plecări

Mai aveam câteva ore până urma să plec,din nou.Timpul nu avea să-mi fie prieten,la fel ca întotdeauna,prea scurt,trecând prea repede,dar știam că fiecare moment pe care aveam să-l petrec departe de marele oraș avea să fie un medicament bun.Întreg mileniul părea să fi fost așa,marcat de despărțiri temporare,dar de acea dată eram mai egoistă ca niciodată,alegând să plec orbește,nemaiținând cont de nimic.Definiția egoismului.Trebuie să plec dragul meu,pentru că dragostea mă omoară.Dragostea pentru tine.

Seara,după apus urcam dealul până unde își săpase buncărul.Strazile îmi erau deja prietene și animalele nu mă mai strigau din spatele porților.Doar cățelul său,pishotic și fricos,îmi anunța venirea,ori de câte ori mă apropiam de poarta,pe care cifra morții era acompaniată de un zero.Moarte și nulitate.Materie și antimarie.Dragoste obsedantă și indiferență totală.Îmi era frică să plec,căci la ultima plecare îmi sărutase buzele în bătaia soarelui până când trebui să fug după autobus.Îți dai seama că toată lumea ne privește acum.-Și ce?Ai face bine să te obișnuiești cu asta.Jumătate de secol mai târziu,când vremea să mă întorc la el,în marele oraș veni,Șobolanul nu mai era.Nu psihic,nu sufletește.Era în alte lumi,lumi din care eu nu mai faceam parte.Lumi din care nu simțeam că ar trebui să fac parte.Mi-era frică de întoarcere,căci plecarea chiar și așa impulsivă avea să-mi aducă din nou în viață chipul dulce al mamei mele,vorbele calde și prietenoase ale tatălui meu.Zâmbetul afumat al Lorisului,de care mi-era cel mai dor.Mi-era frică de întorcere,căci oricât de apăsătoare ar fi fost dragostea ce o purtam pentru Șobolan,oricât de fustrantă ar fi fost ea,îmi plăcea să dorm lângă el,să fiu lângă el timpul coșmarurilor sale,când nu-și putea opri din scrâșnit dinții decât mângâindu-i creștetul.Îmi plăcea să mă trezesc lângă el dimineața.Îmi plăcea să fiu tristă,nervoasă,supărată seara lângă el seara.Îmi plăcea cu el,chiar dacă nu eram femeia pe care o iubea.Un masochism teribil,dacă stai să te gândești.Plăcerea mea vinovată.Fobie de întoarcere.Dacă la întoarcere patul său fără de așternuturi nu va mai fi și-al meu?Întoarcerea la camera cea mică și roz,în care hainele,cărțile,toate cristalele reflectând lumina soarelui în curcubee însemnând sfârșitul meu.

Dincolo de toate,visam ca scurta mea escapadă în micul meu oraș monoton,să-i ofere Șobolanului un soi de epifanie.Definiția egoismului.Dragul meu,sper să-mi duci dorul cum duci dorul acelui frânturi de secol în care-ai putut să visezi frumos.Știam că nu va fi așa,dar speranța era tot ce aveam.Și-mi doream să-mi sărute buzele din nou , la întoarcere.Nu le atinsese dintr-o noapte,nu cu  mult timp înainte de plecarea mea,când într-o crâșmă  retrasă din inima marelui oraș,mă trăsese lângă el și-mi luase umerii în brațe.Bucură-te de momentul ăsta.E dintr-o ediție limitată.Hai,bucură-te!Nu te mai întreba de ce face asta.Bucură-te de buzele lui moi.De contutul lor frumos.Bucură-te de degetele lui lungi ce-ți mângâie creștetul.Bucură-te,căci va fi gata înainte-te să-ți dai seama că l-ai avut.Așa și fusese.

Plecam.Din nou.Mi-era frică și mi-era groază și tot ce aveam în minte era că prin plecarea mea aveam să-l pierd de tot.Așa era cu plecările.Pierdeam mereu câte ceva.Pierdusem vara,plecând pe alte meleaguri.Pierdusem soarele în cerul gri din munții îndepărtați.Pierdusem Șobolanul plecând.Pierdusem libertatea părăsind micul oraș.Îmi pierdusem mințile.Dar asta putea la fel de bine să fie doar din cauza toamnei.

zdrobind dovleci.

Acult "Ava Adore"  şi mă gandesc la tine.Sunt pe drum acum,în weekend ajung acasă.Mi-e dor de tine...şi aştept să ne vedem.Peste 10 zile..nu?

Trecuse mai bine de un secol de când nu văzusem pleata roşcată a Lorisului.Un secol pe care nici nu reuşisem să-l simt prea bine,căci trupul,mintea,fiecare bucată de corp şi din suflet îmi erau încă amorţite de haosul pe care timpul,prezent şi trecut-tot una,la o adică-îl instalase învoluntar în viaţa mea.Un altfel de haos,altul şi cu totul diferit faţă de cel cu care mă obişnuisem,în toate mileniile din urmă.Un altfel de haos,pentru că nu mai era al meu,nu fusese fabricat de mâinile mele sau de mintea mea bolnavă şi obosită de veşnica cercetare a fericirii,a iubirii şi-a liniştii.

Ultimul secol fusese gol şi în toată goliciunea lui,reuşisem să-mi ţin cumva,mintea ocupată.Nu mă mai gândisem la patul de două persoane în care mă trezeam din nou singură.Nu mă mai gândisem nici la Gigant şi nici la Iepuri,nici la toate celelalte animale.Nu mă mai interesa nimic din tot ceea ce însemna lupta continuă cu absurda-mi obsesie a singurătăţii.Nu mă mai gândisem decât la Loris şi nu trecuse o zi în care să nu îmi amintesc ultima zi în care o văzusem.Viaţa ei se schimbase radical şi,viaţa,în generalul ei,ne separaseră drumurile atât de mult,încât uitaserăm cu totul obiceiurile noastre vechi,dimineţile cele pline de cafea şi poveşti fără sfârşit.Doar muzica şi ceştile pictate pe care ke împărţiserăm la despărţire,ne mai aduceau în prezent momentele de glorie,trăite-n casa de lemn cu pereţii burduşiţi de şoareci.

Şi cu toate cele întâmplate,o simţeam respirând uşurată,chiar dacă nu-i auzisem glasul aproape deloc în ultimul secol.Ştiam că era altfel,iar ultima sclipire pe care o zărisem în ochii ei,îmi amintea mereu că într-adevăr , se transformase într-un altfel de animal.Unul mai puternic şi mai stâpân pe picioarele ei.

Între timp eu rămăsesem aceeaşi Alice pierdută-ntr-un spaţiu atemporal,un trecut mai boem decât fusese cu adevărat şi-un prezent mai obositor decât era.Mi-era dor de Loris şi primăvara,soarele şi razele sale calde îmi accentuau patima.Începusem să număr răsăriturile şi apusurile până când aveam să o revăd.Tălpile-mi ardeau de nerăbdare.

