the vicious kind,(p3.)

"-Am stat trei milenii langă el şi încă nu ştiu ce e în capul lui,aş vrea să te ajut.Sincer,nu ştiu cum:Chiar nu ştiu,deşi mi-ar plăcea.

-Nu trebuie,poate că eu ar trebuie să-mi ofer ajutor.Să ma vindec de făpturi dinastea mitice,care mă îmbolnăvesc sufleteşte.Aşa ar fi cel mai bine,nu?

-Nu ştiu...Nu ştiu.Dar ştiu că o singură dată i-am spus ce simt şi atunci jumătate de mileniu n-a mai vorbit cu mine.."

De când îl cunoscusem , sufeream de aceeaşi nedumerire.Nu ştiam ce exact se întâmplase în viaţa lui de ajunsese aşa şi de fapt,nu prea puteam înţelege existenţa lui solitară,ciudată şi totuşi fascinantă.Demult,pe când îl cunoscusem, nu-l puteam vedea de ura pe care o purtam pentru existenţa sa nepăsătoare.Mult rău făcuse Suricatei mele dragi şi nu puteam să înţeleg de ce , în urmă cu multe mileniii aleseseră să îşi împartă zilele împreună.Era un alt soi de enigmă,dar pe atunci nu-l vedeam cu ochi de jună amorezată.Timpul trecuse , la fel cum multe animale trecuseră prin viaţa mea,construind şi dărâmând poteci prin pădurea în care mă pierdusem.Multe,multe animale pe care le iubisem în feluri diferite şi bolnave.Dar la capatul lor,îl reîntâlnisem pe Gigant,într-o noapte rece dintre două milenii absurde.Îmi ridicase stofa neagră cu care umblam iarna,de pe jos.Alunecase de pe rampa pe care stăteam judecând în linişte toate animalele ce poluau aerul şi aşa rarefiat.

Îi mulţumisem cu jumătate de gură ca apoi ,la scurt timp,să mă trezesc într-un delir verbal alături de el.Spre dimineaţă mă condusese aproape de casă după ce mă culesese de pe jos,împiedicată de un prag la fel de înalt ca el.Atunci simţisem întâia oară că puteam să renunţ la ură şi o vreme lăsasem totul să curgă în linişte.O vreme,dar nu destulă să uit cum în ceaţa din acea seară , îi văzusem ochii întâia oară,sclipind.

Şi eram acolo,la mijloc de primăvară când realizam că nu mai existau animale să-mi împiedice drumul spre destin,spre calea finală sau fericire.Animalele dispăruseră sau se pierduseră în urma mea pe aceleaşi cărări pe care le întâlnisem.Dar înaintea mea erau alte fiinţe fantastice şi cu toate că recunoaşterea durea,ştiam că Gigantul putea fi la fel de bine o altă sau ultimă creatură,capabilă să-mi imbolnăvească trăirea.Dar continuam să mă arunc după firimiturile pe care mi le arunca.Căci,cu cât încercam mai mult să dau de centru lui , cu atât mai mult mă închideam în al meu,pierzându-mă în imagini infinite şi rapide,în amintiri înceţoşate tricotate cu zâmbetul său,în gemete cu ecou.În lumea lui indescifrabilă şi-n monotona mea existenţă din care,atunci,îmi doream ca el să mă scape...Chiar şi pentru câteva momente pline de delir.

the vicious kind (p1)

Trecuseră câteva secole de când nu mai ştiam nimic de el şi totuşi , pe la începutul primăverii îi auzisem vocea,venind de departe,de undeva din străfundul izolării sale.Câteva momente mai târziu străbăteam marele oraş,admirând goliciunea lui acoperită parţial de ploaia măruntă,de parcă ar fi fost o fecioară din poveşti vechi.Frigul părăsise de puţină vreme străzile,dar obişnuinţa îmi îmbrăcase trupul în stofa neagră,groasă de care abia aşteptam să scap.Întregea fiinţă-mi era neagră,devenită parcă acea imagine pe care adesea,mintea mea o pictase în copilărie.

Ajunsesem în inima oraşului , ca apoi să mă abat pe străduţele cu case vechi,unde Gigantul locuia.Ferestre înalte reflectau aerul umed , colorat de lumina gălbuie a felinarelor şi câinii din curţi îmi priveau tăcuţi,paşii repezi în sincron cu bătăile inimii.Simţeam o emoţie profundă , un copil al e nebuniei accentuată de noapte şi dor.

