she makes the sound of sea,to calm me down.

De când seara începu să se lase devreme, iar soarele zâmbea tot mai rece, nu trecea zi să în care mintea să nu-mi fugă la vară, la serile calde, pline de foc și stele și drumuri prin pădure.Și câteodată mă trezeam dimineața cu melodia asta în cap, melodie ce mă transpunea automat la un apus,pe când vara era încă la început.Pe-atunci nu era zi în care să nu ne pierdem printr-o pădure, mai aproape sau mai departe de micul oraș.Asta iubisem întotdeauna la el:orizontul verde.Pădurea.Delirul.În acele dimineți-cu-melodia-în-cap 

eram din nou acolo, în vârf de munte, uitându-mă prin Loris, pierdută-n culorile cerului pregătit de apus.Ca un timbru bun.Vocea ei, încercând să dibuie versurile melodiei, drumul înapoi spre casă, melodia cântată cu volum dat tare.Serpentine și animale sălbatice fugind pe-un drum îngust.

Înainte de Șobolan.Înainte să-mi retrezească doruri și simțiri,nevoi și dorințe rămase neîndeplinite,ca întotdeauna.

zdrobind dovleci.

Acult "Ava Adore"  şi mă gandesc la tine.Sunt pe drum acum,în weekend ajung acasă.Mi-e dor de tine...şi aştept să ne vedem.Peste 10 zile..nu?

Trecuse mai bine de un secol de când nu văzusem pleata roşcată a Lorisului.Un secol pe care nici nu reuşisem să-l simt prea bine,căci trupul,mintea,fiecare bucată de corp şi din suflet îmi erau încă amorţite de haosul pe care timpul,prezent şi trecut-tot una,la o adică-îl instalase învoluntar în viaţa mea.Un altfel de haos,altul şi cu totul diferit faţă de cel cu care mă obişnuisem,în toate mileniile din urmă.Un altfel de haos,pentru că nu mai era al meu,nu fusese fabricat de mâinile mele sau de mintea mea bolnavă şi obosită de veşnica cercetare a fericirii,a iubirii şi-a liniştii.

Ultimul secol fusese gol şi în toată goliciunea lui,reuşisem să-mi ţin cumva,mintea ocupată.Nu mă mai gândisem la patul de două persoane în care mă trezeam din nou singură.Nu mă mai gândisem nici la Gigant şi nici la Iepuri,nici la toate celelalte animale.Nu mă mai interesa nimic din tot ceea ce însemna lupta continuă cu absurda-mi obsesie a singurătăţii.Nu mă mai gândisem decât la Loris şi nu trecuse o zi în care să nu îmi amintesc ultima zi în care o văzusem.Viaţa ei se schimbase radical şi,viaţa,în generalul ei,ne separaseră drumurile atât de mult,încât uitaserăm cu totul obiceiurile noastre vechi,dimineţile cele pline de cafea şi poveşti fără sfârşit.Doar muzica şi ceştile pictate pe care ke împărţiserăm la despărţire,ne mai aduceau în prezent momentele de glorie,trăite-n casa de lemn cu pereţii burduşiţi de şoareci.

Şi cu toate cele întâmplate,o simţeam respirând uşurată,chiar dacă nu-i auzisem glasul aproape deloc în ultimul secol.Ştiam că era altfel,iar ultima sclipire pe care o zărisem în ochii ei,îmi amintea mereu că într-adevăr , se transformase într-un altfel de animal.Unul mai puternic şi mai stâpân pe picioarele ei.

Între timp eu rămăsesem aceeaşi Alice pierdută-ntr-un spaţiu atemporal,un trecut mai boem decât fusese cu adevărat şi-un prezent mai obositor decât era.Mi-era dor de Loris şi primăvara,soarele şi razele sale calde îmi accentuau patima.Începusem să număr răsăriturile şi apusurile până când aveam să o revăd.Tălpile-mi ardeau de nerăbdare.

-Ştii de ce mi-e cel mai dor?Să mergem pe marginea lacului.

-Da,să stăm acolo până la apus şi să ne bucurăm de apă.Când ajung şi eu în micul oraş,am să fur trăsura tatei şi dăm o fugă.Mă gândeam să mergem şi până sus,pe deal.De unde se vede oraşul şi toate satele din jur.Poate mai e şi zăpadă.Poate găsim ghiocei printre petele albe.Nu că ar fi frumos?

-Da,noi două şi boemia,ca altădată...

cât de diferit era prezentul.

Ioana trebuia să plece în Italia,urmand să studieze mecina.trebuia sa devină medic legist şi eu,cu studii de fotografie în spate,trebuia să-i fiu fotograful,să-i fotografiez morţii şi pe cei bătuţi de soartă.Mădălina trebuia să-şi găsească un  bărbat cu bani,ca să-şi poată pierde ea minţile prin cărţi.un prinţ modern,care să o aprecieze şi să o lase în pace.Planurile trebuiau să fie altfel pană acum,dar noi am ales alte rute ale destinului şi-am uitat de mult vorbele grăite la început de vară.

Cateva veri mai încolo,mă aflam într-o gradină micuţă,înconjurată de cuşti.Luna era mare pe cer şi norii pufoşi păreau a fi perne aruncate aiurea,ca într-o cameră indiană.Cerul era o minune a fizicii universului,căci nu în fiecare noapte luna e atat de aproape de Pămant iar existenţa mea în acea grădină transforma toată ştiinţa într-o poveste,într-o feerie.În jurul meu erau cuşti,cuşti luminate de lună.Şi-n lumină şi linişte din spatele gratiilor urechi mari,albe au ieşit.Un vis în realitate,un vis lucid.

