august and everything after.

Probabil că bunica avusese dreptate.Oameni și case sunt peste tot,iar plecările nu fac nimic altceva decât să-ți împartă inima în bucăți.Una o lași acasă sau în fiecare loc unde te simți acasă.Și ce mai rămâne,porți cu tine doar  ca să simți cât de tare doare când duci dorul.Dorul de drag,de suflet complet.

Când am plecat,dupa-masa lăsa soarele să se scalde într-un aer călduț.Marele oraș răsuna a muzică străină și de sus,de pe dealul unde Șobolanul își săpase culcușul,întreaga atmosferă părea ruptă dintr-o poveste.În sfarșit,era o poveste.A mea și poate că și a lui,doar că nu știam nimic din ce se petrecea înauntrul conturului său.Îl cunoșteam de multă vreme și,chiar înainte de revederea noastră, îi promisesem că am să-l ajut.Că nu-l voi mai lăsa singur,că-l voi învăța să respire din nou.Dar trebuia să plec,așa cum plecasem,așa cum trebuise să o fac mereu.Lăsasem aerul cald într-o suspensie grea,preschimbând parcă particulele de oxigen în particule de plumb.Nu știu ce mă deranja mai tare : plecarea mea sau absența lui.Singurătatea sa sau golul ce-l lăsa în urmă.Puteau să fie toate și pe langă ele și amintirile vieților trecute,în care plecasem fără să mă mai întorc la ceva.Întâia oară,îmi doream să nu plec.Să rămân acolo,în liniile fine pe care timpul le săpase în chipul său.
Cât timp stătusem lângă el,cocktailuri de rău și bine îmi înlocuiseră sângele în vene.De fiecare  dată când mă mușca,îmi doream să-și înfigă și mai tare colții în mine,să-mi lase urme ce aveau să mă aducă înapoi în acele momente,atunci când casele și oamenii,deși la fel,urmau să fie schimbați.Îmi doream să mă tai adânc în trupul său subțire și alb,sculptat parcă în gheață primordială și să mă înnec în valurile ce-i construiau spatele.Să mă strângă de gât până la limita dintre realitate și halucinație.Îmi doream mai mult și mai mult și chiar după ce fiecare dorință mi se îndeplinea,liniștea se lăsa.Și-atunci tăceam și eu,mângăiată de palmele sale reci,încercând să ghicesc orizontul îndepărtat în care ochii săi se pierdeau.Părea fericit,deși nu-i oferisem nimic din ceea ce îi promisesem.Lângă el mă transformasem într-un animal egoist,însetat după afecțiune.Poate că și timpul fusese de vină,fiind mai scurt decât o ploaia caldă de vară și mai sărac decât deșertul.Sau psihozele mele mute.Vorbele mele,pierdute între minte și gură,într-un ciclu haotic.Ce secrete avea?Adevăruri neștiute de mine.Asta erau toate.Toate gesturile sale subtile și toate privirile aruncate în gol.Cât de mult rău mi-aș fi făcut să le știu?La fel de mult pe cât îmi făcusem ignorând.La fel de mult pe cât mi-am făcut tăcând,realizând că toți acei ani,toate acele dimineți mute lângă Iepurele Alb,nu mă învățaseră nimic.
Adevăruri neștiute.Secrete.Boala mea,psihoza mea,nesiguranța mea.Dar trebuia să plec , să-mi revăd bucățile de inimă lăsate în cele mai fascinante păduri,pe crestele celor mai haotici munți.trebuia să plec,iar adevărul meu neștiut de el,secretul ,boala și psihoza mea erau toate născute din teama că aveam să mă întorc la nimic.Așa cum mă întorsesem altădată fie că străbătusem întreg universul sau doar câțiva zeci de kilometri.Secretul meu era nevoia.De el,de liniște.De orice nume ar fi purtat bucata aceea de timp,petrecută lenevind împreună.Chiar înainte să plec.

drumul şi momentele de licărire

dimineaţa adusese veşti bune,aşteptate prea multă vreme cu sufletu-ngheţat.înainte de acea zi,toate dimineţile mă găsiseră cu tahicardie şi nelinişte controlate amândouă,cu foarte mult efort meditativ.dar dimineaţa ,după ce şampania roz fusese băută,savurată festiv,pre-festiv chiar,eh,dimineaţa aceea adusese veşti bune.