Casa Gigantului era neschimbată.Nu putea să se schimbe prea mult oricum,căci din toate basmele auzite despre el,ştiam că era un statornic.Putea fi uşor asemănat unei constante matematice.Ferestrele imense stăteau larg deschise,acoperite uşor cu o bucată de material roşu,parcă în aceleaşi nuanţe cu cele pe care becul palid,acoperit de-o eşarfă ,le năştea.Era ceva feeric acolo,lipsa timpului sau cărţile vechi aruncate ici-colo.Poate erau cutiile mari de lemn din care muzica ieşea,sau poate erau paharele de vin pe care Gigantul le umpluse,în timp ce încercam să-mi adun minţile.

O vreme am stat povestind,pe pervazul lat,la marginea căruia întunericul începea.În depărtare trenurile se putea auzi gemând în gară pe trilurile păsărilor de noapte.

-Ştii,acum că s-au întors păsările,nu pot să nu mă înteb oare cum au ajuns pescăruşii în marele oraş?Suntem cam departe de mare,nu?

-În amonte,pe râul cel lat.Banuiesc că s-au rătăcit pe ape.Nu ştiu,dar îmi amintesc că acum o jumatate de mileniu,când m-am mutat aici,eram fascinată de faptul că pescăruşii-şi făcuseră cuib pe clădirea teatrului.E în inima oraşului,cam departe de apă.

Mă simţeam ca acasă,poate pentru că era şi el de-acolo,poate pentru că şi ferestrele sale din micul oraş băteau spre răsărit.Poate era sunetul trenurilor sau al păsărilor,sau poate era pervazul lat de vină.Stateam pe el amândoi,privind spre cerul ce se înseninase subit,de parcă ar fi fost o hologramă.Îmi cuprinsese capul în mâinile sale mari şi fără s-apuc să clipesc , îmi sărutase buzele.Le zgâriase cu barba uşor crescută , dezmierdându-le apoi cu degetele sale fine.Mai târziu mă trezisem vâzându-i reflexia onduindu-ae frenetic în oglinda veche,imensă.La marginea ei se distingea claia de păr rosu,pe care o strângea în pumni.Aerul rece,nocturn tempera căldura născută de corpurile noastre.

Fusese aşa până în zori,când Gigantul adormi.Îl privisem o vreme,pierzându-mi apoi focusul ochilor în lumina palidă a încăperii.Adormisem şi eu,deşi ironic,era ultimul lucru pe care mi-l doream.

zdrobind dovleci.

Acult "Ava Adore"  şi mă gandesc la tine.Sunt pe drum acum,în weekend ajung acasă.Mi-e dor de tine...şi aştept să ne vedem.Peste 10 zile..nu?

Trecuse mai bine de un secol de când nu văzusem pleata roşcată a Lorisului.Un secol pe care nici nu reuşisem să-l simt prea bine,căci trupul,mintea,fiecare bucată de corp şi din suflet îmi erau încă amorţite de haosul pe care timpul,prezent şi trecut-tot una,la o adică-îl instalase învoluntar în viaţa mea.Un altfel de haos,altul şi cu totul diferit faţă de cel cu care mă obişnuisem,în toate mileniile din urmă.Un altfel de haos,pentru că nu mai era al meu,nu fusese fabricat de mâinile mele sau de mintea mea bolnavă şi obosită de veşnica cercetare a fericirii,a iubirii şi-a liniştii.

Ultimul secol fusese gol şi în toată goliciunea lui,reuşisem să-mi ţin cumva,mintea ocupată.Nu mă mai gândisem la patul de două persoane în care mă trezeam din nou singură.Nu mă mai gândisem nici la Gigant şi nici la Iepuri,nici la toate celelalte animale.Nu mă mai interesa nimic din tot ceea ce însemna lupta continuă cu absurda-mi obsesie a singurătăţii.Nu mă mai gândisem decât la Loris şi nu trecuse o zi în care să nu îmi amintesc ultima zi în care o văzusem.Viaţa ei se schimbase radical şi,viaţa,în generalul ei,ne separaseră drumurile atât de mult,încât uitaserăm cu totul obiceiurile noastre vechi,dimineţile cele pline de cafea şi poveşti fără sfârşit.Doar muzica şi ceştile pictate pe care ke împărţiserăm la despărţire,ne mai aduceau în prezent momentele de glorie,trăite-n casa de lemn cu pereţii burduşiţi de şoareci.

Şi cu toate cele întâmplate,o simţeam respirând uşurată,chiar dacă nu-i auzisem glasul aproape deloc în ultimul secol.Ştiam că era altfel,iar ultima sclipire pe care o zărisem în ochii ei,îmi amintea mereu că într-adevăr , se transformase într-un altfel de animal.Unul mai puternic şi mai stâpân pe picioarele ei.

Între timp eu rămăsesem aceeaşi Alice pierdută-ntr-un spaţiu atemporal,un trecut mai boem decât fusese cu adevărat şi-un prezent mai obositor decât era.Mi-era dor de Loris şi primăvara,soarele şi razele sale calde îmi accentuau patima.Începusem să număr răsăriturile şi apusurile până când aveam să o revăd.Tălpile-mi ardeau de nerăbdare.