Am savurat momentul,uitand de toată durerea de picioare,de ultimele 36 de ore nedormite,de ganduri absurde de singurătate,izvorate de nicăieri.Cand m-am intors în camera mea,mirosul crud de mucegai proaspăt m-a întampinat.Mintea m-a trimis la mare şi marea la altă viaţă.În întunericul zgăriat de panoul publicitar din faţa geamului,urmele de urechi albe s-au aşesat la colţ.Mi-ar fi plăcut să pot deschide toate cuştile şi să-i eliberez pe toţi,dar unde să trăiască când sălbăticia a fost scoasă din ei?Şi unde să se ascundă?În gropile din asfalt?

În noaptea aceea am visat şi cel dintâi iepure.Eram tristă,pentru întăia oară într-un vis în care-mi apăruse.Eram tristă şi-i spuneam salutul de sfarşit,de parcă fiinţa-mi inconştientă ar păşi pe alte drumuri în care trecutul se şterge şi delirul se instalează încet.

În noaptea aceea,când patul înalt  mare şi gol îmi aduna visele am realizat cât de diferit era prezentul.

primăvara.

de când soarele şi-a mai dezgheţat razele,întregul orizont şi-a schimbat imaginea.fără să-mi dau seama,zăpada a dispărut,chiar şi cea de pe margini de drum,cea mai urâtă şi murdară zăpada.a dispărut toată chiar şi cea de pe dealuri,rămasă albă şi neatinsă.şi când pământul s-a uscat şi el,după toate şiroaile de zăpadă topită,păsările au început să cânte.când eram mai mică prin cărţi,poezii şi poveşti,ele-şi părăseau cuiburile toamna,ca să plece spre alte ţări.un basm plin de culoare,căci în zborul lor nu mi-am putut imagina niciodată cu adevat,câte suflete ascultă şi încântă-n drumul lor.dar dacă nu pleacă niciodată?dacă rămân zgribulite pe sub streşini de case,prin copaci din care frunzele au uitat să cadă?atunci trilul lor de primăvară,ce-mi face până şi oasele să tremure de plăcere,e cântecul ritualic de primăvară.

căci până la urmă primăvara merită un astfel de cântec şi păsările merită ascultate.copacii priviţi în joul lor vechi de când lumea şi cerul adorat prin culorile,şi norii,şi căldura pe care-o aduce din nou.

primele flori trebuie adorate şi zâmbete aruncate spre ele.

primele nopţi în trupuri goale.

primele zile calde,după prea multe degerate.

prima vara.

încă nu bătuse miezu nopţii pe când eu mă aflat atingând marginile universului.fizicu-mi stătea atârnat de-un scan,de parcă ar fi fost acolo doar ca să înregistreze evenimente reprimate de suconştient.darla un moment dat a devenit totul un jos de lumini şi din una în alta,aşa cum povestea şi Douglas Adams,mă aflam la restaurantul de la sfârşitul universului.mi se părea că întrgul drum fusese doar un proces banal de adaptare.dacă aş fi luat-o după şcoală cel mai probabil mp aflam în pragul unei crize schizoidale.dar nu era vorba de asta.nu,nici decum,căci adaugam noi puncte forte experienţei mele.

poveste în poveste.

trrebuie să ţin minte că până la ziua mea vreau sa citesc Soarele Negru şi Virrusul.mî văd deja stând pe terasă,la soare..ah!

şi-apoi să,ă întorc la univers-pustiu de negru şi totuşi atât de colorat,loc divin mai uşor de pictat decât de descris,căci poeţi s-au născut prea demult pentru el şi toţ şi-au regăsit sufletu-n pictori zeci de generaţii mai târziu,în colţuri difertie de lume.

mă întorc la fereastra mea,acolo unde soarele răsare şi stelele strălucesc în pragul nopţii.acolo unde noapte e o fabrică de vise şi poveşti.

după-amiaza

când ne-am înălnit,trecuse deja parcă prea mult timp de când nu-i văzusem chipul.îmi doream deja de prea multă vreme să-l revăd,pentru că ştiam că doar ochii săi îmi puteau alina suferinţa.eram doborâtă şi novoia-mi rosese deja ultimele speranţe că am să-l mai întâlnesc curând.

destinul ne-a reunit chipurile într-o dimineaţă,pe nişte scări obositoare.m-am simţit de parcă întreaga lume din jurul meu dispăruse.atunci a fost şi-ntâia oară când i-am văzut strlucirea cu adevărat-ştiam că ea există,căci o simţisem de o infinitate de ori.am stat împreună şi asemenea unor copii,ne-am jucat de-a urmăritul pe ascuns.încercam să-i surprind chipul obosit şi totuşi clar,în timp ce-şi pierdea minţile-n coala albă din faţă.mă surprindea cu câte-un zâmbet timid,lăsându-mă să ştiu că jocul era în doi.