cu zâmbetul pe buze ne-am dezmeticit şi-am realizat curând că timpul trece şi nici măcar să ne uităm cu plăcere la viitor, nu ne mai permitem.am zburat spre margini opuse de oraş şi ne-am întors aruncând haine prin pereţi,spre bagaje.şi-apoi totul s-a oprit brusc.am stat în linişte până când soneria ne-a cutremurat şi-am fost nevoite să ne urcăm în maşină.

drumul mi s-a părut încărcat de energie negativă,deşi, din când în când de undeva,nonsensuri scăpau un pic de lumină şi câteva zâmbete.cerul nu se putea delimita de câmpuri,decât prin pădurile negre,contrastante.linia orizonutul nu a existat câteva ore.mă gândeam cât de monotonă ar fi viaţa dacă vara câmpurile ar fi albe şi cerul şi mai alb,cu-n soare gri.oricât de mare sclipirea zăpezilor,sintesia tuturor zilelor de primăvară,vară,de toamnă,nu putea pierde concursul frumuseţii.

la un moment dat m-am trezit,zâmbind mai liniştită ca niciodată-toate păr să se aşeze în sfârşit pe-un drum-

în mijloc de drum spre casă,am găsit liniştea aceea pe care-o tot căutam,pierzând totodată ultimele urme de scepticism şi necredinţă.

what follows..

astăzi m-am trezit fericită,urmându-mi visele şi premisele de bună dimineaţă,repetându-mi în minte durerile şi nevoile de care pot şi de care trebuie să mă lipsesc.azi m-am trezit fericită,pentru că fericirea  a devenit obiectivă,depăşind toate pragurile subietive şi egoiste.

pe drum,apusul a fost pe rând sângeriu,portocaliu de parcă cerul s-ar fi mânjit cu sucul de portoale din care sorbeam cu atâta plăcere şi-apoi roz,ca şi starea de spirit ce mă motiva să-mi menţin zâmbetul larg pe buze.

m-am gândit pe rând la cuplul tânăr şi fericit ce,undeva pe-un alt pământ,pur romanic şi oarecum romantic prin toată istoria-i bulversată şi toate cântecele de jale,se iubea deja în neştire şi-n valuri de dor;la sentimentul ce-mi dă linişte zilnic,printre toate dezamăgirile sentimentalo-fantastice;la patul meu la părinţii mei.la apus de soare,chiar după ce toate stelele şi-au făcut apariţia pe cer,am ajuns acasă şi bucuria şi-a lărgit orizonturile,întinzându-mă la poveşti repetitive şi totuşi dulci,cu mama.

în camera mea,capul mi-a fost bombardat de-un ecou al adolescenţei uitate,deşi nimic din tot ce există acum între cei patru pereţi nu mai aduce a treisprezece ani.am decis să mă las purtată de val şi să-mi pierd minţile în lumea aceea,în care nu existau iepuri şi umilinţe şi dureri de după.

nu existau iepuri?

normal că existau,prevestind anii de glorie ce aveau să urmeze.

a plane that loops the loop [?]

când toate erau deja împachetate şi gata de drum,cam pe când drumul era anevoios şi fierbinte în bataia soarelui,toate s-au intensificat.orizontul a părut subit un infinit de posibilităti şi nici măcar secunda în care moneda se învartea în aer nu mă mai putea ajuta,căci mintea mi-era deja stabilită.

dimineaţa,furnicilor le-au crescut aripi şi pe fruntea mea au crescut boabe de sudoare.zborul insectelor a mai durat o vreme,dar boabele de căldura au dispărut pe bancheta din spate,încarcata de haine şi bagaje şi praf din alte ţări.în drum spre casa am ras şi-am uitat de probleme,probabil în acelasi fel în care şi tinerii căsătorişi au uitat că-n mai puţin de două zile ,viaţa avea să revină la normal.