-Ştii de ce mi-e cel mai dor?Să mergem pe marginea lacului.

-Da,să stăm acolo până la apus şi să ne bucurăm de apă.Când ajung şi eu în micul oraş,am să fur trăsura tatei şi dăm o fugă.Mă gândeam să mergem şi până sus,pe deal.De unde se vede oraşul şi toate satele din jur.Poate mai e şi zăpadă.Poate găsim ghiocei printre petele albe.Nu că ar fi frumos?

-Da,noi două şi boemia,ca altădată...

random story #2

Îi simţeam lipsa,iar dorul pe care-l purtam îmi aducea aminte de o durere surdă de măsea.Era acolo,undeva în fundal,în spatele tuturor zâmbetelor aduse de micile bucurii ale vieţii.Era acolo,şi din când în când prindea câte un val de energie,născut din  cine ştie ce nimicuri-câte o culoare,câte o melodie,câte o carte.

random story #1

La un moment dat,in mijloc de iarna,primisem cateva poze ce pareau mai vechi decat erau ele cu adevarat.Emotia lor imi amintise de ce alesesem la un moment dat ,sa devin fotograf.Si,tot emotia lor,imi amintisera de-o zi in care,la fel de inconstient ca in toate celelalte milenii,ma pierdusem pe o carare alergand dupa un iepure.Dupa un altul,mai putin salbatic fata de cel ce-mi facuse bataturi in talpi timp de sase milenii.Tot un iepure era,chiar de era total opus nomadului sau seaman.Numai un asta putea fi,caci dintre toate animalele pe care le cunoscusem de-a lungul mileniilor,numai iepurii ma fascinasera inca de la primele secunde de existenta.

*
O zi in care ma pierdusem inconstient pe carare.Picioarele-mi erau pictate-n galben si oboseala in tonuri asemanatoare pe chip.Afara plouase intreaga dimineata,racind pamantul si capetele mainilor mele.Ziua fusese lunga cat una de vara,desi prima luna de toamna abia ce-si cuprindea mijlocul.Ziua fusese lunga si, dupa un sir magic de evenimente,seara-mi pierdusem drumul,ajungand din nou in vizuina iepurelui.O seara,intaia seara in care-mi vorbise,lasandu-ma sa inteleg ca avea glas.
*

Si pozele-erau din acea zi,din mijlocul evenimentelor magice.Si,emotia lor,imi readusese pe retina,imagini sterse cu timpul,din cele doua secole pe care din acea zi,le impartasisem in vizuina calda a acelui animal domesticit,ce-mi provocase inca de la inceput,o fascinatie aparte.

Furia-mi cuprinsese corpul.

cheap magic.

se apropia momentul în care trebuia să plec.dealurile erau înzepezite şi-mi imaginam drumul mai lung decât era el de fapt.dar era doar o iluzie , de care sufeream doar iarna.luna se golea tot mai repede,lăsând cerul noaptea, ecran infinit pentru reflexile îngheţate ale străzilor.era destul de magic totul,cam la fel ca în toate celelalte milenii.erau un milion de motive pentru care nu-mi doream plecarea-drumul,sunetul oraşului,deliruri fără sfârşit.dar la fel de multe erau şi motivele pentru care pălmile-mi ardeau de nerăbdare -drumul,liniştea micului oraş,deliruri fără sfârşit ce-şi pierdeau intensitatea între munţi,pe lângă gară.

sfârşitul mileniului se apropia din nou.

cu câteva nopţi înainte de plecare,somnul nu mai avea un curs constant,ba mai mult,deviase în tot felul de fluctuaţii şi se înşira când pe pereţi,parcă aruncat, când se comprima , dispărând.în prima noapte,fusese atât de scurt,de puţin, că văzusem răsăritul din vară,chiar pe cerul întunecat,îngheţat de iarnă.ningea uşor,dar totuşi,luminii îi trebuie mai mult să străpungă norii,decât îi trebuise să ajungă la graniţele pământului.în a doua noapte,somnul îşi schimbase iar felul,alungindu-se ca  o plapumă groasă peste trupu-mi obosit.în penultima noapte dispăruse complet,lăsându-mă singură cu florile de gheaţă.

încăperea în care-mi trăiam trezia , era luminată slab , de-o instalaţie veche , incoloră.dincolo de fereastră se putea vedea dealul,pe care mormintele erau acoperite cu alb.un contrast spectaculos,între lumina absurdă şi roz-cenuşiu,a lumii exterioare şi întunericul puţin lovit de beculeţe,a lumii mele,interioare.

nopţile de iarnă aveau ceva special.o linişte opusă liniştii nopţilor de vară.o linişte sinistră,pe care-mi plăcea să o trăiesc cu insomnie.

tonuri de alb.

