legături şi doruri de după.

la un moment dat mă gândeam,lăsându-mă puţin purtată de frici minore,la dimineaţa de după.la acea unică şi totuşi familiară dimineaţă-n care,trezindu-mă lângă el,toate legăturile sinaptice şi toţi hormonii din creier,mă vor transforma în fiinţa aceea îndrăgostită care-şi petrece restul zilei jelind singurătatea de după plecarea lui.

un gol plin de durere psihică,greu de vindecat.căci nu există leac pentru dor chiar de-i la 5 minute şi nu există înlocuitor,când legatura deja s-a produs.

despre acea legatură am învăţat de curând,citind studii despre femei,relaţii şi datele ştiinţifice din spate.despre acea legătura am învăţat că e inevitabilă,că ea se produce în cele mai multe creiere femeieşti când îşi împart trupul,goliciunea,memoriile si gemetele cu un bărbat.eu mă aşteptam sufăr de golul legăturii în dimineaţa următoare.

dar nu a fost aşa,pentru că dimineaţa ne-a prins încă împreună.după-amiza la fel şi apusul prematur al soarelui -şi el.am stat acoperiţi de-o plapumă mare şi din când în când aveam curajul să-mi mişc trupul spre fereastră ,ca să-mi pierd capul în ferestre îngheţate şi-n cerul gri de-afară.am sorbit ceaiuri şi cafele şi desene şi când adormeam,îmi săruta ceafa,lăsând răsuflarea-i caldă să-mi intre usor în piele,frăgezind-o.i-am urmărit pe-ascuns liniile trupului şi toată sinea mea zâmbea ,parcă ruşinată totuşi de cutele drepte,de venele mari şi-umflate,de carnea peste care pic de grăsime nu zace.

la un moment dat,târziu după apus a plecat,accentuând sentimentul de frică,reprimat peste zi.

după el a venit şi neliniştea şi după ele meditaţia.

şi-apoi din nou nesomnul,de parcă,ironic,leacul meu spre vindecarea tulburărilor de somn,ar fi împărţirea patului c.un alt suflet.

salut,iulie(salut din nou)

dimineaţa celei de-a treia zi din iulie.

după masa celei de-a treia zi,căci dimineaţa m-a prins trează,aşteptând soarele să apară de după norii cenuşii,plini de praf si scântei universale aduse de timp,în spaţiul ceresc.afară pare toamnă şi câteodata chiar iarnă.noaptea vântul bate răutăcios şi ziua,soarele nu mai umple casa de amor.or fi blesteme,blestemelor tuturor zilelor în care existenţa era topită de sutele de grade ale unui Pământ prea aproape de Soare.

alte existenţe în ceea ce par acum,alte lumi.

într-o zi,toate au să revină la normal.într-o zi am să-mi pierd minţile lipită de pământul uscat,clătindu-mi ochii in albastrul cerului.şi-mi voi arde pielea,înnegrind-o până-n tonuri de carbune,în baia de soare ce mă aşteaptă-n timpuri viitoare apropiate.şi dacă nu va fi aşa,atunci mă voi mulţumi cu albul nobil,cules din alte timpuri.

şi toamna are sa aducă alte lumi şi alte existenţe.şi toate au să se schimbe şi-ntr-un final sufletu-mi va fi epuizat,cautând din nou,zilele delirului odihnitor,de la-nceput de iulie.

rasaritul dintre norii crapati.

era dimineata si i-am promis ca am sa scriu despre el si despre lumina facuta din gri si roz,ce se topea peste strada lunga ce parea sa ne traga usor de tot,spre poarta casei.o vreme am tacut,dar asta doar pentru ca nu prea stiu cum sau ce sa vorbesc in unele situatii.cateodata cred ca e mai bine sa taci,intr-un sfarsit,din dragul evitarii propriilor ganduri,vorbele tot au sa impleteasca o discutie.