-Ştii de ce mi-e cel mai dor?Să mergem pe marginea lacului.

-Da,să stăm acolo până la apus şi să ne bucurăm de apă.Când ajung şi eu în micul oraş,am să fur trăsura tatei şi dăm o fugă.Mă gândeam să mergem şi până sus,pe deal.De unde se vede oraşul şi toate satele din jur.Poate mai e şi zăpadă.Poate găsim ghiocei printre petele albe.Nu că ar fi frumos?

-Da,noi două şi boemia,ca altădată...

drumul şi momentele de licărire

dimineaţa adusese veşti bune,aşteptate prea multă vreme cu sufletu-ngheţat.înainte de acea zi,toate dimineţile mă găsiseră cu tahicardie şi nelinişte controlate amândouă,cu foarte mult efort meditativ.dar dimineaţa ,după ce şampania roz fusese băută,savurată festiv,pre-festiv chiar,eh,dimineaţa aceea adusese veşti bune.

cu zâmbetul pe buze ne-am dezmeticit şi-am realizat curând că timpul trece şi nici măcar să ne uităm cu plăcere la viitor, nu ne mai permitem.am zburat spre margini opuse de oraş şi ne-am întors aruncând haine prin pereţi,spre bagaje.şi-apoi totul s-a oprit brusc.am stat în linişte până când soneria ne-a cutremurat şi-am fost nevoite să ne urcăm în maşină.

drumul mi s-a părut încărcat de energie negativă,deşi, din când în când de undeva,nonsensuri scăpau un pic de lumină şi câteva zâmbete.cerul nu se putea delimita de câmpuri,decât prin pădurile negre,contrastante.linia orizonutul nu a existat câteva ore.mă gândeam cât de monotonă ar fi viaţa dacă vara câmpurile ar fi albe şi cerul şi mai alb,cu-n soare gri.oricât de mare sclipirea zăpezilor,sintesia tuturor zilelor de primăvară,vară,de toamnă,nu putea pierde concursul frumuseţii.

la un moment dat m-am trezit,zâmbind mai liniştită ca niciodată-toate păr să se aşeze în sfârşit pe-un drum-

în mijloc de drum spre casă,am găsit liniştea aceea pe care-o tot căutam,pierzând totodată ultimele urme de scepticism şi necredinţă.

(penultima) gură de vin.

când mă întorceam spre casă,de la autogară,ţinând biletul în mână,fluturat doar de vântul gri,mi-am amintit subit toata ziua de 3O decembrie a anului precedent.ţineam minte toate detaliile,de parcă întreaga zi se petrecuse ieri.

mi-am amintit seara acelei zile,isteria mea absurdă,statul acasă pe-unul din multele colţuri ale mesei din bucatarie.

sorbeam şi-atunci vin,ca şi acuma şi tot acelaşi colţ mi-e suport la o ultimă conversaţie,acasă,cu sinele-mi.

ţin minte cu exactitate ziua de 3O decembrie a anului precedent şi poate că,întocmai luciditatea zilei mă ameţeşte,reuşind aproape să mă convingă că,anul pe care mă pregătesc să-l închei acum,nu a existat de fapt.

a fost un an special.am urmărit iepuri,lâsându-mă purată de sentimente şi nelişte,căzând în nopţi nedormite şi dimineţi îngândurate.m-am îndrăgostit,poate o dată,poate de câteva ori,nu mai ştiu căci toate îndrăgostelile mele sunt efemere.am plâns,poate mai mult decât trebuia,dar descărcările-au eliberat mereu o energie pozitivă,blocată-năuntrul meu doar de spaimă.

la început anului,chiar după ce luna ianurie trecuse de jumate cu câteva zile,un prunc mult iubit decând era un simplu embrion,a făcut cunoştiinţă cu lumea.a văzut lumină pe Pământ şi s-a gândit să vină şi el să vadă ce mai facem.e probabil cel mai frumos copil pe care l-am  văzut în cele două decenii şi-un pic ale mele.când s-a născut am plâns.am plâns de fericire.

la un moment dat,pe la miez de an,am plâns câteva ore-n şir.era vara şi-era cald şi eu nu dormisem de câteva nopţi deja.machiajul mi-era scurs pe tot  chipul şi sudoarea de pe frunte,amestecată cu lacrimile,întindeau tot negrul ochilor pe decolteul adând.conduceam o maşină.era nunta fratelui meu.o nuntă superbă,plină de fericire şi soare,plină de emoţie şi spiritualitate.

apoi au venit de tot zilele calde de vară şi soarele m-am prins mereu dimineaţa pe balcon,la cafea cu eliade-n mână.de dragul cărţii n-am citit toata vara mai mult de cateva pagini pe zi.mi-era teamă pe-atunci să nu pierd amorul,povestea,fantezia indiană.

după ce toate lucrurile pline de vară şi-au găsit sfârşitul,la capătul a 12 ore de drum,pe cele mai pustii drumuri şi cele mai frumoase autostrăzi,viaţa m-a găsit în austria.am străbătut păduri cu lacuri fără fund,făurite din cristal şi tot din cristale am primit lecţii spirituale.din cristale şi din lemn,din pietre.din natura eternă,magică,din munţii înalţi,din oameni frumoşi.de-atunci nu mai ştiu nimic.timpul tree după cum vrea el şi nu cred că mai are vre-un rost să-l înţeleg sau să-i ţin pică.de când m-am întors pe meleaguri româneşti,neliniştea-mi fulgeră trupul mereu şi-mi blochează orice urmă de odihnă.dar tocmai neliniştea m-au adus mai aproape de-un suflet drag,ce m-ajută şi mă-ntoarce mereu pe calea cea bună.ce-am făcut pe 29 decembrie a anului trecut?nu ştiu.dar ştiu că acum,sufletul acesta drag m-a vizitat.ne-am sorbit ceaiurile şi ne-am ascultat viziunile,meditând la un prezen pur.

azi,pe 31 e ziua lui şi-i mulţumesc pentru tot ce face pentru mine.

mâine,pe 1 ianurie,e ziua ei.cea care mi-a deschis ochii şi m-a luat cu ea pe pâmânturi străine.îi mulţumesc pentru tot.ce a fost şi ce va mai fi.

acum..acum mulţumesc Universului infinit,că-n toată măreţia lui îmi păstreză şi veghează şi mie energia,că la fel face şi cu energia familiei mele,persoanelor dragi şi-apropiate mie.mulţumesc Universului infinit pentru-un an chiar...frumos până la urmă.

frica şi panica (de după-după)

să-ti fie frică,de tot,de toate,de singurătate şi de prea multă linişte,e mult prea uşor când,în sfârşit,euforia trece şi tot ce rămâne-n urma ei e golul,golit la rândul lui de toate flashurile şi-amintirile din partea activată a memoriei de lungă durată.să adormi,să te trezeşti,să-ţi rozi unghiile şi să te foieşti în pat,devin acţiuni repetitive,realizate frenetic,obsesiv şi-apoi compulsiv,toate,toate precedate de gânduri care-ţi macină tot ce a mai rămas din şi-aşa puţina materie cenuşie.