-Tu vezi cât de repede se mişcă norii aceia?

-Fug de apus.

-Mă simt de parcă aş fi apăsat butonul de accelare.

-Ei bine,asta păţim cu toţii când ne pierdem mintea în irealitate.

Vântul sufla cu o viteză aproape fantastică , tăind în drumul său chipuri pe care lacrimiri născute din rece,oricum ar fi îngheţat.Temperatura scădea spre absolut iar soarele fugea de pământ , înghiţându-l cu poftă.Venise iarna , venise iarna şi într-un fel aparte,nu puteam să nu mă bucur de atmosfera din juru-mi , ce îmi degera extremităţile.

Puţin după apus,vântul se înteţise şi norii , rămaşi fără adăpost în partea răsăritului ,formaseră un aglomerat de griuri pictate de oraş, într-un roz murdar.Cu ei şi-un vuiet ciudat venise,dar muzica-mi răsuna în cei patru şi goi pereţi ai craniului,muţind seara şi zgomotele fantastice.Paşii trupurilor din jurul meu , loveau asfaltul cu frenezie,cu o grabă pe care o văzusem mai demult,pe când ziua era încă lungă şi soarele cald,într-un mijloc de ploaie de vară.Mă oprisem şi-atunci să-mi ridic capul spre cer,cum mă oprisem şi-n miez de vânt haotic ce aducea cu el , primii fulgi de zăpadă.Era o minune să privesc bucăţile de apă îngheţate, lovindu-se de particulele de lumină câzând dintr-un stâlp vechi sau cel puţin,aşa mi se părea.Un deja-vu,mai degrabă,căci înăuntrul trupului meu răsuna imnul iernii,îmnul iernilor anterioare şi dorul vremurilor din casa de lemn,îmi accentua întreaga trăirire.

Câţiva metri mai sus,la mansarda casei în faţa căreia fusesem martoră la minunea naşterii iernii , apa fierbea sub un foc mic şi lângă,pe-o bucată veche de lemn, un ceainic bătrân se pregătea să infuzeze petale de trandafiri împletite cu flori de cireş , legate la capăt cu ghimbir şi scorţişoară.Mansarda purta parfumul altor timpuri,amestecând dor şi India-mi dragă,între câţiva pereţi albi,pe culoare strâmte şi lungi.Prezentul era mărginit de o irealitate pe care o mai trăisem în multe vieţi anterioare şi puteam numi cel puţin trei din ele , în care întreaga atmosferă mi-ar fi gâdilat simţurile.Dar prezentul era o realitate aparte,în care tot ce exista în jurul meu se transforma într-un surâs mai degrabă trist,decât înălţător.Timpul născuse dorinţele de altădată,mult prea târziu,căci mintea mi se golise de nevoi mitice şi aşa,în golul ei se mai găseau doar doruri născute în trecuturi mult prea apropiate şi palpabile.Albul încăperilor aducea dorul altui alb,altor parfumuri,altor chipuri şi altor decoruri vechi.Şi probabil că tot albul ce urma să să apară , în toată magia sa , avea să aducă aceleaşi sentimente.

iarna în care mă trezisem

A doua zi ,realizasem că venise deja şi iarna şi nu puteam să nu mă întreb constant, ce fel de iarnă era totuşi , cea în care mă trezisem.Dacă toamna cea caldă şi blândă fusese o vară indiană,atunci iarna cea fară de zăpadă cum putea fi alintată?Nu că ar fi contat foarte mult un răspuns şi oricum,nu cred ca cineva ar fi putut să mi-l ofere,dar curiozitatea îmi ţinea mintea ocupată , într-un mod foarte ciudat.Trăiam într-o linişte aparte , pe care instalarea iernii reuşea să mi-o ofere,după delirul anual al sfârşitului de toamnă.

Delirul anual al sfârşitului de toamnă,primul gând pe care-l prinsesem în drumul meu dezordonat,înceţoşat de somnul prea puţin întins pe gene,printre cărţile şi decorul aranjat obsesiv-compulsiv,aproape milimetric spre încăperea cea născătoarea de apa morţii şi-a vieţii,cafeaua.Cum se făcea că în toate mileniile pe care le lăsasem în urmă , în pădurea cea plină de animale uluitoare,pe ale cărei cărări halucinante cu model în şah,copaci îmbrăţişau ceruri cristaline,unde Luna şi stelele-mi zâmbeau,reuşisem să mă rătăcesc la fiecare sfârşit de toamnă?