dimineaţa aceea se întinsese până spre după-masă.ne-am anulat toate planurile şi-am hoinărit prin cafenele,sorbind din ceşti parfumate.câteodată era suficientă doar tăcerea şi câteodată gândurile ni se împleteau în cristalele pe care le tot scotea din geantă.pe mână avea un inel şi spusese povetea lui.era din acel loc magic în care altădată-mi pierdeam după-amiezile,printre poveşti cu zei indieni şi ceaiuri aromate.în povestea lui totul lipsea din acea încăpere-totul mai puţin bijuteriile.îmi povestea cu drag despre fiinţele de-acolo,despre ceaiurile sorbite,despre toate pietrele pe care le văzuse.îl oprii şi-i spusesem cât de dor mi-era de acel loc,de acel om aproape sfânt,despre cum era totul,despre cum vroiam să-l duc acolo mereu.timpul se desincronizase pentru amândoi,schimbând stări şi perspective.mi-aş fi dorit să mă întorc în timp şi să-l iau de mână ca să-l duc la ţigănci,în acea seară de decembrie,când ne plimbaserăm întâia oară şi din pură întâmplare,pe stradă.

dar nu puteam.

ne-am luat de mână atunci,în prezentul acelei amieze.după cafele,după toate ţigările rulate cu grije şi fumate parcă-n grabă,ne-am trezit pe străzi,printre prea mulţi oameni şi prea multe culori.am cumpărat o ciocolată albă,de casă şi i-am dat lui jumătate.

şi atunci am realizat că-n cel mai surprinzător mod el e persoana mea.e persoana mea,de sex masculin.el e cel cu deliruri şi iubiri frânte,el e cel ce-şi caută spiritul şi liniştea,de ani de zile.e cel care-mi termină frazele şi-mi citeşte gândurile şi prenumele-i e o parte a unui prenume uitat de-al meu.

de atunci nu l-am mai văzut decât prin gândurile mele.

conştiinţa

după ce-am sorbit şampania şi ultima cafea împreună,după ce succesul,realizarea,planul unui drum mai însorit şi-au pierdut din intensitate,am rămas singură percepând schimbarea.o vreme mi-a fost uşor căci oboseala,durerea de oase,mersul pe jos până-n capete de lumi,toate,toate au ecranat sentimentul de gol,iar toate emoţiile s-au reprimat undeva în colţuri de inconştient.dar la un moment dat,uitându-mă peste umerii-mi-nfriguraţi,am văzut orizontul bombardat de lumini şi culori.distanţa mi s-a părut subit enormă şi primele lacrimi inevitabille.dar acela a fost doar un moment.prima zi.

eram în faţa unui opac imens.

când s-a întâmplat din nou,aveam iarăşi dansul luminii orizontului,în spate,de parcă aş fi fost să-l port în cârcă.

de parcă aceea ar fi fost cea mai mare povară a mea.trecuseră zile-ntregi deja când îmi evitam plânsul,pierzându-mi prezentul în noile alegeri,dar atunci mi-am simţit ochii tumefiaţi şi fierbinţi.la scurt timp după,am simţit cum răceala chipului meu se duce odată cu ultima pudră,în jos,spre bărbie,cărată de lacrimi.

mă aflam din nou înaintea marelui copac şi-l simţeam deja cum respiră.

fusese încă o zi petrecută-n linişte,căci nu mai vorbeam aceeaşi limbă cu nimeni.mă pierdusem încă o dată-n chipuri triste şi mesaje ce-mi aminteau de răutatea mea de altădat'.pierdusem încă o zi conştientizându-mă,regretându-mi fapte şi decizii.

la un moment dat citisem un pasaj despre iertare şi lumină.spunea că e necesară o singură lacrimă de pură tristeţe şi regret să fie plânsă,ca iertarea şi lumina să fie primite.dacă e aşa,abia acum înţeleg de ce mi-a luat atât de mult timp să-mi găsesc echilibrul spiritual.un singur om nu trebuie să fie motivul pentru care prezentul să fie trist.tristeţea implică suferinţă globală,regret personal,profund.tristeţea implică tot,somnul şi nesomnul,echilbirul şi dezechilibrul.iar la sfârşitul ei e lumina.
pe care eu încep să o văd.t o t  m a i  c l a r.

dacă ar fi să...

m-am tot gândit e la o vreme,ce aş face dacă aş rămâne la oraş,în ţară.aş alege un orăşel călduros,poate chiar cel natal,tot mai schimbat şi tot mai interesant?sau poate aş prefera unul mare,o pseudometropolă-n care sirenele mereu şi lumea e tot pe fugă?

uitându-mă azităzi la orizontul urban peste care norii gri se lăsaseră parcă după prea mult (...puţin) soare,am realizat că aş prefera un oraş mare.să-mi pierd mintile în nebunia din centru şi ambulanţele să treacă pe lângă mine,făr' să ma cutremure.să-mi uit somnul în mersul agitat şi-n chipurile oamenilor.să-mi cresc busuiocu-n geam şi menta lângă şi să zâmbesc frumos la toate zilele ce nu adorm oraşul.

mi-ar plăcea sălocuiesc în centru,într-o clădire veche cu pereţi înalţi şi ferestre infinte sau într-o curte-n care balconul să fie loc de trecere pentru vecini.să am vecini  cu care să ma cert continuu.

dar aasta e o fantezie.la un moment dat am să -mi părăsesc oraşul natal,familia,marele oraş,prietenii,oamenii şi toate străduţele cunoscute.am să plec într-o ţară,undeva la munte,pe lângă păduri şi lacuri.şi casa-mi va fi micuţă şi caldă,plină de amintiri.şi-n grădină-mi voi creşte florile şi traiul.

cum să construieşti o carieră

nu e precum scrie în cărţi,crede-mă...

ţineam cutterul în mână,trecând peste linii fine,desenate în creion uşor.mi-era teamă că am să-mi crestez degetele.

mai înainte-mi crestasem vârful degetului mare.iar acum nu mai puteam şterge pozele de aparat,din cauza acelei tăieturi.apoi mi-am văzut cabinetul,desenat drăguţ,dupa aproape doi ani de când el a apărut în idei.fericită de gest,am continuat să tai cartonul gri,gros.

atmosfera s-a înveselit şi muzica,mm,muzica.