şi-apoi mi-am reînceput odihna în patul de-acasă,unde inocenţa pluteşte şi resturile copilăriei se amestecă cu aerului unei maturităţi pentru care am semnat deja un contract,cu douăzeci şi ceva de ani în urmă.baldachinul se ondulează suav în bătaia vântului şi perdelele groase îi ţin companie,dansând într-un vals ţigănesc.eliade şi-a găsit culcusul pe balconul pe care leandrul roz aruncă cu parfum.

la un moment dat,între puţinul lucru şi orele de pratică la cabinet,mă gandesc să scot şi şevaletul,să-l curăţ de praf şi să-l trezesc la viaţă.

noaptea cand luna întarzie să apară pe cer,lampa în ceară galbenă şi lichid albastru are să-mi tină companie.

e vară şi-am ajuns acasă,în sfârşit.

nu mai contează restul.

nu mai contează nimic.

nici macar toamnă cand revederile au să-mi trezească emoţii şi furie şi melancolii profunde.

case-nsufletite.

ma intreb adesea,cate ferestre luminate sunt insufletite de propietari si cate sunt doar reflexii ale unor suflete ratacite-n marele oras?cate lumini ascund trupuri indragostite,cate spirite pictate pe pereti predefiniti?

ma intreb,cati suntem?cati stam?cati trecem prin cuiburi reci,refrigerate,incalzite,vopsite si-aranjate intru insufletirea temporara,la fel de temporara ca si sederea,pana-n momentul final al culcarii pe perna propriei locuinte?

ma intreb adesea,mergand pe strada,vizitand case,vizitand cuiburi.

in dimineti de iarna tarzie,precum cea in care tocmai m-am trezit,ma gandesc involuntar la toti cei ce-si aseaza ferestrele definitiv si la cei ce si le-ncalzesc ca apoi sa-si faca familii,sa-si creasca copii si sa se supuna ciclului vechi,al timpului,al vietii.

am fost cu cateva zeci de ore-n urma,intr-un cuib cald,proaspat refacut pentru un nou suflet,pentru o viata noua.

pentru un omulet,expresiv si inocent,ce-si innebuneste mama.un suflet de care sunt indragostita si-o sa tot fiu de acum incolo.azi micutul implineste o luna e cand a vazut intaia oara lumina,de cand Eli,mama lui,i-a auzit intaia oara tipatul.ii doresc o viata fericita,plina de oameni inteligenti si boemi,plina de impliniri.

din nou,pe drum.

mi-ar placea sa-m petrec viata,trandavind in pat.sa ma doara toti muschii,atrofiati de pernele moi,pufoase,sa-mi amorteasca picioarele si varfurile degetelor.sa ma trezesc obosita de la prea mult somn,sa ma trezesc zambind langa el.sa rad,sa plang,sa m-ascund sub cearceafuri,sa ma bata-n cap soarele si ziua si luna noaptea,sa-mi vegheze de pe cer.mi-ar placea sa am ferestre mari infinte si vaze cu trandafiri crem si roz palid,in jurul meu.

mi-ar placea drumul sa nu fie lung,si muschii sa nu-mi amorteasca e la scaunele incomode,vechi.sa nu mai va peisajul,morbind,dintre iarna si primavara,plin de copaci uscati si mizerii aruncate pe sosele,scuturate pe margini,de vant.mi-ar placea sa ma teleportez,la urma urmei,dar care-ar ma fi rostul atunci sa stau,in marele si dragul oras?

n-ar mai exista nimic si creierul mi-ar intra la apa,in propriile-i sucuri,de-as sta in pat,de n-as bate drumurile rupte,de zapada aspra,de sarea dura,de nisipul ce-ar trebui sa-mi valseze printre degetele de la picioare,vara,la mare.n-ar mai exista nimic si viata m-ar fi goala.in zadar mi-e plansul,dat la volum mic,undeva in centrul sufletului meu.in zadar ar fi lumea,daca n-as vedea-o,daca n-as simti-o,daca nu as stii universul ce-ncepe la capat de pat,dimineata.

ma gasesc la ore distanta,de drumul lung,prea lung,prea batut in patru ani.ma gases plictista si putin spre deloc entuziasmata de inca o despachetare,de inca o aranjare,de inca o acomodare-n patul strans intre scanduri de lemn uscat.

dar toate trec,chiar si cele mai ciudate senzatii fata de intoarcerea in marele oras.toate trec si dupa ele,vin toate-acele clipe de drag.vin dimineti scaldate-n drag,cafele si tigari savurate direct in patul cald.vin seri placute,cu vant e primavara si nopti tarzii si candelabre cosmice.