi insoteasca nevoile de delir,traite-n supradoza,in patul moale .e minunat sa pot privi cerul direct de pe pernele mari,gazduitoare de vise.e minunat sa..pot privi cerul noaptea,incarcat de stele si dimineata la rasarit,cand culorile-si pierd semnificatia,transformandu-se-ntr-un dans maiestuos al naturii.

si-apoi sunt toate-acele dimineti,in care timpul isi pierde din liniaritate,cand meditatia-si pierde pozitiile clasice si se adapteaza trupului intins pe pat,intre doi pereti subtiri,intre centrul orasului si restul tarii.toate-acele dimineti cand ceasca de cafea s-a golit de-nteles si nimeni si nimic nu-mi preseaza mintea bolnava,sa accelerez procese,sa-mi accelerez corpul,sa ma zbat in graba.acele dimineti cand,dupa ce-am savurat fiecare pic de cafea,m-arunc inapoi pe salteaua moale,diforma si meditez uitandu-ma spre infinitul cerului,la nimic si-apoi la marele mister universal,la dimineti din copilarie cand sunetul ploii cazand pe tigle si table ruginte-mi imbolnavea auzul si dadea nastere fiorilor reci pe sira spinarii.erau alte timpuri,vremuri in care nu-mi imaginam ca-n calea destinului,zile boeme ma asteptau.

ascult sunetul ploii cazand peste marea de lemn si tabla ce-si are tarmul chiar sub geamul meu,cerul e gri si pln de povesti aduse din alte parti ale planetei.e placut,in pat,sub straturi de material moale.e placut in pat si e placut sunetul ploii de mijloc de primavara,ce nu-mi mai provoaca sentimente obcure.

e bine si cald si vantul ce-mi loveste fata,e-acum cald.

e mijloc de primavara,e-aprilie si e mai putin de-o luna pana cand,marchez inca-un an trecut, in calendarul vietii mele.e-acel moment din an cand frica-mi cuprinde mintea si sufletul...dar multumesc universului c-a creat in noi,in oameni,supresia,caci stand in pat,sub toate straturile fine,cu capul pe perna moale,cu ochii larg deschisi spre cer si-urechile ciulite,fixate pe sunetul ploii,toate starile de frica se blocheaza automat.

raman in suspensie si suspensia are-un soi de static universal atasat.

unul bun.

unul...calm.

o ultima dimineata de iarna.

sau o fi amiaza,nu ca as mai stii exact felul in are timpul se surge prin clepsidra gigant,numita viata,prin unele carti,prin unele poveste,pe ziduri vechi.

era mult mai devreme cand,ceasul ticaia cu putere pe mana-mi stanga.ticaia si ticaia si nu-i putea face nimic,caci incaperea era imbibata-n intuneric,in linistea diminetii.ma trezisem din senin,intrebandu-ma cum de-avusesem cu ore bune-nainte,energia necesara sa-mi car trupul acasa.plansesem pe drum de cateva ori bune si ma vedeam din cand in cand,asa prin flashuri pline de delir,stand pe jos,luptandu-ma cu aerul putin ce nu vroia sa intre-n plamanii sufocati de fum.ramasesem de cateva ori fara aer si-ntr-un final si fara machiaj pe chip si nu era ca aldata.nu,nu era frigul de vina nici vantul taios de iarna.

ultima zi de iarna.o iarna lunga,poate prea lunga,poate prea plina de ganduri si nevoi,poate chiar prea fericita si la o adica,intreaga tristete m-a palit din senin,ca o nevoie-a subconstientului de-a compensa intregul bine-n care valsat de-a lungul noptilor lungi si-a zilelor scurte.m-am tot gandit la felul in care-am sa ma simt cand calendarul va bate fila primaverii si primavara va aduce zile lungi si nopti calde,din nou.m-am tot gandit si acolo s-a oprit totul.

astept bobocii si florile,drumurile insorite,plimbarile lungi.uf astept intreaga reintinerire,invierea naturii,sentimente si stari mai bune.poate ca la noapte-am sa renunt la melancolie,poate ca la noapte are sa dispara totul,poate ca si gandul meu va fugi in contra directiei iepurelui alb.caci m-am gandit la el cam mult si poate intreaga suparare-a sistemului meu nervos isi are inca o data nasterea,in incapacitatea de-ai ignora intru infinit,existenta.

dimineti.

mereu dimineti.mereu mereu dimineti boeme,umplute cu fum,pline de camere mici si camere mai mari,indesate si ele cu elixirul din cafeaua de dimineata.paturi moi,incarcate de somn,paturi neincapatoare,incarcate de lene.