 ***

ne-am culcat târziu în acea seară.corpul ne era frânt de oboseală şi degetul îşi oprise între timp sângerarea,pulsarea,durerea.amiaza ne-a prins dormind,cafeaua cu tigări scurte şi puternice,pompând energie şi idei.ne gândeam la nopţile ce au să vină,la zilele de libertate de după.suntem acum în acele zile de libertate totală şi parcă-am uitat să trăim.

la un moment dat am pierdut denumirile zilelor.nu se mai întâmpla doar dimineaţa.se întâmpla şi seara.eram conştiente doar de ce-a de-a doua zi a săptămânii şi atât.duminică,nici clopotele bisericii de lângă casă nu le-am mai perceput,căci eram departe de realitate,pierdute printre cartoane şi planşe.coli transparente cu lipici şi planuri arhitecturale despre viitor.ba chiar am strâns şi-o mică armată de oameni,care au împărţit camera imensă,într-un câmp de luptă.a fost un delir inimaginabil.am râs şi-am plâns,am înjurat,ne-am certat,ca după ce liniştea s-a lăsat să mulţumim universului pentru toate mâinile trimise la decupaje şi ghidare.

în diminaţa primei zile a săptămânii,printre fulgii de zăpadă ce cădeau neîncetat,oboseala a născut lacrimi pe chipuri şi disperare în sufletele.dar de undeva am mai scos puţin raţionament şi-am trecut peste depresii.

în noaptea primei zile a săptămânii raţionamentu-mi plecase pe alte hotare şi rochia-albastră,pătată de mult cu lipici s-a transformat în batistă pentru chipu-mi umplut de lacrimi.mă simţeam mai murdară decât eram şi mai tristă decât eraam de fapt.nici calcule matemtice simple nu reuşeam să mai ordonez,cum eram să-mi mai ordonez sufletul,mintea?

în ziua finală,chiar în dimineaţa ei,toate zburau în jurul nostru.creioane pentru trasat linii,parfumuri plin sticle,halate şi prosoape,vorbe-n spaţiul aerian.mişcările incontrolabile,tremurânde ale mâinilor şi picioarelor s-au lipit de noi,pe holuri halucinante,comuniste,în încăperi cu geamuri cât pereţii şi suflete tirane.în tot timpul prezentării mi-a fost rău.aveam emoţii şi-ncercam să-i transmit discursul corect,corectat, telepatic.trenuram cu toate celule corpului şi simţeam sudoarea cum se cubora-n şiroaie pe sub haine.

când totul s-a terminat şi-am plecat după apus,somnul a ieşit dintr-un colţ obscur al camerei.

adusese cu el şi-un atac de panică de care era legată întrebarea "now what?" 

now what?now we move on with our lives,making something out of them...

well,2O12.

normal că am avut la un moment dat senzatia că am să pierd şansa unui,aceluiaşi început bătrân.privind spre ultimele secunde din an,observam cum acele ceasului îsi pierdeau forma,trasformându-se-n dâre nisipoase,ca apoi să mă trezesc în noul an,deschizând poarta spre stradă,spre lume,spre marele oraş şi spre libertatea cerului încărat de jocuri de lumini.am zâmbit spre viitor,rugându-mă la univers pentru lucruri mai bune,pentru oameni mai  buni.pentru energie pozitivă,multă şi-mpărţitpă-n sufletele tuturor celor ce merită.

pe peretele albastru,apa căpăta la intervale halucinante de timp,culori diferite.câteodată-şi avea coloritul în roşu şi.atunci mintea-mi aluneca la sacrilegii,la mituri şi tradiţii străvechi întru dviinizare.apoi se schimba totul şi albastrul născut din culoarea sângerie-mi calma întreaga stare,pentru ca verdele imediat următor să-mi transere trupul într-o primăvară de care mi-e dor,într-o vară cu copaci bătuţi de vânt cald.

am stat acolo o vreme,pierdută-n proiecţii.

le-am făcut pe toate şi abia apoi,toate sentimentele s-au echilibrat.dar neliniştea s-a renăscut din linişte,căci linişte pură e imposibil de.avut într-un an al schimbărilor.

this is the last year,before I stop.

legături şi doruri de după.

la un moment dat mă gândeam,lăsându-mă puţin purtată de frici minore,la dimineaţa de după.la acea unică şi totuşi familiară dimineaţă-n care,trezindu-mă lângă el,toate legăturile sinaptice şi toţi hormonii din creier,mă vor transforma în fiinţa aceea îndrăgostită care-şi petrece restul zilei jelind singurătatea de după plecarea lui.

un gol plin de durere psihică,greu de vindecat.căci nu există leac pentru dor chiar de-i la 5 minute şi nu există înlocuitor,când legatura deja s-a produs.

despre acea legatură am învăţat de curând,citind studii despre femei,relaţii şi datele ştiinţifice din spate.despre acea legătura am învăţat că e inevitabilă,că ea se produce în cele mai multe creiere femeieşti când îşi împart trupul,goliciunea,memoriile si gemetele cu un bărbat.eu mă aşteptam sufăr de golul legăturii în dimineaţa următoare.

dar nu a fost aşa,pentru că dimineaţa ne-a prins încă împreună.după-amiza la fel şi apusul prematur al soarelui -şi el.am stat acoperiţi de-o plapumă mare şi din când în când aveam curajul să-mi mişc trupul spre fereastră ,ca să-mi pierd capul în ferestre îngheţate şi-n cerul gri de-afară.am sorbit ceaiuri şi cafele şi desene şi când adormeam,îmi săruta ceafa,lăsând răsuflarea-i caldă să-mi intre usor în piele,frăgezind-o.i-am urmărit pe-ascuns liniile trupului şi toată sinea mea zâmbea ,parcă ruşinată totuşi de cutele drepte,de venele mari şi-umflate,de carnea peste care pic de grăsime nu zace.

la un moment dat,târziu după apus a plecat,accentuând sentimentul de frică,reprimat peste zi.

după el a venit şi neliniştea şi după ele meditaţia.