poţi să cunoşti sentimentul,poate să fie nou.poţi să ai anumite predispoziţii spre a-ţi pierde uşor minţile sau poţi să le ai deja pierdute,poţi să cunoşti tehnici de relaxare sau să fi cunoscător în tainele secrete şi mistice meditative-la un moment dat toate vor pierde sensul,căci la un moment dat creierul se va trezi la realitate,eliberând substanţe,înlocuind linişti cu nelinişti,aducând la viaţă amintiri reprimate-n cele mai întunecate colţuri,asocieri negative.frici obscure şi atacuri de panică,pline de nonsens.

mă trezesc devreme,mult mai plină de instabilitate,cu inima dând să iasă din corp.mă trezesc cu nelişte,în camere mari lipsite de lumină,de ssubstanţă şi materie întunecată.şi-apoi,într-un final,mă trezesc la realitate,în grota aceea în care mă ascund de rele,de răul pe care propriul meu sistem nervos îl naşte.mă trezesc acolo,printre munţi întinşi,acuţiţi,pe margini de lacuri adânci,făcute din cristale strălucitoare.mă trezesc la realitate,speriată chiar de îndepărtarea lor fizică şi temporală.

şi la realitate-mi amintesc de copila ce întâlnea pentru prima oară sentimentul neliniştii,fricii,când la capătul culoarelor halucinante se mai zărea urmă de iepure alb.

azi nu-i ştiu silueta,nu-i pot atribui nici măcar un animal,dar îi văd o umbră,un surâs ironic lăsat în urmă,un ultim geamăt.îi simt parfumul care-mi face tot corpul să tremure.azi îmi aminteşte de copila de altădată,de iepure şi de instabilitatea emoţională oferită pe tavă.indisponibilate emoţională,între toate gesturile tandre.indisponibilitatea mea afectivă,alte frici personale,întâlnite-n spaţiul acele de cădere liberă spre pământ.

când singurătatea era cu adevărat singură -şi libertatea avea gust de indepenenţă şi de realitate.

la început de săptămână,caut adăposturi emoţionale.locuri în care să mă ascund,feluri în care să reprim teama şi nevoia şi frica de-a spune un simplu salut,între toate golurile rămase.

the first five years

după câteva complimente şi-o atmosferă prea încărcată de oameni,mi-am luat trupul şi-am ieşit la aerul rece din toamna cu miros de iarnă.îmi vedeam corpul trecând uşor prin atmosferă,asemenea unei proiecţii astrale şi mintea-mi zbura la cele câteva zeci de minute-n care reuşisem (sau cel puţim asa credeam) să-mi fac graiul sufletului auzit cum trebuie.

când m-am trezit haosul mă înconjura cu o plăcere morbidă.mi se părea un deja-vu ajuns la infinit.nu am stat pe loc să-mi beau cafeaua şi nici măcar faţa nu mi-am spălat-o de somnul greu.am strâns tot haosul,ştergând parcă toate urmele ce-mi puteau provocau tristeţea de care nu aveam nevoie.pe jos,sub mormanul de haine ce cu greu dispăruse,am găsit maieul alb,rupt,pe care-am imprimat amândoi plăcere şi nebunie o nebunie cât se poate de bizară,de goală de înţeles,de explicaţii.

în acea noapte marcasem încă un an şi -mi spusem că mai pot,pentru că adevărul e că pot,chiar mai pot s-aştept un an,de e nevoie.când o jumatate de deceniu a trecut aşa uşor,ce e încă un an,până la momentul în care poate poate,circumstanţele şi destinul îmi vor permite să trec peste sau să-mi clarifice calea spre împlinire..

încă o îndrăgosteală (săptămâna celor cinci ani)

Întotdeauna am ştiut că,undeva în lume,trebuie să existe bucata aceea de rai pe care o visez decând ţin minte visele.cu oameni calzi şi civilizaţi,cu străduşe pierdute-n ceaţa munţilor şi munţi cu vârfuri pierdute-n nori.am ştiu că lacurile cu funduri adânci şi culori clare trebuie să existe şi-n palpabilul personal,nu doar în poze lucioase şi amintiri greu de penetrat.

în austria,departe de casă,departe de oamenii a căror limbă o cunosc dar sens nu,departe în munţi,m-am îndrăgostit.dar eu mă îndrăgostesc mereu,ai putea spune.mereu,mereu cu intensităţi şi stări diferite-şi-acum sunt îndrăgostită,de-un loc cu prea mult vis,de.o limbă spurcată şi grea.m-am îndrăgostit de-un el lăsat acasă care-mi spune noapte bună după toate întrebările copilăreşti,culese din apusul zilei.

m-am îndrăgostit aşa cum m-amîndrăgostit acum o jumătate de deceniu.o jumătate de deceniu ce mi-a măcinat măduva din oase,până când oasele s-au făcut praf.jumătate de decenu de halucinaţii sentimentale şi gânduri şi speranţe.

septembrie şi staticul.

şti ce adus septembrie până acum?nopţi mai lungi,cu ceruri încărcate de stele şi-apusuri târzii cu răsărituri obosite.dar a păstrat căldura verii,probabil din aceleaşi motive din care nici eu n-am renunţat la vise halucinante-n somnuri prea lungi.

septembrie-a fost până acum un static liniştit,o frecvenţă radio de negăşit,bruiată pe-alocuri de gângureli de copii pe fundaluri armonioase de zâmbet.septembrie a fost despre drumuri şi revelaţii uitate de dumnezeu în colţuri ciudate de pământ şi pe-alocuri,râuri psihotice cu pietre depresive-n care tălpi uscate de timp s-au tăiat,puroind a căderi nervoase şi ecouri nervoase.

dincolo de toate septembrie nu s-a încheiat,căci pân' la finele lui multe drumuri mai sunt de bătut.places to go,people to eat..mai are să-mi aducă câteva cărţi de citit şi multe lecţii de-nvăşat,tări străine de bătut şi oameni de-analizat,de cunoscut,de marcat şi bifat în cartea destinului.

timpul are să treacă repede,iar la sfărşitul primei luni de toamnă tot el are de marcat o jumatate de deceniu,de căutări şi blocări în suspansuri emoţionale,dimineţi cu dor şi seri de chin.dar până-atunci,sper să găsesc cea mai bună cale prin care,dorul să nu-mi mai fie suprimat şi suprimarea să nu-mi mai fie boli pseudo mentale.

până-atunci am să dispar de pe dulcile şi totuşi tristele meleaguri româneşti,doar ca să văd că-n lume mai există totuşi speranţă.în definitiv,de asta am acum nevoie cel mai mult.

septembrie (these last couple of days)

timpul linear are obiceul să zbore repede-repede,de parcă ar fi un puf de păpădie suflat cu mânie de-un copil supărat.minunile şi toate lucrurile pe care le aduce precum şi comportamentul deviant al timpului,universal valabil doar în cunoştiinţele pământenilor,n-ar trebui să mă mai şocheze în niciun fel,căci cu cât îşi onduieşte trupul imaginar mai mult,cu atât învăţ să-i ascult muzica şi deci,să-i prezic mişcările,de parcă aş fi vreo ghicitoare-n cafea.