Cafeaua se amestecase cu spuma de lapte,ruptă parcă din cei mai pufoşi şi calzi nori.Presărasem peste ea puţin praf de scorţişoară,amintindu-mi imediat prima dată când rătăcirea avusese loc.Alergam după Iepure, pe vremea aceea şi multe milenii după,tot animalul cu blană albă ,îmi fusese scuza pentru pierderea mea.Chiar şi atunci când îmi petreceam zilele în spaţiul magic al ţigăncilor indiene,unde ceaiurile nu-şi mai terminau poveştile,chiar şi atunci tot aceeaşi îmi era scuza pentru nebunia sfârşitului de toamnă.Dar ultimul mileniu,nu mai ţinea deloc de trecut,de amintiri şi vise sufleteşti desprinse din nebunuia unei tinereţi halucinante.Iepurele plecase pe drumul său şi pentru întâia oară eram cu adevărat liberă să-mi port şi să-mi înţeleg veşmintele destinului.Totuşi,cumva,instalarea nebuniei rămăsese neschimbată.Poate era ruperea de tot ceea ce-mi definea existenţa.Poate umplerea golului cu prima îndrăgosteală reală,după milenii de iubire bolnavă şi animale substietuente,pe care nesincronizarea sufletească le omorâse.Poate era nesomnul de vină,schimbările lungi şi dureroase prin care trecusem întregul mileniu.Poate era necunoştiiţa şi deci,neînţelegerea fericicii.Sau poate nici una din toate cele înşirate pe lunga şi imaginara-mi listă,nu năşteau adevăratul motiv al pierderii mele mentale,la fiecare sfârşit de toamnă.

Cafeaua se răcise,accentuând gustul scorţişoarei.Seara se prăgătea de trezie şi eu încă-mi sorbeam licoarea dulce,lăptoasă.

Cum se numea totuşi , iarna în care mă trezisem?

ziua în care ai dormit cu pisicile.

-Totuşi ştii care au fost cele mai frumoase zile din ultimul an?
-Cele în care am dormit cu pisicile?
-Da!Ţin minte cum te-am verificat întreaga după-masă să văd dacă respiri.Mi-era frică să nu înghiţi un ghemotoc de păr , să te înneci şi să mori.Şi dacă ai fi murit,mă gândeam că moartea ta ar fi fost stupidă.Şi mă mai mai gândeam la ce aş fi făcut cu cadavrul tău,rece şi îmbibat de blană.Afară ploua,dar nu cu acid-era doar ploaia aceea caldă de început de Septembrie.Nu te-ar fi putut dizolva,cu siguranţă.
-Şi când m-am trezit , era deja noapte şi ochii ţi se scurgeau de somn.Te uitai la Lună şi sperai că ai să poţi dormi puţin.
-Cred că au fost cele mai odihnitoare două ore de somn din ultimii ani.
-Aveai cel mai liniştit somn, dintre toate somnurile pe care le-am vegheat.Nu păreai moartă sau tulburată.Îţi citeam pe chip toate lumile şi-mi doream să mă pun lângă tine,să-ţi intru în vise.Ţi-ai pus alarma să sune şi când zgomotul acela infernal a lovit în ecouri pereţii , te-ai ridicat subit şi dintr-un gest uşor ai făcut din nou linişte.Te-ai culcat la loc.
-Eu credeam că nici nu sunase.
-M-ai amuzat teribil.Mă chinuiam să recuperez tot ce tu ai citit în somnul meu cu pisicile,dar mi-era prea greu căci tot derulam în minte actul tău înconştient.
-Când m-am trezit , am luat capătul de ţigare din scrumieră şi de acolo nu mai ţin minte decât episoade fugitive.Tu dispăruseşi şi eu mă chinuiam să asimilez prezentul.Te-am pierdut o bună bucată de vreme,iar când te-am găsit,erai în curte.Tremurai de frig şi te-am certat , căci mă supărasem că n-ai să poţi prinde portetul Lunii şi stelelor de lângă ea,aşa cum trebuia.
-Nu te auzeam.Aşa cum nu te-am auzit niciodată când m-ai certat.Mă uitam în gol.În depărtare oraşul se înmuia în laptele dimineţii şi câteva ore mai târziu soarele dansa cu cristalele din geamul tău,născând curcubee haotice pe pereţi.Parcă a fost un vis.
-Da,da,da!Cu siguranţă au fost cele mai frumoase zile.Orele,seara aceea,după-masa,toate celelalte deliruri anterioare şi toate crizele de nervi pe care ţi le făcusem,pentru că nu-ţi mai suportam prezenţa.
-Când te-am revăzut,la sfârşit de lună , erai deja altă persoană.Era din nou Lună plină şi abia îmi făcusem curajul să-ţi spun că te iubesc.Dar înainte să apuc măcar să-mi pun gândurile în ordine , tu-mi gesticulai deja ,entuziasmată, îndrăgosteala ta.Nu ştiu când se întâmplase.
-Nici eu,undeva după multe zile de stat pe acea terasă şi urmărind mişcările animalului.Mă fascina teribil deşi nici nu-l cunoşteam.Zâmbea frumos,poate că de asta mă şi îndrăgostisem de el.
-Se întâmplase totuşi şi oricât de mult mă durea,eram fericit pentru tine.Te vedeam fericită.
-Eram.Ce s-a întâmplat nici nu ştiu,ştiu doar că mi-e dor de dimineţile cu el.Pe undeva erau la fel de frumoase ca cea de după ziua în care ai dormit cu pisicile.Pe altundeva,erau la fel de scurte ca noaptea în care-am dormit cel mai odihnitor somn.