pe toate gardurile,caprifoiul arunca miresme puternice,de saptamani bune deja.un lucru care desi s-a transformat in obisnuinta pentru mine,continua sa ma mai surprinda din cand in cand.mi-am extras toate uimirile din ghemul monotoniei si insumandu-le ,am descoperit ca aveau valoarea expresiei de pe chipul lui.n-ar mai fi trebuit sa ma surprinda ca minte-i dansa cu sufletul ,pe muzica florilor.deloc,caci de cand il cunosc -o perioada de timp pe care-o simt mai indelungata decat e cu adevarat- sentimentele si trairile lui au o gama extrem de variata,un alt motiv pentru carew,el, inca ma mai sperie.

dar mergand spre casa,mirosind florile atarnande de pe garduri,uitandu-ma pe cerul inalta cu nori crapati si dedesupturi roz-albastrui,ne-am desclestat vocile.si-asa,i-am ascultat povestile si planurile.m-am lasat pe-alocuri hipnotizata de vocea lui si-asa,in tot delirul cuvitelor,am vazut scena si povestile si personaje,jucand in lumini reflectate din lumea cealalta.

cu cateva ore in urma,pe-o terasa pe care vantul batea mai tare-a toamna,decat a vara,in mijlocul zumzetelor produse de oamenii aburiti si-afumati,mi-a spus ca i-am placut mai intai pentru ca l-am urat.i-am zambit frumos si-am continuat sa-mi fumez tigara.adevarul e ca,in lumea in care traiam la acel moment,nu era erau loc de cuvinte.nu framantate de buze,doar rostite inauntru,de vocea-mi interioara.

dimineata,cand vocea a ajuns in centrul vorbirii si piticii au cantat la corzile vocale,i-am spus ca nu l-am urat si ca nu-l urasc nici acum.mi-era doar frica.

mi-e inca frica.

l-am strans in brate si-am privit cu pleaca spre rasarit.

si-apoi am dormit pana aproape de apus,pana la un apus iernatic.

cronicile unei dupa-amieze lenese.

poate ca a disparut cu timpul din peisaj si poate ca imaginea lui si-a sters din lucire,dar din cand in cand il gasesc in diferiti oameni,in diferite scenarii si drame de primaveri tarzii.zambetul mi-a aparut din senin pe buze,in acea dupa-masa calda si lenesa,cand umerii ma dureau de la efortul somnului si spatele-mi amortise de la dulcea leganare-n hamac.l-am vazut,asa cum il va adesea,in alte persoane si-au dulci momentele,caci sufletul s-a scufundat in visare,chiar pe cand visarea parea sa mai apara doar noaptea tarziu.

ne-am petrecut dupa-masa ascultand muzica lemnului taiat,din ateleriul ce facea sa vibreze intreaga casa.dincolo de toate vietile ce traiesc intre pereti,adesea casa-si adaposteste propriul suflet,caci ii vibreaza intreaga structura,caci noaptea cadrul de lemn trosneste si vantul isi face mereu culcus printre stresini.ce alte componente-ar mai putea avea o fiinta?ea -si onduieste cadrul si zbiara-n amiaza mare si noaptea se-odihneste odata cu noi,toate.

i-am ascultat trairea fara sa o pot privi,iar ochii-mi fugeau spre gatul cel de pe trupul rezemat de scaunul vechi.il batea soarele si-i straluceau margelele si intreaga imagine-mi readucea-n viata,o holograma,a iepurelui.margele de os la gat,frumos decorate si-ancorate pe-un fir subire de canepa.ma uitam la forma lor,la insemnele lor,analizan semnificatia lor,iubind amintirile suprapuse peste real.avea mainile muncite si degetele zrobite,asa cum le avea inca de cand il cunoscusem,in iarna cea dura,alinata de parfumul portocalelor pe care le aducea cu el mereu,in rucsacu-i fara fund.