şi-apoi din nou nesomnul,de parcă,ironic,leacul meu spre vindecarea tulburărilor de somn,ar fi împărţirea patului c.un alt suflet.

what follows..

astăzi m-am trezit fericită,urmându-mi visele şi premisele de bună dimineaţă,repetându-mi în minte durerile şi nevoile de care pot şi de care trebuie să mă lipsesc.azi m-am trezit fericită,pentru că fericirea  a devenit obiectivă,depăşind toate pragurile subietive şi egoiste.

pe drum,apusul a fost pe rând sângeriu,portocaliu de parcă cerul s-ar fi mânjit cu sucul de portoale din care sorbeam cu atâta plăcere şi-apoi roz,ca şi starea de spirit ce mă motiva să-mi menţin zâmbetul larg pe buze.

m-am gândit pe rând la cuplul tânăr şi fericit ce,undeva pe-un alt pământ,pur romanic şi oarecum romantic prin toată istoria-i bulversată şi toate cântecele de jale,se iubea deja în neştire şi-n valuri de dor;la sentimentul ce-mi dă linişte zilnic,printre toate dezamăgirile sentimentalo-fantastice;la patul meu la părinţii mei.la apus de soare,chiar după ce toate stelele şi-au făcut apariţia pe cer,am ajuns acasă şi bucuria şi-a lărgit orizonturile,întinzându-mă la poveşti repetitive şi totuşi dulci,cu mama.

în camera mea,capul mi-a fost bombardat de-un ecou al adolescenţei uitate,deşi nimic din tot ce există acum între cei patru pereţi nu mai aduce a treisprezece ani.am decis să mă las purtată de val şi să-mi pierd minţile în lumea aceea,în care nu existau iepuri şi umilinţe şi dureri de după.

nu existau iepuri?

normal că existau,prevestind anii de glorie ce aveau să urmeze.

afara plouă

s-a făcut frig şi,parcă odată cu el,toate sentimentele mele despre o continuă vară,s-au risipit.plăuă mărunt,plouă din lateral,plouă de jos şi de sus,ca-n forrest gump.e natura asta pe care o ucidem noi,aşa-i e felul şi nu pot fi supărată pe vremea gri şi sunetul bacovian.
dincolo de toate,realitatea e ceea ce mă supără cel mai tare.mă supără monotonia şi glasul românesc,de care nu mi-era dor deloc.drumurile şi-asfaltul şi toata obrăznicia din glasurile compatrioţilor mei-problemele şi timpul liber inexistent şi sunetul clopotelor ce trezesc groaza,frica de Dumnezeu în interioriul lor.
mie-mi trebuie doar forţă acum,forţă să nu uit ce-am învăţat,să nu-mi pierd visele de-a ajunge-napoi de unde m-am întors.

încă o îndrăgosteală (săptămâna celor cinci ani)

Întotdeauna am ştiut că,undeva în lume,trebuie să existe bucata aceea de rai pe care o visez decând ţin minte visele.cu oameni calzi şi civilizaţi,cu străduşe pierdute-n ceaţa munţilor şi munţi cu vârfuri pierdute-n nori.am ştiu că lacurile cu funduri adânci şi culori clare trebuie să existe şi-n palpabilul personal,nu doar în poze lucioase şi amintiri greu de penetrat.

în austria,departe de casă,departe de oamenii a căror limbă o cunosc dar sens nu,departe în munţi,m-am îndrăgostit.dar eu mă îndrăgostesc mereu,ai putea spune.mereu,mereu cu intensităţi şi stări diferite-şi-acum sunt îndrăgostită,de-un loc cu prea mult vis,de.o limbă spurcată şi grea.m-am îndrăgostit de-un el lăsat acasă care-mi spune noapte bună după toate întrebările copilăreşti,culese din apusul zilei.

m-am îndrăgostit aşa cum m-amîndrăgostit acum o jumătate de deceniu.o jumătate de deceniu ce mi-a măcinat măduva din oase,până când oasele s-au făcut praf.jumătate de decenu de halucinaţii sentimentale şi gânduri şi speranţe.

după prima săptămână.

nevoi de schimbare,la asta se rezumă în mare parte toată ideea mea despre propria-mi viaţă.nevoi de schimbare,după o săptămână de delir sufletesc şi reconfigurare mentală.dincolo de toate,ideea unei linişti pe care cu greu o găseam mai înainte,s-a născut undeva între toate zilele de pace..acolo,printre cristale şi lacuri adânci cu baze vizibile.s-a născut şi pare a creşte,mai repede decât toată durata-i de concepţie.