ceasul exterior ticaia mai tare decât cel interior şi cel interior părea să bată-n loc,scoţând în acelaşi timp un sunet asurzitor şi totuşi liniştitor.totul aducea a linişte de fapt,chiar de totul ascundea mai degrabă o ploaie sufletescă acidă,cu stropi mici şi pătruzători până-n măduva oaselor.reuşisem să adorm înainte de apusul singuratic al soarelui.în somn,visele mi-l aduseseră aproape.îl priveam în ochi şi-i mângâiam spatele,de parcă ar fi fost copilul gângărind pe care,cu atâta drag îmi plăcea să-l leagăn.când mâinile mele i-au atins faţa,numărând pe buricele degetelor,barba deasă deprinsă-n păduri,m-am trezit şi sufletul mi s-a izbit din nou de trup,alunecând cu putere pe culoarele halucinante ale timpului.

în următoarea zi zâmbetul se lăsa tras de gravitaţie,magetul puternic al pământului îmi distrugea toate trăsăturile feerice de bine şi veselie.mintea-mi fugea constant pe plaiuri îndepărtate şi ochii spre toate cele treisuteşaizecidegradealeorizontului.mi-era imposibil să nu-l văd dansând pe linia ce uneşte cerul cu pământul.

la apus,când soarele şi-a dublat proiecţia-n geamul imens,plină de furie şi fustrare,am scăpat câteva lacrimi şi m-am rugat cerului,universului să-i dea mintea necesară înţelegerii unei astfel de trăiri.nu i-am dorit nici bine şi nici sănătate,căci rezervele-i sunt puse deoparte.nu i-am dorit nici măcar linişte sufletească,deşi în sinea mea ştiu de ani buni,că are nevoie de aşa ceva.i-am dorit doar minte,minte destulă ca odată,oricând în existenţa-i efemeră,să-şi îndrepte chipul spre ecoul cosmic,ca să mulţumească pentru acel suflet ascuns şi reprimat în colţuri adânci şi-ntunecate din drumul lui prezent.

dincolo de acele momente,în culoarele halucinante ale bătrânului timp am găsit bucăţi de zâmbet ce mi-au echilibrat stările prezente profund marcate de plecări îndepărtate ale unor oameni dragi mie.plecări cu depresii temporare lăsate-n urmă şi psihoze făr' de rost cărora trupul meu trebuie să facă faţă.la un moment dar,toate seriile de trăiri şi tristeţuri personale şi moştenite din exterior vor duce la un colaps.totuşi o cădere-n eccouri întucate marchează,asemenea viselor ,trezirea la realitatea.bucăţi din mintea mea,deja sunt pierdute pe drum,dar acel punct din timp în care am să câştig calea spre echilibrul final ,pare să fie tot mai aproape.şi vor fi dimineţi cu cafele interminabile şi păduri încă înverzite,de colindat,de adorat.seri cu oglinzi spirituale şi nopţi meditative şi deschiderea canalelor energetice spre atingerea luminii şi-a înţelepciunii divine.

42?

What is the answer to the Ultimate question of Life,the Universe and Everything?

Când mă gândesc la răspunsul suprem,ce ar trebui să definească rolul existenţei umane,automat buzele mi se încreţesc pentru ca mintea mi-e bombardată de imagini,rânduri de carte şi secvenţe radio din celebra carte a lui Douglas Adams.problema e că zâmbetul pare să-mi dispară tot mai repede,de la o vreme încoace,căci el e tot mai des şi mai uşor de înlocuit cu amărăciunea pe care,însăşi existenţa în minunatul şi mult evoluatul secol 21 ,o presupune.

Care e răspunsul întrebării supreme?

Nu e patruzecişidoi aşa cum,cu atât de multă ironie matematică şi amuzament,autorul l-a gândit mai demult.O fi fost secolul lui de vină,probabil.Azi idetific că întreaga existenţă umană se reduce la hârtii şi din păcate nu la cele ce ar trebui să ne îmbogăţească spiritual,împregnând codul genetic cu informaţie ereditară.Nu sunt coli de hârtie pictate,imprimate cu cerneală ţi versuri,nu sunt hârtii de făcut origami,nici fotografii şi nici măcar scrisori de dragoste.Bibliotecile par a se goli de cărţi,de piele învechită cu miros de istorie,merele gutui nu mai parfumează camere uscate de soare,nucii nu mai ţin umbra bătrânului  pâmânt.

Ştii,dezamăgirile-s multe şi parcă au un rol morbid de-a se înmulţi zilnic.Şi-s multe şi încep devreme,adesea la sfârşituri de veri uitate de lume,pe asfalt rupt şi câmpii cu flori uscate.Când mă trezesc dimineaţa pe cântecul liber al copiilor ce-ş trăiesc ultimele clipe de libertate,regretul mi se instalează-n suflet înainte ca ochii să se poată adapta la lumina de-afară.Mă gândesc tristă la ziua-n care vor creşte din hainele de julituri şi vor găsi lumea de dincolo.Nu,nu,nicidecum cea pe care ar trebui să o găsească toţi oamenii de pe Pământ,ca eu să pot  fi fericită.Va veni o zi în care se vor trezi şi ei,închişi in libertatea regimului absolutist al acelor bucăţi de hârtie.Va veni o zi în care vor uita de toate ţipetele,de toate orele petrecute între răsărit şi apus,alergând pe norii binelui şi-a lumii făr' de griji.

În acea zi tragică în toţi ochii spiritului,vor găsi că răspunsul întrebării supreme nu e nicidecum o iluminare spirituală sau iubirea,sau suma celor două.Vor găsi şi ei,ca şi mine,că răspunsul e chiar regimul acela în care trăiesc,în care au crescut fără să înţeleagă prea multe- vor găsi că lumea în care sunt nevoiţi să trăiască e cea guvernată de bani,de lăcomie,de falsitate.

Şi nu e trist?

Multă vreme n-am înţeles cu adevărat care e rostul vieţii lui.N-am înţeles de ce alege mereu să alerge,să plece,să revină.Să-şi usuce trupul în adieri de vânt,ca apoi să-l rehidrateze-n ape colorate.N-am înţeles motivul pentrucare alege să renunţe la pantofi,ca să-şi murdărească  tălpile-n pâmântul vechi,plin de viaţă.