zana statea-n hamac,batuta de soare,privin lumea prin ochelarii imensi,colorati,colorand lumea-n contraste si esente puternice.sorbea cu pofta in sucul cald de lamaie,uitat la umbra calda de mai,in spatele stalpului maro,de lemn.sorbea cu totii pe rand,din acelasi suc,imparit in pahare,uitate parca,de dumnezeu,pe terasa intesata de lene si paturi,de oboseala nejustificata si saltele prafuite.

aveam un arc curcubeic in mana.pentru o fractiune de secunda,uirandu-ma la jocul e culori pe care-l nastea in bataia soarelui,tot prezentul si tot trecutul recent disparu.eram in copilarie,incalcita-ntr-un arc similar.o bucata de copilarie-n care jenunchii juliti cereau o pauza si-arul parea singurul drog,suficient de puternic sa-mi aline durerea.

momentul s-a evaporat precum apa la temperaturi de fierbere si-am decis,din priviri,sa ne ridicam trupurile ostenite sa plecam in zarea aceea apropriata.flamanzi,am coborat strazile cartielului mut,din marele oras,cu cerul albastru-n urma noastra.talpile ni se lipeau de asfalt.ii trebuise o secunda de nebunie sa-si descalte picioarele umblate prin multi si dealuri uitate de lume.ne trebuisera nu mai mult de doua secunde,sa-i luam exemplul si sa cunoastem adevarata simtire a asfaltului dur,precum solzii unui peste rau.

ne-am oprit in parcul de langa casa,pe-un petic de iarba.imprejurul nostru,oamenii-si faceau cruci si masinile treceau,de nicaieri,grabite.ne simteam in mijloc de nicaieri,caci zgomotul nu mai exista si linistea interioara ne proteja.

ma gandeam ca asa  ar fi fost,poate.

intoarcerea acasa a sters rapid imaginea iepurelui de pe chipul calatorului in timp,ratacit in spatiul modern,al societatii-n care,ne-a fost dat sa ne nastem.

dimineti...si-apoi spaime.

daca m-a iubit,nu m-a inteles niciodata asa cum trebuia.dar persoanele iubite nu sunt facute din otel s-accepte totul sau nimicul,implicit nici schimbarile comportamentale,bruste,cauzate sau nu de tulburari ale personalitatii.

poate ca dupa-un timp am devenit un rau necesar,asa cum devenise el in ziua-n care i-am acceptat intoarcerea.

aceeasi zi de primavara-n care,in toate cele trei ore ale drumului spre casa-am zambit,stiind ca intoarcea e-un semn de dragoste.asa-mi imaginam la acea vreme,asa-mi cadea bine.asa-mi cade bine si-acum sa-mi amintesc toate reintalnirile,toate noptile petrecute-mpreuna,toate diminetile ce-si aveau sfarsitul mai curand decat ma asteptam.imi amintesc cum ne trezeam,ne fumam tigarile impreuna si cand gustam prima gura de cafea stiam c-ar fi bine sa ma bucur de putinele minute ce urmau.acele minute pana la fundul canii,aceleasi minute in care spaima ca n-am sa-l mai va niciodata,se instala.

imi amintesc ultima-i escapada.imi amintesc ultima noapte.aratam bine,ma simteam bine.in dimineata urmatoare,cand cestile de cafea se golisera de continutul liric,romantic,spaima si-a intarziat instalarea.n-am mai apucat sa simt frica,dar intr-un mod ciudat,o liniste venise in locul ei.

in acea dimineata mi-am dat seama ca are sa treaca prea multa vreme pana am sa-l revad.in acea dimineata am stiut ca totusi,au sa mai fie nopti in care dorul imi va macina oasele,dar si-acele nopti vor avea zile la picioare,zile de recastigat cursa pentru implinirea sufleteasca.

ma trezesc adesea,intrebandu-ma de ce n-am avut nicioadata curaj sa-mi infrunt sentimentele-n fata lui.

de ce-au fost un tabu,precum sexul in comunitatile ultrareligoase?