în centru trupului,cam pe acolo pe unde sufletul sălăşluieşte.acolo,exact acolo simt cum mii de mâini fine-mi desfac pielea şi caută aer proaspăt-acelaşi aer proaspăt de care toată fiinţa mea s-a făcut dependentă,între două segmente prea mici,de timp linear.

acum o săptămână eram pe drum,pe-autostrăzi cu benzi fine,spălate de soare şi ploi şi frigul de munte.şi..tot acum o săptămână,simţeam cum schimbarea mă cheamă,ca să-i nasc copilul.

şi-acum vreau un capăt de lume precum cel în care trăiesc.unul rupt de realitate şi totuşi prea aproape de ea.unul prea dulce şi totuşi posibil.unul organizat,plin de drag şi făr' de dor,căci dorul şi mila,toate,toate...sunt doar energii negative,ce macină măduva din oasele sufleteşti.

42?

What is the answer to the Ultimate question of Life,the Universe and Everything?

Când mă gândesc la răspunsul suprem,ce ar trebui să definească rolul existenţei umane,automat buzele mi se încreţesc pentru ca mintea mi-e bombardată de imagini,rânduri de carte şi secvenţe radio din celebra carte a lui Douglas Adams.problema e că zâmbetul pare să-mi dispară tot mai repede,de la o vreme încoace,căci el e tot mai des şi mai uşor de înlocuit cu amărăciunea pe care,însăşi existenţa în minunatul şi mult evoluatul secol 21 ,o presupune.

Care e răspunsul întrebării supreme?

Nu e patruzecişidoi aşa cum,cu atât de multă ironie matematică şi amuzament,autorul l-a gândit mai demult.O fi fost secolul lui de vină,probabil.Azi idetific că întreaga existenţă umană se reduce la hârtii şi din păcate nu la cele ce ar trebui să ne îmbogăţească spiritual,împregnând codul genetic cu informaţie ereditară.Nu sunt coli de hârtie pictate,imprimate cu cerneală ţi versuri,nu sunt hârtii de făcut origami,nici fotografii şi nici măcar scrisori de dragoste.Bibliotecile par a se goli de cărţi,de piele învechită cu miros de istorie,merele gutui nu mai parfumează camere uscate de soare,nucii nu mai ţin umbra bătrânului  pâmânt.

Ştii,dezamăgirile-s multe şi parcă au un rol morbid de-a se înmulţi zilnic.Şi-s multe şi încep devreme,adesea la sfârşituri de veri uitate de lume,pe asfalt rupt şi câmpii cu flori uscate.Când mă trezesc dimineaţa pe cântecul liber al copiilor ce-ş trăiesc ultimele clipe de libertate,regretul mi se instalează-n suflet înainte ca ochii să se poată adapta la lumina de-afară.Mă gândesc tristă la ziua-n care vor creşte din hainele de julituri şi vor găsi lumea de dincolo.Nu,nu,nicidecum cea pe care ar trebui să o găsească toţi oamenii de pe Pământ,ca eu să pot  fi fericită.Va veni o zi în care se vor trezi şi ei,închişi in libertatea regimului absolutist al acelor bucăţi de hârtie.Va veni o zi în care vor uita de toate ţipetele,de toate orele petrecute între răsărit şi apus,alergând pe norii binelui şi-a lumii făr' de griji.

În acea zi tragică în toţi ochii spiritului,vor găsi că răspunsul întrebării supreme nu e nicidecum o iluminare spirituală sau iubirea,sau suma celor două.Vor găsi şi ei,ca şi mine,că răspunsul e chiar regimul acela în care trăiesc,în care au crescut fără să înţeleagă prea multe- vor găsi că lumea în care sunt nevoiţi să trăiască e cea guvernată de bani,de lăcomie,de falsitate.

Şi nu e trist?

Multă vreme n-am înţeles cu adevărat care e rostul vieţii lui.N-am înţeles de ce alege mereu să alerge,să plece,să revină.Să-şi usuce trupul în adieri de vânt,ca apoi să-l rehidrateze-n ape colorate.N-am înţeles motivul pentrucare alege să renunţe la pantofi,ca să-şi murdărească  tălpile-n pâmântul vechi,plin de viaţă.

Înţelegerea mea a venit într-un moment de furie intensă şi fustrare sufletească-n apogeu,înţelegând totodată că fiecare impuls negativ are adesea un rol pozitiv.De ce face tot ce face?Pentru că şi-a găsit răspunsul,găsind adevărul ascuns vieţii comfortabile.Mii de ani de evoluţie tehnologică a omorât omul din om,lăsându-l doar o bucată de carne.El a învăţat că acea bucată de carne e doar un mijloc de comunicare-n lumea prezentă,dar dincolo de ea există una invizibilă.Pentru ca ea să devină vizibilă,pentru ca natura ei să-şi deschidă porţile,trebuie să trăiasă.Nu închis într-un regim absolutist al unor hârtii făr' de voloare,ci într-o lume la fel de ascunsă şi ea,doar că mult mai accesibilă.Şi ea,ea e primul pas în câştigarea continutăţii.Uniunea cu pământul,cu vocea copacilor,cu zborul cerului şi ecoul universului,hărtiile cu versuri de-amor şi suflet şi istorie,sunt toate lucrurile de care un om are nevoie cu adevărat să fie fericit.Căci în clipa în care am îngropat armele în pământ,el le-a născut în sângele nostru în molecule de ură,invidie,lăcomie şi falsitate.

Multă vreme nu l-am înţeles,decât în fragmente.Dar acum îi ştiu rostul şi-i găsesc noi substraturi,pe care săle admir,să le visez şi-ntr-un unic şi repetitiv ,ironic final să le-ador.