Înţelegerea mea a venit într-un moment de furie intensă şi fustrare sufletească-n apogeu,înţelegând totodată că fiecare impuls negativ are adesea un rol pozitiv.De ce face tot ce face?Pentru că şi-a găsit răspunsul,găsind adevărul ascuns vieţii comfortabile.Mii de ani de evoluţie tehnologică a omorât omul din om,lăsându-l doar o bucată de carne.El a învăţat că acea bucată de carne e doar un mijloc de comunicare-n lumea prezentă,dar dincolo de ea există una invizibilă.Pentru ca ea să devină vizibilă,pentru ca natura ei să-şi deschidă porţile,trebuie să trăiasă.Nu închis într-un regim absolutist al unor hârtii făr' de voloare,ci într-o lume la fel de ascunsă şi ea,doar că mult mai accesibilă.Şi ea,ea e primul pas în câştigarea continutăţii.Uniunea cu pământul,cu vocea copacilor,cu zborul cerului şi ecoul universului,hărtiile cu versuri de-amor şi suflet şi istorie,sunt toate lucrurile de care un om are nevoie cu adevărat să fie fericit.Căci în clipa în care am îngropat armele în pământ,el le-a născut în sângele nostru în molecule de ură,invidie,lăcomie şi falsitate.

Multă vreme nu l-am înţeles,decât în fragmente.Dar acum îi ştiu rostul şi-i găsesc noi substraturi,pe care săle admir,să le visez şi-ntr-un unic şi repetitiv ,ironic final să le-ador.

Mi-e aşa mi-e scris,dar înţelegând toate cele şi căutând forme de a înţelege şi nevoile tuturor celor rămaşi captiv în durul regim,îmi voi găsi leacul tristeţii,născute din fustrările lumii-n care trăiesc.

aproape de sfărşitul verii.

la început de lună,soarele-şi ascundea căldura-n spatele norilor.nopţile-erau friguroase şi dorul de mare,de furtuni şi plăceri artistice,înlocuia sângele din vene.şi-apoi,într-o zi,din senin mi-am văzut trupul scurs în staţii de autobus,lipit de scaune muradare.mi-am târât picioarele pe plută etajată,în cântec de clopoţel fin şi urme de bijuterii din antichitate,adunate împrejurul gleznei,pe sfori invizibile.

într-o zi,la fel de subit precum căldura ce-mi umfla corpul,am gasit răsăritul târziu şi-apusul tot mai devreme,de parcă ar fi fost mjloc de septembrie,precum cele din anii de start ai liceului.pe după perdele,am rămas ascunsă aşa,o vreme lungă,hotărâtă să rememorez doar în sinea-mi pierdută,toate acele clipe de delir,stocate în haosul din mintea şi din sufletul meu.am rămas aşa,până cănd dorul trilurilor divine ale păsărilor rămase-n anonimat,s-a instalat,odată cu dorul venind şi tristul cântec al cucilor plini de nonsens.în dimineaţa aceea goală de sentimente mai bune şi plină de melancolii tomnatice,am găsit şi capătul perdelelor din pânză translucidă,un capăt ce-mi tatua  pe ochi,un orizont roşiatic adus parcă-n schiţe de trenurile grăbite s-ajungă în gara veche.

din părţi diferite de lumi , păianjeni cognitivi şi-au ţesut pânza de capul meu,portocaliu şi răsucit în spiţe,târziu reuşind să realizez că zgomotul infernal era al locomotivei ce-şi avea plecarea din capătul lumii.pe fire-pe fire am simţit scurgându-se doruri ciudate,dezlipite din amintiri şi-adaptate la acel prezent ciudat-căci acel prezent era ciudat,întocmai prin nonsensurile pe care mintea mea le ingera,prin ochii uimiţi de lumina sfârşitului de august.

lumină pe care m-aş fi urcat la acea oră,doar ca să mă pot trezi conducând pe-un drum cu lanuri de floarea soarelui şi raze fierbinţi decolorând cerul albastru.

هو مكتوب

câteodată pare c-a venit de ncaieri, momentul în care-am acceptat anumite idei şi vizuni obietcive,însă acel câteodată e doar atunci când vocea interioară pare a se odihni şi nu-mi răsună-n spatele timpanelor.în tot acel timp în care-o aud,o înţeleg,căci aşa cum scrie şi prin cărţile de franceză entendre n'est pas comprendre...mais il est necessaire d'avoir un peu d'attention pour comprendre,ce qu'on entendre.şi-o aud şi-o înţeleg şi întreaga mea lume se întoarce pe dos.nimic nu se dărâmă,dar forţe divine se nasc,aduncând în centrul sufletului meu,idei şi vise şi planuri şi nevoi,îmbrăcate-n schimbare.chiar şi schimbarea poartă un nume,căci schimbarea e un soi de nevoie şi-atunci..ei bine şi-atunci nevoia de schimbare e un alter ego al procesului de introspecţie.

înainte să-mi termin paharul de vin,căzând la datoria somnului,cu capul pe pernele moi şi totuşi incomode,ce mi-au rupt gâtul în toate nopţile fierbinţi şi-n toate dimineţile reci,din lunga şi monotona vară,înainte să-mi pierd conştienţa prin sertarele acelea deschise şi deranjate ale creierului,înainte ca paşii proiectaţi în somn,pe ploapele închise, să păşească pe căi regale spre inconştient,înainte ca dimineaţa să mă prindă grăbită,alergând spre ultimul tren spre odihna primitivă,înainte de toate cele,îmi place cel mai mult s-ascult vocea şi cuvintele-i alambicate,plinde de sensuri si nonsensuri.înainte de toate cele,vocea-mi interioară pare să fie într-un soi de transă pur raţională,transă din care,asemenea vindecătorilor mitologici,uitaţi azi prin colţuri de lume,învăţ să-mi vindec persoana ce apasă pământul bătrân.

câteodată pare c-a venit de nicaieri, momentul în care-am acceptat anumite idei şi vizuni obietcive,momentul în care-am înghiţit şi-am privit în esenţa lor,toate acele cuvinte şi fraze,ce păreau desprinse din culegi de caracterizări ale personajelor,din anii de liceu.momentul pare să fi venit târziu,însă destinul nu cunoaşte fusul orar pământesc şi nici nu înţelege legile după care funcţionăm aici,ca bucăţi de carne efemere.destinul lucrează după legi necunoscute şi-n sincronizări perfecte.momentul nu a venit târziu pentru mine,deloc.drumuri au fost bătute şi-n calea lor oameni şi întâmplări,am cunoscut.

câteodată pare c-a venit de nicaieri,însă momentul a durat ani pământeşti.altădată,din lene pură sau inconştienţă adolescentină mă mulţumeam cu răspunsuri simple-copii fidele ale unor oameni ce-mi marcau existenţa.altădată nu se mai aplică acum,căci privind în urmă şi-uitându-mă-n interiorul meu,găsesc că nu răspunsurile simple,nici cele complexe şi nici măcar oamenii din prezentul temporar,nu sunt cheile spre a dobândi fericirea.

după ani de stagnare,de copieri şi lipiri,găsesc fericirea mototolitâ-n colţ de pagină.în sursă-în întrebări şi-n nevoia de-a le căuta,căci răspunsurile de-atunci sunt în întrebările de-acum,iar întrebările de-acum îşi vor găsi răspunsuri fidele în anii ce vor urma,în punct fixe ale destinului.