si-acum,in ciudatul timp prezent,de unde mi-am castigat libertatea de-a ma exprima in fata copilului cu par bucalat,din ce colt intunecat al sufletului meu ,refulez sentimente si stari imbibate-n golozie?

din teama ce n-a mai venit in ultima dimineata,din teama pe care n-am mai simtit-o,din spaima pe care-am tinut-o captiva-n tot aceleasi colturi intunecate,ale sufletului,in care tineam inchise toate cuvintele,toate starile,intregul tabu sentimental,far' sa-mi dau seama de ce.

dar libertatea are granite si tot ce-mi mai ramane de intrebat,e cand am sa-mi setez limitele disperarii si-ale fricii,ca-ntr-o zi am sa raman singura din nou,asa cum am ramas dupa toate-acele dimineti in care ,ultima gura cafea insemna un nou adio.

mijloc de primavara.

asteptam de prea mult timp,momentele acelea prelungite,de buna dimineata,singura-n siguranta camerei,cu pseudo-fereastra deschisa pana-n sunetul balamalelor intinse la maxim.asteptam cu drag si dor soarele si vantul cald sa-mi insoteasca nevoile de delir,traite-n supradoza,in patul moale .e minunat sa pot privi cerul direct de pe pernele mari,gazduitoare de vise.e minunat sa..pot privi cerul noaptea,incarcat de stele si dimineata la rasarit,cand culorile-si pierd semnificatia,transformandu-se-ntr-un dans maiestuos al naturii.

si-apoi sunt toate-acele dimineti,in care timpul isi pierde din liniaritate,cand meditatia-si pierde pozitiile clasice si se adapteaza trupului intins pe pat,intre doi pereti subtiri,intre centrul orasului si restul tarii.toate-acele dimineti cand ceasca de cafea s-a golit de-nteles si nimeni si nimic nu-mi preseaza mintea bolnava,sa accelerez procese,sa-mi accelerez corpul,sa ma zbat in graba.acele dimineti cand,dupa ce-am savurat fiecare pic de cafea,m-arunc inapoi pe salteaua moale,diforma si meditez uitandu-ma spre infinitul cerului,la nimic si-apoi la marele mister universal,la dimineti din copilarie cand sunetul ploii cazand pe tigle si table ruginte-mi imbolnavea auzul si dadea nastere fiorilor reci pe sira spinarii.erau alte timpuri,vremuri in care nu-mi imaginam ca-n calea destinului,zile boeme ma asteptau.

ascult sunetul ploii cazand peste marea de lemn si tabla ce-si are tarmul chiar sub geamul meu,cerul e gri si pln de povesti aduse din alte parti ale planetei.e placut,in pat,sub straturi de material moale.e placut in pat si e placut sunetul ploii de mijloc de primavara,ce nu-mi mai provoaca sentimente obcure.

e bine si cald si vantul ce-mi loveste fata,e-acum cald.

e mijloc de primavara,e-aprilie si e mai putin de-o luna pana cand,marchez inca-un an trecut, in calendarul vietii mele.e-acel moment din an cand frica-mi cuprinde mintea si sufletul...dar multumesc universului c-a creat in noi,in oameni,supresia,caci stand in pat,sub toate straturile fine,cu capul pe perna moale,cu ochii larg deschisi spre cer si-urechile ciulite,fixate pe sunetul ploii,toate starile de frica se blocheaza automat.

raman in suspensie si suspensia are-un soi de static universal atasat.

unul bun.

unul...calm.

terapie

am trecut ieri pe-acolo.eram in drum spre casa,dar simteam ca trebuie sa fac un ocol,sa spun cuiva ceea ce simteam,ceea ce ma framanta,ceea ce-mi provoca tulburari in respratie,in ritmul cardiac,in starea de normalitate in care traisem,pana sa ma intorc in marele oras.