Mi-e aşa mi-e scris,dar înţelegând toate cele şi căutând forme de a înţelege şi nevoile tuturor celor rămaşi captiv în durul regim,îmi voi găsi leacul tristeţii,născute din fustrările lumii-n care trăiesc.

aproape de sfărşitul verii.

la început de lună,soarele-şi ascundea căldura-n spatele norilor.nopţile-erau friguroase şi dorul de mare,de furtuni şi plăceri artistice,înlocuia sângele din vene.şi-apoi,într-o zi,din senin mi-am văzut trupul scurs în staţii de autobus,lipit de scaune muradare.mi-am târât picioarele pe plută etajată,în cântec de clopoţel fin şi urme de bijuterii din antichitate,adunate împrejurul gleznei,pe sfori invizibile.

într-o zi,la fel de subit precum căldura ce-mi umfla corpul,am gasit răsăritul târziu şi-apusul tot mai devreme,de parcă ar fi fost mjloc de septembrie,precum cele din anii de start ai liceului.pe după perdele,am rămas ascunsă aşa,o vreme lungă,hotărâtă să rememorez doar în sinea-mi pierdută,toate acele clipe de delir,stocate în haosul din mintea şi din sufletul meu.am rămas aşa,până cănd dorul trilurilor divine ale păsărilor rămase-n anonimat,s-a instalat,odată cu dorul venind şi tristul cântec al cucilor plini de nonsens.în dimineaţa aceea goală de sentimente mai bune şi plină de melancolii tomnatice,am găsit şi capătul perdelelor din pânză translucidă,un capăt ce-mi tatua  pe ochi,un orizont roşiatic adus parcă-n schiţe de trenurile grăbite s-ajungă în gara veche.

din părţi diferite de lumi , păianjeni cognitivi şi-au ţesut pânza de capul meu,portocaliu şi răsucit în spiţe,târziu reuşind să realizez că zgomotul infernal era al locomotivei ce-şi avea plecarea din capătul lumii.pe fire-pe fire am simţit scurgându-se doruri ciudate,dezlipite din amintiri şi-adaptate la acel prezent ciudat-căci acel prezent era ciudat,întocmai prin nonsensurile pe care mintea mea le ingera,prin ochii uimiţi de lumina sfârşitului de august.

lumină pe care m-aş fi urcat la acea oră,doar ca să mă pot trezi conducând pe-un drum cu lanuri de floarea soarelui şi raze fierbinţi decolorând cerul albastru.

هو مكتوب

câteodată pare c-a venit de ncaieri, momentul în care-am acceptat anumite idei şi vizuni obietcive,însă acel câteodată e doar atunci când vocea interioară pare a se odihni şi nu-mi răsună-n spatele timpanelor.în tot acel timp în care-o aud,o înţeleg,căci aşa cum scrie şi prin cărţile de franceză entendre n'est pas comprendre...mais il est necessaire d'avoir un peu d'attention pour comprendre,ce qu'on entendre.şi-o aud şi-o înţeleg şi întreaga mea lume se întoarce pe dos.nimic nu se dărâmă,dar forţe divine se nasc,aduncând în centrul sufletului meu,idei şi vise şi planuri şi nevoi,îmbrăcate-n schimbare.chiar şi schimbarea poartă un nume,căci schimbarea e un soi de nevoie şi-atunci..ei bine şi-atunci nevoia de schimbare e un alter ego al procesului de introspecţie.

înainte să-mi termin paharul de vin,căzând la datoria somnului,cu capul pe pernele moi şi totuşi incomode,ce mi-au rupt gâtul în toate nopţile fierbinţi şi-n toate dimineţile reci,din lunga şi monotona vară,înainte să-mi pierd conştienţa prin sertarele acelea deschise şi deranjate ale creierului,înainte ca paşii proiectaţi în somn,pe ploapele închise, să păşească pe căi regale spre inconştient,înainte ca dimineaţa să mă prindă grăbită,alergând spre ultimul tren spre odihna primitivă,înainte de toate cele,îmi place cel mai mult s-ascult vocea şi cuvintele-i alambicate,plinde de sensuri si nonsensuri.înainte de toate cele,vocea-mi interioară pare să fie într-un soi de transă pur raţională,transă din care,asemenea vindecătorilor mitologici,uitaţi azi prin colţuri de lume,învăţ să-mi vindec persoana ce apasă pământul bătrân.

câteodată pare c-a venit de nicaieri, momentul în care-am acceptat anumite idei şi vizuni obietcive,momentul în care-am înghiţit şi-am privit în esenţa lor,toate acele cuvinte şi fraze,ce păreau desprinse din culegi de caracterizări ale personajelor,din anii de liceu.momentul pare să fi venit târziu,însă destinul nu cunoaşte fusul orar pământesc şi nici nu înţelege legile după care funcţionăm aici,ca bucăţi de carne efemere.destinul lucrează după legi necunoscute şi-n sincronizări perfecte.momentul nu a venit târziu pentru mine,deloc.drumuri au fost bătute şi-n calea lor oameni şi întâmplări,am cunoscut.

câteodată pare c-a venit de nicaieri,însă momentul a durat ani pământeşti.altădată,din lene pură sau inconştienţă adolescentină mă mulţumeam cu răspunsuri simple-copii fidele ale unor oameni ce-mi marcau existenţa.altădată nu se mai aplică acum,căci privind în urmă şi-uitându-mă-n interiorul meu,găsesc că nu răspunsurile simple,nici cele complexe şi nici măcar oamenii din prezentul temporar,nu sunt cheile spre a dobândi fericirea.

după ani de stagnare,de copieri şi lipiri,găsesc fericirea mototolitâ-n colţ de pagină.în sursă-în întrebări şi-n nevoia de-a le căuta,căci răspunsurile de-atunci sunt în întrebările de-acum,iar întrebările de-acum îşi vor găsi răspunsuri fidele în anii ce vor urma,în punct fixe ale destinului.