Un astronaut rămas fără oxigen.

Timpul îmi măcina raţiunea , de când se hotărâse să îmi devină , din nou , duşman.Îmi lăsase totuşi, bucăţi infime de judecată,ce-mi permiteau să analizez toate modalitaţile învechite prin care bucată cu bucată , îmi împrăştia mintea în infinitul spaţiu ,ce începea chiar deasupra craniului meu.Îl priveam ca pe-un animal , ca pe-un contur ce nu avea nici început şi nici sfârşit , dar nu era nicidecum o formă clară sau un chip definit.Părea desprins din cele mai întunecate vise şi tot aşa era şi procesul prin care îmi descompunea creierul , transformând toţi neuronii în particule de materie şi antimaterie.Când ele se întâlneau , în îmbrăţişarea lor , formau siluete noi ale propriei mele persoane, pe care nu le puteam descifra , dar care mă fascinau întru totul.

Era aşa în toate dimineţile absurde şi în toate serile lipsite sau umplute până la refuz , cu gemete.Era aşa mereu,iar în spatele urechilor mele , staticul universal se accentua , devenind coloană sonoră a tot ceea ce eram forţată să privesc şi să simt.

Mă simţeam adesea de parcă aş fi fost acel mic om pierdut în spaţiu , alungat înapoi la începutul universului.Un astronaut rămas fără oxigen , martor la crearea spatiului şi al timpului .Martor la propria sa creaţie şi la propria sa extincţie.

Şi urme de dinţi în pernele tari.

Nu mai văzusem răsăritul de câteva secole şi la un moment dat ajunsesem să cred că de fapt,el,nici măcar nu exista.Undeva, la imbinarea aerului cald de vară cu cel rece şi dur de toamnă , legile fizicii luau cu ele răsăritule mele dragi , lăsându-mă să mă hrănesc doar cu nuanţele triste ale unor apusuri deprimate,filtrate prin straturi subţiri de nori cenuşii.Mă bucuram de fiecare portocaliu şi roz pe care soarele îl picta în drumul său spre alte meleaguri , dar duceam dorul acelui sentiment perfect de linişte pe care doar răsăritul mi-l putea oferi.Ajunsesem să cred că , în tot delirul fizicii , fiecare nouă zi se instala subit , de parcă cerul ar fi fost făcut dintr-o peliculă fină de gheaţă neagră , pe care lumina o spărgea , doar ca să fie acolo când ochii-mi aveau să se deschidă.Un  bigbang monoton şi repetitiv ce avea loc probabil cu secunde înainte de a mă trezi.Nu-mi puteam explica altfel trecerea într-o nouă zi , iar timpul părea să-mi fie din nou , mai mult duşman decât prieten şi a-i cere socoteală mi se părea o idee absurdă.

Încetasem să mai caut explicaţii chiar şi pentru felul în care nopţile se scurgeau , căci printre toate cele mă găseau singură ,scufundată în groapa neîncăpătorului meu pat , se mai strecurau câteva ce sfidau normalul,în toată definiţia lui pe care o învăţasem de-a lungul mileniilor.Erau puţine şi toate,toate se derulau cu o viteză ce-mi făcea starea de conştiinţă să dispară.Ecouri de gemete întinse pe pereţii albi,sanatorici şi mângâieri erotice,într-un pat drept şi mai încăpător decât părea din exterior.Aşternuturi aspre şi totuşi moi ,pe care urme de pumni strânşi de plăcere se mai puteau distinge.Şi urme de dinţi în pernele tari.Peste noapte,dispăreau toate mai repede decât mintea putea să perceapă prezentul.Şi apoi,când apărea dimineaţa cu somnuri încimentate pe ploape,lumina difuză şi gălbuie a încăperii îmi trezea gânduri circulând cu viteza haotică a timpului.Erau dimineţi interesante , căci trăiam din nou , în irealitatea de care-mi era la fel de dor , ca de răsărit.

personaj de basm.

Seara , mă sunase.Nu trecea o zi în care să nu-i duc dorul.Tânjeam după serile în care mă aştepta acasă , pe întuneric , cusută parcă în plapumă.Discuţiile fără de sfârşit pe care le duceam şi dimineţile ce ne prindeau cărându-ne una pe cealaltă , spre cartierul soarelui răsare.Fusese vremuri frumoase de care mi-era greu să mă despart , deşi soarta mă (ne) despărţise nevoit.