alternam de cateva zile in stari bipolare.lui i-am spus ca aiurez intre ele,ca nici nu mai stiu daca sunt vesela sau trista,caci si vocea-mi interioara parea sa-si fi schimbat tonul sarcastic,ironic.mi-a dat sa beau un ceai,ca altadata si-atunci am simtit cum frica pe care-o aveam fata de tot ceea ce insemna el,disparuse.nu-mi mai placea,nu,nu ma mai atragea.puteam sa-l vad,in sfarsit cu alti ochi.

m-am simtit ca la o sedinta de terapie.vorbeam constant,minute-n sir,dupa care schimbam subiectul,ma bagam in treburile lui,ii schitam idei,profile psihologice ale clintilor.imi vanduse cerceii,poate ca asta ma determinase sa pierd orice urma de sclipire fata de el,disperarea aceea de moment,in care-am realizat ca nu insemnasem nimic din moment ce perechea aceea de cercei nu mai era in magazin.sau poate totul era diferit si macar pentru-un moment ma ascultase cu adevarat.inainte sa parasesc marele oras pentru saptamanile de liniste de-acasa,ii spusesem ca vreau sa ramana la vanzare,poate cineva ii merita mai mult.nu stiu.

dar m-am simtit ca la terapie si-n timp ce-i vorbeam despre tot ce ma nelinistea,in mintea mea zbura un gand,se izbea de scoarta cerebrala,ca-ntr-un joc de ping pong digital,din anii '8O.ma gandeam la ideea psihologului,viitorului psiholog,in fata unui alt psiholog,asteptand consiliere.ma intrebam daca e normal sa nu-mi pot vindeca singura sufletul si daca e normal,cum sa ma astept sa pot vindeca alti oameni?

pana cand mi-am terminat a doua ceasca de ceai,imi primisem deja toate raspunsurile.le stiam deja si parca intregul scop al vizitei mele era sa-mi fie confirmate.stiam ca ma blochez,ca mi se blocheaza orice simtire cand totul e prea frumos,cand grija e prea mare si-atunci fug sa ma ascund in toate imperfetiunile.analizez totul,ma transform dintr-un suflet bolnav intr-unul suferind de OCD si de-acolo totul se naruie,pana cand ma trezesc din nou singura.

mi-a zis sa-i dau o sansa.sa-mi dau o sansa,caci merit.ar trebui sa fiu fericita fara sa fiu capsata-n loc de toate lucrurile insignificante.mi-a spus sa privesc toata latura pozitiva a intregii mele situatii,la cum am primit ceea ce-mi doream si cum trebuie sa ma bucur.

am plecat acasa,printre ninsoarea rece,de sfarsit de iarna.am dormit o mare parte din dupa-masa.catatonica-n fata serialului de care-am prins o usoara afectiune,am desenat si fabriat bijuterii pana tarziu in noapte.

azi nu m-am putut ridica din pat la timp pentru primul curs.nu,dar azi m-am trezit linistita,fericita din nou.

vesela ca am trecut pe la tiganci,c-am facut o sedinta de terapie,ca..nu stiu.m-am trezit vesela c-am reusit sa ma scot din groapa in care ma bagasem,involuntar,in dimineata in care pentru intaia oara mi-am imaginat viata asa cum urmeazaza sa fie.

dimineti.

mereu dimineti.mereu mereu dimineti boeme,umplute cu fum,pline de camere mici si camere mai mari,indesate si ele cu elixirul din cafeaua de dimineata.paturi moi,incarcate de somn,paturi neincapatoare,incarcate de lene.

s-apoi ceaiuri in amiezi tarzii,sorbite si-adorate.si-apoi tigari fumate tarziu si ganduri de seara,aducatoare de oameni si drag.

vinuri uitate desefacute si-amnezia tuturor celorlate zile.cu flori primite si uitate,descoperite-m colt de lume.

din nou,pe drum.