în toate drumurile mele,în cele care-au fost şi cele ce au să fie,o singură potecă rămâne neschimbată:cea pe care alerg,halucinând eternităţi fericite cu iepurele alb.poate că mi-am înţeles destinul,întelegerea împlicând ironic alergări infinite,în căutarea întrebărilor născute de întrebări infinte.natura umană,personală.

sau maktub?

मैं तुम्हें याद आती है

cuiburi de păianjeni apar de nicăieri,în colţuri ce întorc pe dos, legi ale existenţei lor.nu e nimic umed şi nici cald şi nici întunercul nu pare să înnece lumina.clorul arde zilnic orice urmă de bacterie şi până la apus de soare din ouă invizibile,pui grosolani,sclipitori,negricioşi cateodată,d-arahnoid îşi clădesc piramidele firave.n-am învăţat destulă biologie să le-nţeleg absurdul,dar n-am citit nici cărţi prea multe de-amor,în care să-ntâlnesc dorul,pasiunea,nevoia şi durerea fizica,instalată intre coapse,când timpul îşi deviază legile luând cu el psihicul,sufletul pe meleaguri halucinogene.

câteodată-mi doresc ca-n toate călătoriile fizice să mă-ntâlnesc cu chipuri cunoscute,să zâmbesc frumos,să evit  întreaga nostalgie ce-mi macină puritatea din veselie.câteodată-mi doresc să-ntâlnesc chipuri cunoscute,venite din trecut,doar ca să mă pot pierde-n vremuri de delir intens şi biciuri din piele de om,lăsate-n urme roşii,pe spate.

câteodată nu-mi doresc nimic.nici să plec,nici să revin,nici măcar să-mi continui viaţa,în căutarea unor răspunsuri.

de cele mai multe ori însă,îmi doresc să dorm,să mă cufund în patul moale,sub perne moi.să rămân acolo,fără urmă de regret.să nu ştiu că timpul trece,că părinţii-s tot mai aproape de final şi că finalul tinereţii mele e tot mai aproape.acasă-mi pierd adesea minţile-n vocile copiilor ce bat asfalturi şi bucăţi de iarbă,ce-erau altădat' teritoritoriile mele.îi aud râzănd şi ţipând,ignorând orice lege-a fizicii,ba chiar uitând numele zilelor în care trăiesc.şi deşi singurătatea interioară proiectează adulţii ce au să fie,viaţa lor e un etern mărginit de apusul toamnei,de răsăritul ei şi-al temniţei şcolare,al cărui înţeles puţni au să-l citescă.

mi-ar plăcea să nu existe proteste,războaie.să nu existe grupurile de tineri înnecaţi în peturi de bere,în colţ de bloc,sub un geam murdar de magazin niciodată-nchis.mi-ar plăcea comfortul să nu coste vieţi şi nici bucăţi vii din natură.sufletul să nu fie o resursă tot mai greu de întălnit şi religia o maşină de spălat minţi şi bani.mi-ar plăcea să nu fie bani şi nici acte pentru graniţe.mi-ar plăcea să nu existe graniţe şi lumea să aibă ceruri violet şi oamenii să plutească,fericiţi.

să exişti într-un colţ de Univers,departe de alte vieţi e o responsabilitate prea mare,de care prea multe exemplare ale Terrei,uită.să exist într-un capăt de galaxie,la un fin de Univers,înseamnă să nu pot face nimic pentru el ,dar să pot face totul pentru mine.dar apoi,apoi se instalează condiţia umană,mărginită de globul aplatizat,albastru în care trăiesc. spatiul infinit ce-are să fie,mereu, intre noi şi toate graniţele ce ne despart : fizice,dintre ţări şi-oraşe;psihice,dintre personalităţi opozante;spirituale,dintre suflete evoluate şi suflete ce-nvaţă cu paşi mici,ce e evoluţia divină.dar apoi se instalează realitatea,nesincronizarea,durerile de muşchi de după nopţi de uitare căştigată-n sticle de vin.dureri de cap şi prea mult fum.

mă gândeam să-i las să trăiască,pe paianjeni.să-mi curăţ una din multele fobii.mă găndeam să-i invit s-asculte muzică,să-mi soarbă din vinul roşu,şă-mi fumeze pasiv tutun iar la răsărit să-mi susţină mijlocul greu,într-una din poziţiile meditative ale salutului soarelui.mă gândeam să le spun şi lor de povestea asta a mea,de sevrajul psihic şi chimic născut din absenţa peticelor cafenii de piele,de desupra blănii albe.dacă le-aş povesti de dorul intens şi durerea fantomă a coapselor mele,poate ar pleca şi-aşa nici nu aş fi nevoită cu adevărat,să-mi vindec mintea de fobii.

în deşert,pe marte sau pe lună.

la sfârşitul celor două milenii de ploi şi sufluri reci,soarele s-a legat de cer,eliberând suflete din sclavia deprimărilor tomnatice.tot atunci,m-am reîtălnit c-un trecut reprimat din care-am extras câteva zâmbete pentru colaj ce are să devină amintire,într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat.

ca să ajungem în deşert,am fost nevoite să înfruntăm râuri calde şi schelete de zmeu.broaştele săreau speriate,dar mai speriate-eram noi,copilele asfaltului.în tot acel timp,în care tălpile sandalelor se-nfigeau cu putere în pământul moale,gându-mi zbura la iepure.mi-l imaginam făcând balet printre crengile uscate,uitate-acolo din timpuri uitate la rândul lor,de omenire.

când am ajuns în deşert,plămânii strigau după aer şi aerul era rarefiat.uitânu-mă mai atent in jurul meu,am constatat că părăsisem fără să simt,Pământul.sol roşu,amestecat cu argilă uscată,crăpată şi zidită-n mici munţi gri.

tărziu mi-am dat seama că,defapt,ajunseserăm pe lună.toate stările şi toate uitările,îmi indicau locaţia.

summertime.

s-a mai dus o lună şi regretul-mi apasă oarecum fiecare coastă,adânc în plămânii intoxicaţi de fum.

mi-ar fi plăcut să-mi petrec dimineţile în aşteptarea unui răsărit cald,sorbind ceai verde pe balcom,obosindu-mi ochii cu rânduri din cărţi vechi.undeva în toată imaginea asta.regăsesc momente din trecut,din veri ce se-ncheiau la mijloc de septembrie.undeva în toată imaginea asta,regăsesc fericirea în forma ei cea pură şi îndrăgosteala plină de erotism imatur,adolescentin.

mi-aş fi dorit să-mi sorb cafeaua la amiaz.cu pulpele întinse spre soare,oferite de ofrandă.să-mi topesc pielea şi carnea,în duminici leneşe şi calde,pe maluri de lac şi râuri plictisite.să uit de.apusul soarelui alaturi de fiinţe dragi,ca să resimt primele forme ale mahmurelii,în negura nopţii.

mi-ar fi plăcut...dar toamna a venit în mijloc de vară şi mi-a spălat chipul cu ploile reci,zilnice,apăsătoare.mi-a omorât pornirile adolescentine,lăsându-mi trupul să se-nnece în pat,frânt de tutun şi vicii deprinse din bătrâni.