Seara mă sunase şi câteva zeci de minute mai târziu, ne revedeam după prea multă absenţă ,în întunericul unui gang, în centru micului noastru oraş.Paltonul ei,negru şi gros îmi aducea aminte de căldura pe care o împărtăşisem preţ de vreo 3 milenii.Era frig şi zâmbetele ne îngheţaseră pe chipuri , doar ca să le încălzim în încăperea veche,ce-şi avea începutul şi sfârşitul în spatele trupului meu tremurând.Avea în ochi o sclipire aparte , ce ştergea orice urmă de durere pe care o puteam avea pentru ea.
Arăta aproape magic.Fusese mereu o femeie frumoasă , dar ceva din toată durerea pe care acoperise cu ruj roşu,strecura în pielea ei albă,particule de divinitate.Chiar şi trupul ei era schimbat lăsând clavicula să ascundă umbre adânci.Era frumoasă ca un personaj de basm. 

câteodată mă pierd pe cerul negru,de noapte.câteodată a devenit de fapt mai tot timpul şi asta e o altă definiţie a fiecărei seri cu cer senin.totul e calm noaptea,când verdele dispare,când oamenii dispar,când toată agitaţia oraşului dispare şi tot e mai rămâne e câte-un şuierat de tren,scăpat din greşeală.

şi...mă pierd  printre constelaţii,înercând să le descoper misterul,căci toate au unul.taurul m-a chemat mulţi ani la rând.îl priveam în ochi şi deşi nu-i ştiam numele,eram sigură că el e.de la o vreme tot tabloul capătă tot mai des muzică,şi-un ciuda ei liniştea tot răsare.o poţi auzi din trilurile scăpate parcă,de privighetori şi mierle,deşimă îndoiesc că păsări aşa nobile,şi-ar putea face cuiburi prin oraşe păgâne.

mă mai pierd prin ceruri de noapte,că să-mi meditez trăirea -acum atât de schimbată faţă de cea din alţi ani.

alţi oameni,vechi suflete,noi obiceiuri şi neîncheiate  povestiri.

de continuat.

eram copilă,încă îndrăgostită,(deşi îndrăgosteala nu cred că mi-a dispărut niciodată.)înnebunită de existenţa lui.mi se părea că venerez un zeu,căci în ochii lui văzusem încă din prima clipă,spirite bătrâne.nu-mi simţeam prezentul,căci capul mi-era pierdut mereu în nori şi pământul era oricum prea departe.

dar,totuşi ,într-o dimineaţă , după ce toate gurile dulci de cafea au fost sorbite,o ea mi-a spus că sufletul venerat era mai liber ca vântul.am rămas bântuită-o vreme de toate cuvintele,o vreme-n care primăvara a fost mai senină ca niciodată.

***

dar au mai trecut ani şi-n toate culoarele timpului,în toate s-a aflat câte-o învăţătură.dar cea mai preţioasă a rămas aceeaşi care,m-a adus din nori.e mai liber decât vântul şi să iubeşti vântul,e cea mai grea încercare a vieţii.

cum să construieşti o carieră

nu e precum scrie în cărţi,crede-mă...

ţineam cutterul în mână,trecând peste linii fine,desenate în creion uşor.mi-era teamă că am să-mi crestez degetele.

mai înainte-mi crestasem vârful degetului mare.iar acum nu mai puteam şterge pozele de aparat,din cauza acelei tăieturi.apoi mi-am văzut cabinetul,desenat drăguţ,dupa aproape doi ani de când el a apărut în idei.fericită de gest,am continuat să tai cartonul gri,gros.

atmosfera s-a înveselit şi muzica,mm,muzica.

 ***

ne-am culcat târziu în acea seară.corpul ne era frânt de oboseală şi degetul îşi oprise între timp sângerarea,pulsarea,durerea.amiaza ne-a prins dormind,cafeaua cu tigări scurte şi puternice,pompând energie şi idei.ne gândeam la nopţile ce au să vină,la zilele de libertate de după.suntem acum în acele zile de libertate totală şi parcă-am uitat să trăim.

la un moment dat am pierdut denumirile zilelor.nu se mai întâmpla doar dimineaţa.se întâmpla şi seara.eram conştiente doar de ce-a de-a doua zi a săptămânii şi atât.duminică,nici clopotele bisericii de lângă casă nu le-am mai perceput,căci eram departe de realitate,pierdute printre cartoane şi planşe.coli transparente cu lipici şi planuri arhitecturale despre viitor.ba chiar am strâns şi-o mică armată de oameni,care au împărţit camera imensă,într-un câmp de luptă.a fost un delir inimaginabil.am râs şi-am plâns,am înjurat,ne-am certat,ca după ce liniştea s-a lăsat să mulţumim universului pentru toate mâinile trimise la decupaje şi ghidare.