mi-ar placea sa-m petrec viata,trandavind in pat.sa ma doara toti muschii,atrofiati de pernele moi,pufoase,sa-mi amorteasca picioarele si varfurile degetelor.sa ma trezesc obosita de la prea mult somn,sa ma trezesc zambind langa el.sa rad,sa plang,sa m-ascund sub cearceafuri,sa ma bata-n cap soarele si ziua si luna noaptea,sa-mi vegheze de pe cer.mi-ar placea sa am ferestre mari infinte si vaze cu trandafiri crem si roz palid,in jurul meu.

mi-ar placea drumul sa nu fie lung,si muschii sa nu-mi amorteasca e la scaunele incomode,vechi.sa nu mai va peisajul,morbind,dintre iarna si primavara,plin de copaci uscati si mizerii aruncate pe sosele,scuturate pe margini,de vant.mi-ar placea sa ma teleportez,la urma urmei,dar care-ar ma fi rostul atunci sa stau,in marele si dragul oras?

n-ar mai exista nimic si creierul mi-ar intra la apa,in propriile-i sucuri,de-as sta in pat,de n-as bate drumurile rupte,de zapada aspra,de sarea dura,de nisipul ce-ar trebui sa-mi valseze printre degetele de la picioare,vara,la mare.n-ar mai exista nimic si viata m-ar fi goala.in zadar mi-e plansul,dat la volum mic,undeva in centrul sufletului meu.in zadar ar fi lumea,daca n-as vedea-o,daca n-as simti-o,daca nu as stii universul ce-ncepe la capat de pat,dimineata.

ma gasesc la ore distanta,de drumul lung,prea lung,prea batut in patru ani.ma gases plictista si putin spre deloc entuziasmata de inca o despachetare,de inca o aranjare,de inca o acomodare-n patul strans intre scanduri de lemn uscat.

dar toate trec,chiar si cele mai ciudate senzatii fata de intoarcerea in marele oras.toate trec si dupa ele,vin toate-acele clipe de drag.vin dimineti scaldate-n drag,cafele si tigari savurate direct in patul cald.vin seri placute,cu vant e primavara si nopti tarzii si candelabre cosmice.

encore un matin.

whats to say,for the days,I cannot bear..a sunday smile?

dimineata s-a instalat din nou,tipica cu si mai tipica-i rutina,cu toate ritualurile de incantatie pentru o noua zi.cu o cafea clada,cu cateva zeci de grade mai calda ca aerul de-afara ce-ngheata copacii si casele si aerul si toate sufletele,cu tigari impachetate-n graba,din tutun uscat,uitat desfacut prin prosoape rosii de bucatarie,prin cutii si cutiute colorate,prin camere mai mici si mai mari.

si ganduri instalate si epuizarea fizica si mentala la care au contribuit toti oamenii si toate situatiile,timpul si miscarile lui neregulate.patul e-mbacsit e scrum si peretii s-ar fi imbolnavit e galben murdar,de-ar fi fost albi,de-ar fi fost din sanatoriu.dealurile-s albe si-ndepartare,sunetul primelor zvacniri ale realitatii,s-aude.

mi-s ohii obositi si nu e nesomnul de vina,nici macar sutele de pagini trecute prin cap.e golul,golul lasat pe drum,gasit din greseala,pe una din stradutele intalnite dintr-o eroare si mai mare.e incapacitatea de-ami lasa in urma ganurile si-amintirile,dezamagirea sansa si nesansa starii sufletesti.

si-apoi sunt toate intebarile conditionate,neconditionate,subtitrate-n toate limbile,toate ezitarile si intreaga analiza a spectrului calitativ care as putea-dar nu vreau si-as vrea-dar nu pot - sa,sa intru.

e prima zi din ce-a de-a doua luna,treizecisiunudezile-am lasat in urma,treizecisiunu de treziri matinale si tarzii,treizecisiunu de evenimente si tot atatea momente-n care cel putin odata,am fugit spre taramauri fantastice-n care n-am ezitat si-am trait,in care-am trait fericita in tot si purul sens al cuvantului.tot atatea momente-n care mi-am dorit,visat si instalat dezamagirea.