şi-a rămas sufletul sărac de boemie,de dragul zilelor de-altădat.şi-a rămas pielea albă şi poftele de poet francez,atârnate-n cui.şi contururile trupeşti s-au umplut de carnal şi-erotic murdar,lăsând loc prea puţin speranţei,de trăit.

and it was the end of the month.

e ciudat cum imaginea unui timp marginit,poate sa-ti schimbe perceptia despre viitor,prezent sau trecut.despre eterna mea lupta cu timpul,deja stie toata lumea,doar eu par sa ma mai las inca afectata si surprinsa de fortele lui pseudo-malefice.

era decembrie,unul pe care mintea mea il tine minte ca fiind unul plin de pauze.un decembrie amnezic din care,vag,imi amintesc momentul in care am stiut ca voi trai luna aceasta la intensitati variate,oscilatoare,creatoare de depresii si anxietati,presarate pe-alocuri cu bucurie extrema.timpul parea sa fie de partea mea si delirul sentimentului ca pana la mijloc de luna,mai sunt mii de ani lumina,m-a tinut asa,in urmatoarele doua primveri.

cand vara a inceput,am fost mai mult decat constienta de iluzia timpului pierdut,dar si mai tare,trupul meu parea sa respinga ideea ca-n mijloc de-nceput,multe au sa se schimba si si mai multe sentimente am sa cunosc si infrunt.

dar a venit ziua.zilele.si s-au intamplat toate foarte repede,cateodata chiar imi place sa zic ca toate s-au intamplat in decursul unei clipiri.poate chiar mai repede,daca e sa ma uit mai atent in calendar si s-accept ideea ca maine e din nou,iulie.

si stii care e cea mai buna parte acum?ca nu mai trebuie,pentru moment sa ma complac in asteptarea unui alt eveniment major,desi multe-si asteapta randul.niciunul nu e programat si chiar de-n toate cartile de psihologie scrie apasat ca predictibilitatea evenimentelor reduce din stres,pentru mine confuzia lor temporara ma calmeaza.asa nu sunt nevoita sa va cat de repede trece timpul.

rasaritul dintre norii crapati.

era dimineata si i-am promis ca am sa scriu despre el si despre lumina facuta din gri si roz,ce se topea peste strada lunga ce parea sa ne traga usor de tot,spre poarta casei.o vreme am tacut,dar asta doar pentru ca nu prea stiu cum sau ce sa vorbesc in unele situatii.cateodata cred ca e mai bine sa taci,intr-un sfarsit,din dragul evitarii propriilor ganduri,vorbele tot au sa impleteasca o discutie.

pe toate gardurile,caprifoiul arunca miresme puternice,de saptamani bune deja.un lucru care desi s-a transformat in obisnuinta pentru mine,continua sa ma mai surprinda din cand in cand.mi-am extras toate uimirile din ghemul monotoniei si insumandu-le ,am descoperit ca aveau valoarea expresiei de pe chipul lui.n-ar mai fi trebuit sa ma surprinda ca minte-i dansa cu sufletul ,pe muzica florilor.deloc,caci de cand il cunosc -o perioada de timp pe care-o simt mai indelungata decat e cu adevarat- sentimentele si trairile lui au o gama extrem de variata,un alt motiv pentru carew,el, inca ma mai sperie.

dar mergand spre casa,mirosind florile atarnande de pe garduri,uitandu-ma pe cerul inalta cu nori crapati si dedesupturi roz-albastrui,ne-am desclestat vocile.si-asa,i-am ascultat povestile si planurile.m-am lasat pe-alocuri hipnotizata de vocea lui si-asa,in tot delirul cuvitelor,am vazut scena si povestile si personaje,jucand in lumini reflectate din lumea cealalta.

cu cateva ore in urma,pe-o terasa pe care vantul batea mai tare-a toamna,decat a vara,in mijlocul zumzetelor produse de oamenii aburiti si-afumati,mi-a spus ca i-am placut mai intai pentru ca l-am urat.i-am zambit frumos si-am continuat sa-mi fumez tigara.adevarul e ca,in lumea in care traiam la acel moment,nu era erau loc de cuvinte.nu framantate de buze,doar rostite inauntru,de vocea-mi interioara.

dimineata,cand vocea a ajuns in centrul vorbirii si piticii au cantat la corzile vocale,i-am spus ca nu l-am urat si ca nu-l urasc nici acum.mi-era doar frica.

mi-e inca frica.

l-am strans in brate si-am privit cu pleaca spre rasarit.

si-apoi am dormit pana aproape de apus,pana la un apus iernatic.

time makes it all go away,unfortunately.

Time is never time at all

You can never ever leave without leaving a piece of youth

And our lives are forever changed

We will never be the sameThe more you change the less you feel

daca as putea sa raman aici pentru tot restul vietii mele,as lasa totul in voia sortii si-as alege drumul asta.dar nu e asa usor,nicidecum si singurul lucru care ma mai multumeste pentru moment,e ideea revenirii.ideea ca am sa-mi izolez mintea in filme si-n carti,pentru o vreme,pierzand zile senine si-apusuri umile.intr-un final am sa ma plictisesc de toata linistea,asa cum ma plictisesc de orice,de felul in care e aranjata mobila-n casa sau de oamenii care ma iubesc fara motive.

daca as putea sa raman aici,as ramane fara sa ma gandesc ca n-am sa am ocazia sa gasesc sensul,un sens al vietii.as lasa timpul sa treaca pe langa mine ca la sfarsit sa-mi vad chipul desfigurat de riduri si parul albit de vreme.ar fi mai usor si poate,poate nu m-as mai trezi din somnuri lenese,c-un sentiment apasator,de sfarseala.poate ca m-as complace in monoton,dar pana la urma,nu e toata trairea o complacere la niste norme si [non]valori impuse,transpuse,traduse de generatii intregi?mi-ar fi mai usor,m-as pierde in vicii si-as pierde si lupta cu dietele,castigand liniste in fata imaginii de sine.

si-apoi,la urma urmei,nu m-as simti apasata de trecerea timpului,de iregularitatea lui,de halucinatiile induse de tot ce se intampla,intr-o secunda.n-as trai intr-un vesnic delir,cacitoata sfarseala mea emotionala,toata confuzia si durerea din interior,toata inutilitatea par sa-si aiba inceputul in esenta timpului.ma lupt de ani de zile cu el si niciodata nu reusesc sa-i inteleg misterele si influenta lui asupra mea.

alatadata trecea totul cu somnuri adanci si zile-ntregi pierdute intre cearceaf si patura.altadata trecea totul,dar acum totul pare sa se intensifice cu fiecare moment pierdut dormind,traind in lumea viselor.

brother got married [ i just kept getting drunk]

all my friends are getting married,I just keep getting drunk.

