she makes the sound of sea,to calm me down.

De când seara începu să se lase devreme, iar soarele zâmbea tot mai rece, nu trecea zi să în care mintea să nu-mi fugă la vară, la serile calde, pline de foc și stele și drumuri prin pădure.Și câteodată mă trezeam dimineața cu melodia asta în cap, melodie ce mă transpunea automat la un apus,pe când vara era încă la început.Pe-atunci nu era zi în care să nu ne pierdem printr-o pădure, mai aproape sau mai departe de micul oraș.Asta iubisem întotdeauna la el:orizontul verde.Pădurea.Delirul.În acele dimineți-cu-melodia-în-cap 

eram din nou acolo, în vârf de munte, uitându-mă prin Loris, pierdută-n culorile cerului pregătit de apus.Ca un timbru bun.Vocea ei, încercând să dibuie versurile melodiei, drumul înapoi spre casă, melodia cântată cu volum dat tare.Serpentine și animale sălbatice fugind pe-un drum îngust.

Înainte de Șobolan.Înainte să-mi retrezească doruri și simțiri,nevoi și dorințe rămase neîndeplinite,ca întotdeauna.

plecări

Mai aveam câteva ore până urma să plec,din nou.Timpul nu avea să-mi fie prieten,la fel ca întotdeauna,prea scurt,trecând prea repede,dar știam că fiecare moment pe care aveam să-l petrec departe de marele oraș avea să fie un medicament bun.Întreg mileniul părea să fi fost așa,marcat de despărțiri temporare,dar de acea dată eram mai egoistă ca niciodată,alegând să plec orbește,nemaiținând cont de nimic.Definiția egoismului.Trebuie să plec dragul meu,pentru că dragostea mă omoară.Dragostea pentru tine.

Seara,după apus urcam dealul până unde își săpase buncărul.Strazile îmi erau deja prietene și animalele nu mă mai strigau din spatele porților.Doar cățelul său,pishotic și fricos,îmi anunța venirea,ori de câte ori mă apropiam de poarta,pe care cifra morții era acompaniată de un zero.Moarte și nulitate.Materie și antimarie.Dragoste obsedantă și indiferență totală.Îmi era frică să plec,căci la ultima plecare îmi sărutase buzele în bătaia soarelui până când trebui să fug după autobus.Îți dai seama că toată lumea ne privește acum.-Și ce?Ai face bine să te obișnuiești cu asta.Jumătate de secol mai târziu,când vremea să mă întorc la el,în marele oraș veni,Șobolanul nu mai era.Nu psihic,nu sufletește.Era în alte lumi,lumi din care eu nu mai faceam parte.Lumi din care nu simțeam că ar trebui să fac parte.Mi-era frică de întoarcere,căci plecarea chiar și așa impulsivă avea să-mi aducă din nou în viață chipul dulce al mamei mele,vorbele calde și prietenoase ale tatălui meu.Zâmbetul afumat al Lorisului,de care mi-era cel mai dor.Mi-era frică de întorcere,căci oricât de apăsătoare ar fi fost dragostea ce o purtam pentru Șobolan,oricât de fustrantă ar fi fost ea,îmi plăcea să dorm lângă el,să fiu lângă el timpul coșmarurilor sale,când nu-și putea opri din scrâșnit dinții decât mângâindu-i creștetul.Îmi plăcea să mă trezesc lângă el dimineața.Îmi plăcea să fiu tristă,nervoasă,supărată seara lângă el seara.Îmi plăcea cu el,chiar dacă nu eram femeia pe care o iubea.Un masochism teribil,dacă stai să te gândești.Plăcerea mea vinovată.Fobie de întoarcere.Dacă la întoarcere patul său fără de așternuturi nu va mai fi și-al meu?Întoarcerea la camera cea mică și roz,în care hainele,cărțile,toate cristalele reflectând lumina soarelui în curcubee însemnând sfârșitul meu.

Dincolo de toate,visam ca scurta mea escapadă în micul meu oraș monoton,să-i ofere Șobolanului un soi de epifanie.Definiția egoismului.Dragul meu,sper să-mi duci dorul cum duci dorul acelui frânturi de secol în care-ai putut să visezi frumos.Știam că nu va fi așa,dar speranța era tot ce aveam.Și-mi doream să-mi sărute buzele din nou , la întoarcere.Nu le atinsese dintr-o noapte,nu cu  mult timp înainte de plecarea mea,când într-o crâșmă  retrasă din inima marelui oraș,mă trăsese lângă el și-mi luase umerii în brațe.Bucură-te de momentul ăsta.E dintr-o ediție limitată.Hai,bucură-te!Nu te mai întreba de ce face asta.Bucură-te de buzele lui moi.De contutul lor frumos.Bucură-te de degetele lui lungi ce-ți mângâie creștetul.Bucură-te,căci va fi gata înainte-te să-ți dai seama că l-ai avut.Așa și fusese.