tot atatea cafele,multiplicate cu doi sau trei.tot atatea tigari fumate si rulate,multiplicate de cateva zeci e ori.

cutiuta galbena-si gaseste inca ultima pcatura de tutun pe fund si-ibricul e tot cald,la ceasurile insomniace-ale diminetii.de parca-as fi vrut vreodata,macar pentru-o secunda,sa renunt la ele.

cum mi-am petrecut sfarsitul(si inceputul)

imi amintisesm in acea dimineata de sunetul copacilor,de limbajul lor,de tristetetea pe care destinul lor o impunea,pentru salvarea noastra,implicit distrugerea lor.mi-am amintit ca nu-i ascultasem de mult,cu adevarat,cam de cand mergeam spre casa si,in incercarea de-a scapa de zgomotul de fond ce ma apasa cu o imensa putere,le-am ascultat intaia oara povestile.

in acea dimineata tarzie,cand nevoia ma impinsese pe cararile marelui oras,in acea dimineata tarzie,oboseala pare sa fi pus stapanire pe corpul meu caci,din toata perspectiva stiintifica glasul copacilor era o iluzie,o halucinatie auditiva,o stare alterata de constiinta,dupa cum citisem in toate manualele,in toate acele nopti nedormite,din urma mea.erau tot acele randuri invatate si invatate aproape degeaba ,cele care-mi instalasera starea,halucinand totusi, fara nici o substanta.

of copacii,minunati ei asa,plini de alb,acoperiti cu patura groaza a convingerii umane,ca mizeria nu trebuie curatata,ci doar acoperita.si-apoi are sa vina prmavara,cand mizeria instalata va cauza adevarate depresii si poate,poate putina constientizare a actului purificator.

dar asta e o alta poveste.copacii mi-au grait si-apoi,dupa alte 12 ore nedormite,am realizat mesajul lor,nevoile si dorintele,atat de similare cu-ale mele,atat de inatingibile.si-apoi starea a doua a constiintei neodihnite,de-a dreptul ostenite,s-a instalat,prin raceala ce-a alba,adusa de-acea patura ce-mi tinea copacii-n hipotermie.

si-ochii mi s-au umflat,dar fara plans si din nas ,dare de solutie salina ,corporala,s-au imprimat pe servetelele albe,moi.si-data cu intreaga-mi fata bombardata de durere si-osteneala iernatica,trupul mi s-a-mbibat in ultima si cea ma grava stare vegetativa.halucinatii vizuale,intalnite-n somn.

si intre toate,a fost ce-a dinatai seara halucinativa,intre sute de oameni si sute de lumini,intre noi oameni si noi zambete,in straie negre.nu mai stiu cand si-a avut sfarsitul tot.nu mai stiu nimic,caci intre timp am adormit,trezindu-ma intre liniile din cartit,cele in care-am aflat despre cum trezirea instantanee poate fi un rezultat al depravarii trupului de oxigen.m-oi fi sufocat.cine stie?

pound a rhythm.

Pound a rhythm on the soil, my friends
Speak of all that’s lost and gone
Put down the dollar, beautiful,
Take me through your door.

nu m-am mai trezit de aproape douazecisipatru de ore si atunci mi-a trebuit un intreg ceas sa-mi pot dezlipi trupul de pe tesatura moale a patului.am ridicat un deget,ca sa deschid o noua melodie ce in scurt timp a devenit ,binenteles,o noua obsesie.am batut la toba africana o vreme,pierzand des ritmul,probabil din cauza fumului ce-mi injecta ochiul stang cu o usturatoare senzatie,asemanatoare acidului citric.