[a friends quote]

ma pregatisem emotional pentru eveniment sau cel putin asa credeam.pana in momentul in care lacrimile m-au demachiat in repetate randuri,am crezut ca voi reusi sa-mi stapanesc emotiile,caci pana la urma invatesem deja,de ceva vreme ce inseamna sa  reprimi sentimente.

cu o noapte inainte somnul mi-a fost mancat de cealalta jumatate a globului si,spre dimineata,cand ochii reusisera sa ma trimita in nemarginitul taram al inconstientului,pupulatia era deja treaza,ocazie cu care am fost trasa cu nesimtire spre cele 24 de ore de nevroza.mamei ii place sa accepte varianta de suprafata ca explicatie a  tuturor suspinelor si lacrimilor incontrolabile,pentru ca dezechlibrul chimic pe care creierul meu,il intalneste deja de o vreme buna,ii se pare de-o nebunie la fel de mare ca si nebunia in care ma scald.poate ca vara asta,pe langa practica,am sa recurg si la un tratament.viata mea emotionala trebuie schimbata,altel n-am sa pot schimba la randul meu,alte vieti.si timpul trece prea,prea repede.

am fost conuza,recunosc.mintea mea a simtit aerul festiv din atmosfera incarcata emotional,din casa parintilor.si-am delirat pana cand iregularitatea timpului m-a pleznit cu palma grea a prezentului,de parca as fi dormit si-un zgomot puternic m-ar fi trezit subit.cand m-am trezit,lumea era deja prea multa intr-un spatiu prea mic si zumzetul prea mare,de parca o forta divina ar fi uitat sa regleze sonorizarea unui eveniment cosmic.si-a mai fost si deshidratarea,ce mi-a uscat pe rand buzele si limba si-apoi stomacul.am fost trimisa la soare si la aer si cand m-am intors ,pierdusem un moment unic..dar mi-au fost alocate cateva secunde sa-i urez noroc in noul drum si-n loc sa-i pot spune in cuvinte tot ce-mi doream pentru noua viata,am inceput sa plang si m-am oprit,doar in casa domnului,unde dintr-o data,m-am simtit asa cum trebuia sa ma simt,ca intr-un film frumos.

dimineata soarele a rasarit si-am privit in gol spre muntii grosi si plini de copaci verzi,rememorand intreaga noapte.rememorand scena in care,asa cum promisesem deja de saptamani intregi,mi-am izbit trupul de pamant ca sa prind buchetul;rememorand toate paharele de vin,sorbite-n graba si pe-ascuns si dansurile impartite intre cei doi parteneri si prieteni ai mei.la rasarit de soare,inainte de furtuna ce mi-a adus aminte de cele de nisip,din desert,am privit inca o data la ultimele ore,la ultimele zile si saptamani.la ultimii ani si la toti anii ce-au trecut.

la rasarit de soare,un singur lucru-mi mai trecea prin minte,repetat de-atunci de vocea-mi interioara :"so..now what?"

ce mai urmeaza,ciclul monoton al vietii?

..si multe ore de somn,intru vindecarea temporara a stadiului depresiv,al unei text-book tulburari de dispozitie.

si vara.

si noptile de vara.

si eterna cautare a inca unui moment plin de insemnatate,in care-am sa fiu mai prezenta psihic,intr-un echilibru minte-trup.

parfumuri,incaperi,despartiri si reuniuni.

incaperea-i mica si ferestrele nu-s mai mari decat poarta pe care alice a facut primul pas pe tararamul fantatic,urmarind si ea,un iepure alb.ferestrele-s mici si rar,intra aerul pe ele,asa ca duhoarea de fum si creieri arsi se-mbiba zilnic in pereti.ai-apoi mai sunt betisoare parfumate,dar ele acopera temporar mirosul,la fel cum,mai mult decat temporar,strarnesc senzatii de foame dupa putinele dimineti glorioase.

si mai e bucataria,mica si ea,c-un geam imbacsit de vreme si prajeli.nici pe-acolo nu prea-si face loc aerul si,tocmai de aceea,cateodat' imi place sa umplu intreaga vesela,de mancare,chiar de foamea nu-si duce razboiul ,in mjlocul trupului meu.nu mi-a fost foame,cand noaptea s-a lasat,dar toti centrii mei olfactivi m-au rugat sa-i rasfat cu mirosul clatitelor si i-am rasfatat,umplandu-mi camera,mica incapere..de-o alta aroma.mai moale,mai blanda.

dar asta e cu totul si cu totul o alta poveste.

momentan nu am alte povesti,desi gandurile-mi zboara la despartiri,la reuniuni,la momente prelungite dincolo de legile batranului timp.gandu-mi zboara la bilete de-adio,la mesaje lasate-n treacat,la..nu stiu,caci de-o buna bucata de vreme,evit toate despartirile,in toate sensurile pe care dictionarul le-ar putea da.

imi amintesc prima despartire dureroasa si-mi amintesc si de-a doua si de-a treia.imi amintesc de toate,caci toate-si leaga radacinile de-acelasi el.numai daca as fi stiut atunci,ca despartirea e doar segmentul acela de timp dintre doua inevitable reintalniri,as fi dormit mai mult.noaptea e scurta si jumatate din planeta vrea o imbucatura din ea.dar am plans nopti intregi si drumuri lungi,pana intr-o zi,cand subit,am realizat ca nu mai e loc de-asa ceva.ciudat e ca nu mai tin minte,cand a fost cu exactitate acea zi,dar stiu c-am aflat atunci ca ,prin oricate culoare ale timpului as trece,voi avea mereu inc-o clipa de repaus,in care sa ma bucur de pielea lui cafenie.

si-asa e si-acum,doar ca vara-mi topeste untura de pe trup si nervii cranieni.si la mijloc mai sunt toate evenimentele pe care,oricat de mult as vrea,nu le mai pot evita.evitarea are-un rol de aparare,asa spunea Freud.mi-e drag de el,pacat ca nu am ocazia sa-l studiez mai mult.

intre timp,m-am indragostit de cateva ori si de fiecare dat-am regretat,reintalnind mereu partea melancolica,a povestii.vezi,ce ti-e si cu despartirile si-ntalnirile..

si-ultima oara cand m-am indragostit am primit tot ceea ce visam.dar visele nu-s destul.de ar fi,astazi alta ar fi fost povestea mea.intre timp dragostea a murit sau s-a spalat cu timpul sau pur si simplu,tulburarea mea afectiva a inlocuit-o cu o suma de sentimente negative care-mi cauzeaza adevarate alergii.si ma trezesc dimineata,cand o fi ea,in socuri anafilactice si cu pielea patata de eczeme.nu,nu,nu sunt acolo.dar le simt si ma irita.

visez la libertate.nu pentru ca urmeaza sa iau parte la o mare comuniune a unor suflete pereche si nu pentru ca toamna are sa-mi readuca-n simturi pielea moale,cafenie.nu,nu simt nevoia unei eliberari a constiintei,caci ea e mai impacata si mai libera ca niciodat'.dar visez la libertate,pentru ca stiu,ca doar asa,mintile-si vor pastra lesa si toate compulsiile vor fi stapanite.

The youth is starting to change
Are you starting to change?