în toate drumurile mele,în cele care-au fost şi cele ce au să fie,o singură potecă rămâne neschimbată:cea pe care alerg,halucinând eternităţi fericite cu iepurele alb.poate că mi-am înţeles destinul,întelegerea împlicând ironic alergări infinite,în căutarea întrebărilor născute de întrebări infinte.natura umană,personală.

sau maktub?

all those used toys.

de la o vreme,nu ştiu dacă e de când am început să-nvăţ cum funcţionează mintea,cum se formează visele şi-unde se stochează memoriile, sau e de când am reînceput să-mi las impulsurile şi simţămintele analizate,încadrate în chenare,într-o paralelă realizată subiectiv şi personal,trasând linii în cărţi,eh undeva între cele două ipostaze-am ajuns să-mi caut răspunsuri pentru diferite întrebări.poate că era mai simplu altădată,când lăsam totul în voia sorţii,aruncând vina pe-o cauză şi pe-un efect născut din ea,dar toată simplitatea mă reducea la statutul de ignorantă,teoria haosului fiind adaptată la propria-mi persoană.

de la o vreme,cam de când am început să pun întrebări cărora să le şi găsesc răspunsul,am realizat că majoritatea deciziilor luate-n anii mei de la viaţă,îşi au un soi de catalogare freudiană,căci la un moment dat,pentru orice întâmplare,bună sau rea,a existat un conflict intern.

puteam să fiu studentă la chimie sau fizică,dar pentru asta trebuia să ştiu matematică.matematică nu ştiu pentru că timp de patru ani, procesul de formare intelectuală şi personală,a fost în mare parte blocat de severitatea unui urangutan ce-şi refula fustrările pe cei mai sensibili elevi.puteam să trec prin viaţă fără să-mi placă lectura,dar un cap imens şi roşu mi-a alinat conflictele primitive şi mi-a deschis dragul de carte.puteam să fiu fericită-n toate sensurile fericirii,dar am rămas ataşată de iepuri albi,transformându-mi viaţa într-o căutare complexă a unor răspunsuri şi fantezii frenetice.puteam să rup etichetele de pe toate jucăriile,dar asta însemna să le stric,să le stric ordinea şi să le îmbib în mizerie,ceea ce ar fi dus ca azi să am un sac plin de pluş răblăjit.

dacă-mi rupeam etichetele de pe jucării,nevoia de-a avea azi jucării mai mari şi folosite,oare mai exista?dar compasiunea pentru jucăriile folosite,pe care mâinile-mi au uzat mai tare,distrugând piulţe şi mecanisme fine din creier?

probabil că azi nu exista nimic.nici eu ca persoană obosită de tristeţurile din jurul meu.probabil că nu existau nici cărţi de psihologie ,deschise şi subliniate,aruncate-n colţ de cameră,în sesiuni de irascibilitate temporară.cu siguranţă nu-mi treceau zilnic prin minte,toate chipurile pentru care sentimente de compătimire,sufletu-mi nutreşte şi nici chipurile ce-mi fac trupul să tremure-n spasme de scârbă.

mă întreb de zile bune,când au să treacă anii şi prin viaţa lor.când au să deschidă ochii şi-au să renunţe la eterna copilărie,la eternele copilării?când au să-şi accepte persoană,realizând că pentru fiecare act inconştient există o cauză veche,de când lumea lor interioară există,iar toate cauzele şi actele şi nevoile de-a fi aplaudaţi şi-adoraţi de mulţimi goale de înţeles,nu sunt tratamente eficiente.ma întreb când vor înceta cu toţii să mai fie falşi,să fie mai buni,s-ajungă-n acele clipe-n care-şi vor putea aplauda persoana înterioară pentru ceea ce e,neaşteptând tunetul aplaudelor pentru ceea ce nu sunt.

egocentrismul încă există-n interiorul meu şi tot ele mă obligă să spun : dacă eu am putut..

17 august,

o jumătate de secol şi-o jumătate de deceniu.

am avut noroc să-mi fie nu doar donator de gene,părinte,suflet aproape,tată.mai presus de toate,am avut norocul să-mi fie un stâlp de rezistenţă în toate situaţiile bune şi rele,pe care le-am construit.antidepresivul meu numarul unu ,consilierul meu,sursa financiară,bătrânul suflet tânăr,sursă interminabilă de sfaturi.

tata..cel mai grozav om de pe pământ.

adesea mă gândesc că poate,dacă măcar jumătate din populaţia globului ar fi ca el,lumea ar fi un loc mai bun.de la el am învăţat cum să-mi caut oamenii ,ce înseamnă o coloană vertebrală solidă,cum să-mi fie jenă şi să tac faţă de persoane cu intelect semnificativ mai mare,faţă de persoane cu experienţă,trecute prin viaţă.tot de la el am învăţat dreptate şi într-un mod ironic,fustrarea pe care ea poate să o aducă în situaţii limită.de la el am învăţat respectul şi tot el e persoana pe care o admir şi analizez,sperând că într-o zi am să-i moştenesc nu doar trăsăturile deja transmise,ce aşteaptă activare,ci şi comportamentul demn de plecăciuni demne de gratitudine.

când o să cresc mare,vreau să am toate calităţile tatei.