s-apoi ceaiuri in amiezi tarzii,sorbite si-adorate.si-apoi tigari fumate tarziu si ganduri de seara,aducatoare de oameni si drag.

vinuri uitate desefacute si-amnezia tuturor celorlate zile.cu flori primite si uitate,descoperite-m colt de lume.

din nou,pe drum.

mi-ar placea sa-m petrec viata,trandavind in pat.sa ma doara toti muschii,atrofiati de pernele moi,pufoase,sa-mi amorteasca picioarele si varfurile degetelor.sa ma trezesc obosita de la prea mult somn,sa ma trezesc zambind langa el.sa rad,sa plang,sa m-ascund sub cearceafuri,sa ma bata-n cap soarele si ziua si luna noaptea,sa-mi vegheze de pe cer.mi-ar placea sa am ferestre mari infinte si vaze cu trandafiri crem si roz palid,in jurul meu.

mi-ar placea drumul sa nu fie lung,si muschii sa nu-mi amorteasca e la scaunele incomode,vechi.sa nu mai va peisajul,morbind,dintre iarna si primavara,plin de copaci uscati si mizerii aruncate pe sosele,scuturate pe margini,de vant.mi-ar placea sa ma teleportez,la urma urmei,dar care-ar ma fi rostul atunci sa stau,in marele si dragul oras?

n-ar mai exista nimic si creierul mi-ar intra la apa,in propriile-i sucuri,de-as sta in pat,de n-as bate drumurile rupte,de zapada aspra,de sarea dura,de nisipul ce-ar trebui sa-mi valseze printre degetele de la picioare,vara,la mare.n-ar mai exista nimic si viata m-ar fi goala.in zadar mi-e plansul,dat la volum mic,undeva in centrul sufletului meu.in zadar ar fi lumea,daca n-as vedea-o,daca n-as simti-o,daca nu as stii universul ce-ncepe la capat de pat,dimineata.

ma gasesc la ore distanta,de drumul lung,prea lung,prea batut in patru ani.ma gases plictista si putin spre deloc entuziasmata de inca o despachetare,de inca o aranjare,de inca o acomodare-n patul strans intre scanduri de lemn uscat.

dar toate trec,chiar si cele mai ciudate senzatii fata de intoarcerea in marele oras.toate trec si dupa ele,vin toate-acele clipe de drag.vin dimineti scaldate-n drag,cafele si tigari savurate direct in patul cald.vin seri placute,cu vant e primavara si nopti tarzii si candelabre cosmice.

encore un matin.

whats to say,for the days,I cannot bear..a sunday smile?

dimineata s-a instalat din nou,tipica cu si mai tipica-i rutina,cu toate ritualurile de incantatie pentru o noua zi.cu o cafea clada,cu cateva zeci de grade mai calda ca aerul de-afara ce-ngheata copacii si casele si aerul si toate sufletele,cu tigari impachetate-n graba,din tutun uscat,uitat desfacut prin prosoape rosii de bucatarie,prin cutii si cutiute colorate,prin camere mai mici si mai mari.

si ganduri instalate si epuizarea fizica si mentala la care au contribuit toti oamenii si toate situatiile,timpul si miscarile lui neregulate.patul e-mbacsit e scrum si peretii s-ar fi imbolnavit e galben murdar,de-ar fi fost albi,de-ar fi fost din sanatoriu.dealurile-s albe si-ndepartare,sunetul primelor zvacniri ale realitatii,s-aude.

mi-s ohii obositi si nu e nesomnul de vina,nici macar sutele de pagini trecute prin cap.e golul,golul lasat pe drum,gasit din greseala,pe una din stradutele intalnite dintr-o eroare si mai mare.e incapacitatea de-ami lasa in urma ganurile si-amintirile,dezamagirea sansa si nesansa starii sufletesti.

si-apoi sunt toate intebarile conditionate,neconditionate,subtitrate-n toate limbile,toate ezitarile si intreaga analiza a spectrului calitativ care as putea-dar nu vreau si-as vrea-dar nu pot - sa,sa intru.

e prima zi din ce-a de-a doua luna,treizecisiunudezile-am lasat in urma,treizecisiunu de treziri matinale si tarzii,treizecisiunu de evenimente si tot atatea momente-n care cel putin odata,am fugit spre taramauri fantastice-n care n-am ezitat si-am trait,in care-am trait fericita in tot si purul sens al cuvantului.tot atatea momente-n care mi-am dorit,visat si instalat dezamagirea.

tot atatea cafele,multiplicate cu doi sau trei.tot atatea tigari fumate si rulate,multiplicate de cateva zeci e ori.

cutiuta galbena-si gaseste inca ultima pcatura de tutun pe fund si-ibricul e tot cald,la ceasurile insomniace-ale diminetii.de parca-as fi vrut vreodata,macar pentru-o secunda,sa renunt la ele.

pound a rhythm.