dar astea au fost dupa ce-am primit vestea ca Eli tocmai se internase-n spital,pregatind sa aduca la viata nu doar o minune de om ci si un gand de-al meu.copilul s-a nasut sub semnul lunii pline si,pentru asta ma simt un fel de moira,caci eu sunt o reprezentare a lunii si e de datoria mea sa adun tot ce-i mai bun din vastul univers si,sub forma de energie,sa-i incarc viata de pozitivism.dar asta va fi indelungul anilor,imediat dupa ce-am sa vizitez mama si copilul.

si-acum e iarasi dimineata si intr-un mod convenabil,poate prea convenabil-vezi tu,coincidentele mistice?-,tehnologia a revenit la viata si-mi sustine insomnia sapata profund in organismul meu de excesul de cofeina,tutun si psihologie cu prea multe implicatii si concepte.afar' e frig caci pana la urma,calendarul tot a ianuarie bate,copacii-si gasesc de cateva zile varfurile inghetate si-orasul tace in bataia ultimelor sclipiri ale noptii.urmeaza acea zona crepusculara,cand orasul va reinvia si forfotul si zgomotele odata cu el.dar acum e liniste si-mi pot auzi tutunul arzand.tutunul arzand si gandurile delirand,valsand pe ritmul sunetelor pe care,moartea celulor din interiorul capului tot mai plin de informatie,ergo tot mai gol de sens,il orchestreaza.e cantecul lebedei.sau cantecul lebedei inspre moarte.e un cantec asemanator celui de fond,cosmic,prins intre posturile de radio.

ar trebui sa nu mai ascult staticul universului.

a sunday smile.

soarele pare sa fie si el intr-o ambivalenta neastaptata azi,caci dupa zile incetosate precum mintea noastra-n fata semineul produs si vandut de supermarketuri abisale,dupa zile intregi de frig si ploaie marunta,dupa multe zile e griuri absurde,inca nu stie daca sa ramana sau nu,lucios,mandu pe cer.

si cerul e-albastru si curat,aerul e cald.privitul in gold spre nimcul unei zile placute de iarna,opreste timpul in loc iar cafeaua-mi naste stari si-amintiri atat de greu suprimate.

e-un moment al zilei aberant caci aberatii cromatice au si ele loc la randul lor in capat de univers.e un inceput al sfarsitului de weekend petrecut in boemitatea fumului de tigarete rulate cu finete din tutunul depozitat pe langa plicuri de vanilie.e o zi in care-am sa accentuez,cu fiecare ora trecuta,ideea rezistentei fara de Dor,de dorul nascut de fiecare data cand parasesc casa tigancilor,doar ca sa-mi asez trupul pe-un pat moale,dintr-o alta casa,cu alte tiganci pictate-n nuante de rosu si oranj,incarate de zorzoane colorate.

si totusi lumina calda-mi loveste gentil,ferestrele mici ,acoperite e perdele groase,vechi,lasand pe peretii roz o culoare a binelui.caci ce alta culoare poate sa aiba binele daca nu cea a galbenului palid si-a curubeului sintetic?

ce alta stare-ar putea crea intregul joc al luminii,daca nu una de bine confuz si trist,in strafundul esentei ei?

mi-s visele neclare iar tot e-a mai ramas in ele clar,sunt temeri si nelinisti venite din alte vieti.nu cele prin care-am trecut,nu cele spre care ma duc.din vieti paralele si-ntersetate cu-ale mele,din depozite emotionale sparte,scapate de sub controlo,fugitive si-adapotite-n subconstientul meu.

dar soarele pare sa renunte la ambivalenta-i neclara.ramane falnic pe cer,ajutandu-ma sa nasc alte stari,caci e satul si el sa-mi vada chipul macinat de viata ce merge voit si neboit ,mai departe.cafeaua nu-si pierde insa din incarcatura si-asa,nici prezentul,din halucinatii.

meanwhile in the big city.

..yes,another morning spent in,drinking soft coffee,smoking cigarettes and listening to beirut 
while contemplating on our lives.