Plecam.Din nou.Mi-era frică și mi-era groază și tot ce aveam în minte era că prin plecarea mea aveam să-l pierd de tot.Așa era cu plecările.Pierdeam mereu câte ceva.Pierdusem vara,plecând pe alte meleaguri.Pierdusem soarele în cerul gri din munții îndepărtați.Pierdusem Șobolanul plecând.Pierdusem libertatea părăsind micul oraș.Îmi pierdusem mințile.Dar asta putea la fel de bine să fie doar din cauza toamnei.

.of love

Toamna aducea mult frig cu ea,dar de la un moment dat,chiar după ultima zi cu soare,când temperaturile păreau să încălzească puțin mai mult cerul,îmi amintisem că tot frigul,toată răceala,fiecare șervețel alb,fiecare ceai cald,nu însemnau de fapt nimic.Timpul,vremea,depăratarea de soare,toate erau irelevante.Mă trezisem la această realitate când , într-o dimineață bătând monoton străzile marelui oraș,ralizasem că trecuse un secol de când făcăseum dragoste cu iubitul meu munte.Era cu mult înainte de orele amiezei și,cu un oarecare regret,nu puteam să nu îmi aminteasc acele momente predecesoare imensei întâmplări.Fiecare pavaj călcat îmi amintea de fiecare piatră ce mă dusese în vârf,ca și o suită de mângâieri orgasmice.Fiecare om irelevant trecut pe lângă mine,îmi amintea de zâmbetele vesele ce lăudau divinitatea,fie că urcau sau coborau climaxul muntos.

Și apoi,apoi veni seara când,printr-o psudominune absurdă reușisem să uit întreaga mea fericire,lăsată în secolul trecut.Mă aflam într-o curte bătrână,pe o stradă la fel de bătrânâ ca și marele oraș.Acolo,animalele urlau noaptea și ploaia cădea în continuare,deși mult trecuse după ce cerul se săturase să o scuture.Un loc unde timpul curgea aiurea,scurs prin canale și urcat din nou spre nori,unde dragostea trebuia ținută mută și amintirile din vieți anterioare, vii.Și erau vii și ecourile tinereții mele,începutului și sfârșitului meu.Granița era mare și evidentă acolo.Borderline between this and that.Granița între depresie și fericre,între nimic și totul.Între tăcere și gemete uitate.În subsol,în buncăr totul stagna,dar seasupra ..unde aburii ieseau din pământ oamenii umpleau casa bâtrână și tristă.Sus,la ultimul etaj,lumina se aprindea chiar înainte de miezul nopții și lipsa perdeleleor,lăsând să se strecoare în curtea devasată de căței nebuni,lumina altor vremuri.

Pierdusem o noapte acolo cu Șobolanul.El dormi,eu doar stătusem lângă el,până când soarele reuși să coloreze nucul bărân ce atingea ferestrele vechi.În camera aceea îmi trăisem tinerețea,cu mult înainte de Iepurele alb,pe vremea când Șobolanul părea să fie doar o poveste adolescentină.Dar acolo,spiritele încă trăiau și ecourile și gemetele și felinile,la fel.O încăpere mică,cu decoruri medievale reci,cu pânze și păianjeni grași,cu cărți vechi delirând pe rafturi negre,printre sfeșnice prăfuite.

Câteva zile după,realizasem că iubeam un prunc.Unul speriat,prin care timpul trecuse,spând urme adânci în piele și  în conștiință.Timpul îi mâncase sufletul,lăsându-l aproape gol.Nimic diferit de soarta mea.Doar pespectiva.Felul în care marea sa carte era aranjată,felul în care o ținea mai mult închisă,cu colțuri îndoite ca semne de carte pentru toate ielele pe care nu vroia să le uite.
Câteva zile după,realizasem că iubesc un prunc și iubirea mea semăna cu una de mamă.Nu-mi puteam imagina altfel sacrificiul personal la care mă supuneam.Conștientă de gravitataea situației și-a dragostei mele,continuam seară de seară să mă întorc acolo,în locul de unde de atâtea ori plecasem jurând să nu mă mai întorc.Seară de seară,adormeam fără să fiu văzută ca femeie,deși sânii,umerii,coapsele,întreg corpul mi se azvârlea degerând înafara plapumei.Seară de seară doar cu strângeri dulci în brațe.Dar mă lăsam cuprinsă în brațe,îmi lăsam fruntea sărutată,îl așteptam să adoarmă,ca să-i mângâi spatele ,calmându-i astfel spasmele fantomatice,sperând că salvându-l din lumea inconștientă plină de întuneric și monștrii,clickul se va produce în sinea sa și persepectiva din care mă privea avea să se schimbe.