Pound a rhythm on the soil, my friends
Speak of all that’s lost and gone
Put down the dollar, beautiful,
Take me through your door.

nu m-am mai trezit de aproape douazecisipatru de ore si atunci mi-a trebuit un intreg ceas sa-mi pot dezlipi trupul de pe tesatura moale a patului.am ridicat un deget,ca sa deschid o noua melodie ce in scurt timp a devenit ,binenteles,o noua obsesie.am batut la toba africana o vreme,pierzand des ritmul,probabil din cauza fumului ce-mi injecta ochiul stang cu o usturatoare senzatie,asemanatoare acidului citric.

dar astea au fost dupa ce-am primit vestea ca Eli tocmai se internase-n spital,pregatind sa aduca la viata nu doar o minune de om ci si un gand de-al meu.copilul s-a nasut sub semnul lunii pline si,pentru asta ma simt un fel de moira,caci eu sunt o reprezentare a lunii si e de datoria mea sa adun tot ce-i mai bun din vastul univers si,sub forma de energie,sa-i incarc viata de pozitivism.dar asta va fi indelungul anilor,imediat dupa ce-am sa vizitez mama si copilul.

si-acum e iarasi dimineata si intr-un mod convenabil,poate prea convenabil-vezi tu,coincidentele mistice?-,tehnologia a revenit la viata si-mi sustine insomnia sapata profund in organismul meu de excesul de cofeina,tutun si psihologie cu prea multe implicatii si concepte.afar' e frig caci pana la urma,calendarul tot a ianuarie bate,copacii-si gasesc de cateva zile varfurile inghetate si-orasul tace in bataia ultimelor sclipiri ale noptii.urmeaza acea zona crepusculara,cand orasul va reinvia si forfotul si zgomotele odata cu el.dar acum e liniste si-mi pot auzi tutunul arzand.tutunul arzand si gandurile delirand,valsand pe ritmul sunetelor pe care,moartea celulor din interiorul capului tot mai plin de informatie,ergo tot mai gol de sens,il orchestreaza.e cantecul lebedei.sau cantecul lebedei inspre moarte.e un cantec asemanator celui de fond,cosmic,prins intre posturile de radio.

ar trebui sa nu mai ascult staticul universului.

a sunday smile.

soarele pare sa fie si el intr-o ambivalenta neastaptata azi,caci dupa zile incetosate precum mintea noastra-n fata semineul produs si vandut de supermarketuri abisale,dupa zile intregi de frig si ploaie marunta,dupa multe zile e griuri absurde,inca nu stie daca sa ramana sau nu,lucios,mandu pe cer.

si cerul e-albastru si curat,aerul e cald.privitul in gold spre nimcul unei zile placute de iarna,opreste timpul in loc iar cafeaua-mi naste stari si-amintiri atat de greu suprimate.

e-un moment al zilei aberant caci aberatii cromatice au si ele loc la randul lor in capat de univers.e un inceput al sfarsitului de weekend petrecut in boemitatea fumului de tigarete rulate cu finete din tutunul depozitat pe langa plicuri de vanilie.e o zi in care-am sa accentuez,cu fiecare ora trecuta,ideea rezistentei fara de Dor,de dorul nascut de fiecare data cand parasesc casa tigancilor,doar ca sa-mi asez trupul pe-un pat moale,dintr-o alta casa,cu alte tiganci pictate-n nuante de rosu si oranj,incarate de zorzoane colorate.

si totusi lumina calda-mi loveste gentil,ferestrele mici ,acoperite e perdele groase,vechi,lasand pe peretii roz o culoare a binelui.caci ce alta culoare poate sa aiba binele daca nu cea a galbenului palid si-a curubeului sintetic?

ce alta stare-ar putea crea intregul joc al luminii,daca nu una de bine confuz si trist,in strafundul esentei ei?

mi-s visele neclare iar tot e-a mai ramas in ele clar,sunt temeri si nelinisti venite din alte vieti.nu cele prin care-am trecut,nu cele spre care ma duc.din vieti paralele si-ntersetate cu-ale mele,din depozite emotionale sparte,scapate de sub controlo,fugitive si-adapotite-n subconstientul meu.

dar soarele pare sa renunte la ambivalenta-i neclara.ramane falnic pe cer,ajutandu-ma sa nasc alte stari,caci e satul si el sa-mi vada chipul macinat de viata ce merge voit si neboit ,mai departe.cafeaua nu-si pierde insa din incarcatura si-asa,nici prezentul,din halucinatii.