Nu știam când și dacă totul avea să se întâmple cu adevărat,dar nu era seară în care să nu sper și era clipă în care să nu rămân profund surprinsă de răbdarea de care dădeam dovadă.Mă amuza întreaga situație,precum mă și întrista.Dar era toamnă și nu toate tomnile fuseseră așa...bipolare?

the only things thats real.

De la un moment dat,nu-i mai suportam prezența căci,până la urmă și coprul său firav părea să o resemneze pe a mea.Pielea îi tremura pe oase de plăcere,aproape crăpând,doar ca într-un final nimic să nu aibă final.Fuseseră așa câteva nopți până când psihicul îmi cedase.Fusese într-o dumincă,cu soare.Dar rece.O duminicaă rece cu soare.Una de toamnă,așa de parcă sfârșitul apocaliptic al lumii nu s-ar fi prezit cu flacări și teamă,ci cu răceală anostă și delir sufletesc.Atunci venise și veșnicul colaps sufletesc al meu.Dintr-un nimic.Din totul.Din nimic și tot așa,ca într-o ecuație matematică cu multe decimale ,aproape de infinitul perioadelor.

-Știi că m-am (re)îndrăgostit orbește de tine.

-Nu pot fi pentru tine ceea ce vrei tu să fiu.Nu-ți pot fi iubit.Nu știu dacă ești tu de vină sau doar mintea mea bolnavă.

-Dar nu pot fi a ta ceea ce e oarecum curios,căci n-am fost a niciunui animal pe care l-am iubit la un moment dat.De parcă ultima picătură ar fi fost aruncata înaintea mea.De parcă pentru mine niciodata nu a fost loc.

Noaptea ne prinsese în stări diferite.Șobolanul stinsese lumina și somnul îmi dispăru.Lăsase cuvintele să plutească deasupra noastră.Nu puteam să dorm cu ele respirând peste corpul meu,cum nu puteam să dorm știindu-l în același pat cu mine,dar la milioane de ani depărate de mine.Ani reci,ani goi.Îl puteam auzi respirând,în REM,tremurând fiecare moleculă a corpului său ce începea să se relaxeze.Era fantastic spectacolul acela.Îl iubeam,dar nu în acea seară când hotărâse se stingă tot-muzica,lumina și liniștea , dintr-o impulsivitate la fel de mare ca  a mea , când hotărâsem să alerg în jos pe strada cea abrubtă.

Când,după numeroase foiri , tentative eșuate de a-l trezi (căci de ce el să doarmă liniștit,lăsând totul suspendat?) hotărâsem să aprind veioza șubredă ,culegându-l totodată pe Bruckner de pe jos,sperând să-mi liniștesc mintea,pierzându-mă în alte lumi,în alte drame emoționale,mai bune în tot fictivul pe care ele le nășteau.Șobolanul se trezeise curând,orbit de de lumină.Dar nu toate animalele vii noapte,pățesc la fel?

Se ridică mânios din pat și,deși afară temperatura era cam la același prag cu cea din buncărul în care trăia,vântul totuși degera cresele copacilor.Ieșise în curtea devastată de un cățel psihopat și,multă vreme rămăsese acolo.Mi-era târșă să cobor din cucușul cald,căptușit cu foi gălbenite artificial și mi-era și mai urât să cobor din pat bănuind paranoic următoarele cuvinte acide ce aveau sa ne ardă pe rând pielile,până spre centrul sufletului.În curte întunericul ascundea copacii și pe Șobolan la fel.,căci nu-l găsisem.Mă întorsesem resemnată în buncăr și cu un suspin mai mult resenmnat decât trist,îmi aprinsesem o țigară răsuciă dintr-o hârtie roșie.Mă pierdusem în gol și pe când degetele îmi luaseră foc,Șobolanul se întorsese așezându-se în liniște lângă mine.Îmi luă țigara din mână,sorbind un fum amar și mă luase în brațe.

-Și,ce faci?

O întrebare care mă terorizase încâ din prima zi în care-l cunoscuse.

-Mă gândesc la misterele universului.E bine așa?

-Vrei să ne culcăm?

-Să mă strangi în brațe ca apoi să mor de drag?

-Merge și așa,dar mă gandeam să dormim.Mâine e o zi lungă.