în diminaţa primei zile a săptămânii,printre fulgii de zăpadă ce cădeau neîncetat,oboseala a născut lacrimi pe chipuri şi disperare în sufletele.dar de undeva am mai scos puţin raţionament şi-am trecut peste depresii.

în noaptea primei zile a săptămânii raţionamentu-mi plecase pe alte hotare şi rochia-albastră,pătată de mult cu lipici s-a transformat în batistă pentru chipu-mi umplut de lacrimi.mă simţeam mai murdară decât eram şi mai tristă decât eraam de fapt.nici calcule matemtice simple nu reuşeam să mai ordonez,cum eram să-mi mai ordonez sufletul,mintea?

în ziua finală,chiar în dimineaţa ei,toate zburau în jurul nostru.creioane pentru trasat linii,parfumuri plin sticle,halate şi prosoape,vorbe-n spaţiul aerian.mişcările incontrolabile,tremurânde ale mâinilor şi picioarelor s-au lipit de noi,pe holuri halucinante,comuniste,în încăperi cu geamuri cât pereţii şi suflete tirane.în tot timpul prezentării mi-a fost rău.aveam emoţii şi-ncercam să-i transmit discursul corect,corectat, telepatic.trenuram cu toate celule corpului şi simţeam sudoarea cum se cubora-n şiroaie pe sub haine.

când totul s-a terminat şi-am plecat după apus,somnul a ieşit dintr-un colţ obscur al camerei.

adusese cu el şi-un atac de panică de care era legată întrebarea "now what?" 

now what?now we move on with our lives,making something out of them...

spre sfârşitul primei luni.

în copilărie,prin dulapuri  exista o  lume fantastică a electronicii,a beculeţelor,a cărţilor de tehnică şi ştiinţă.

îmi plăcea să ma pierd acolo,în bucăţi verzi cu picioruşe multe pe ele,legând leduri de baterii,făcând lumină din nimic.cântam la butoane murdare din calulatoare de buzunar,ajunse acolo din alte vremuri.adesea-mi zgâriam degetele de hârtia îngălbenită a cărţilor şi-mi pierdeam ochii-n encilopedii colorate,despre micro şi macro universuri.la un moment dat,de pe birouri au zburat lămpile şi monitoarele imense,obositoare au început să facă lumină în noua lume.o lume-n care informaţia devenea nelimitată-n fiecare seară,după ce telefonu-şi oprea ticăitul şi ceasul bătea ora zece.pe vremea aceea încă-mi mai simţeam libertarea timpului.

mă trezesc acum zilnic într-o lume-n care tot ceea ce ar trebui să mă ajute,îmi încurcă existenţa.lumina artificială ,prea arzătoare mă-ndeamnă adesea să mă-nchid în întuneric şi-n întuneric să mai las loc doar de-o veioză slabă,ce-adesea-mi aminteşte  de amuzamentul luminii ledurilor.lumânări nu mai am demult,deşi căldura lor pentru suflet m-aşteaptă-n bucăţi de ceară.

mă trezesc visând la păduri şi la zone uitate de lume,locuri cu cer de noapte senin şi feeric,adus parcă din enciclopediile de altă dată.ma trezesc în dorul,în genul de dor cumplit pe care-l mai simt adesea pentru iepure.

dar e un dor de locuri nemaivăzute,de linşte totală şi izolare-n pustiu.

căci acum întreaga lume-n care trăiesc mă sperie-muşcând sadic din toate speranţa unei lumi de mâine mai bună;întorcându-mi pe dos ideea că-n largul orizont,tot mai mulţi îşi deschid ochii şi-ochii noi,spre conştiinţe curate şi suflete halucinate.

şi-mi doresc să fac orice,să schimb totul,să mă lupt cu morile de vânt,când vântul vâjâie mai tare.dar mi-e somn,mi-e prea somn să fac ceva şi-n vise,proiesctez măreţia unei vieţi simple,cu cărţi şi lumini slabe,cu mirosuri plăcute şi mirodenii tari,cu flori şi ceruri încărcate de culoare..

prietena mea se căsătoreşte.

exista un timp în viaţă,în care subit au loc cele mai ciudate întâmplări.toate,toate menite parcă să schimbe percepţia despre viaţă,despre locul înspre care tinde să se-ntindă.de-un anumit număr de zile,sătămâni,chiar luni,mi se pare tot mai mult că mă-n drept spre centrul acelui timp,că am intrat în el fără sa observ.toate se schimbă şi împotriva schimbării stau nemişcată,sperănd ca dacă nu am să fac nimic,nici schimbarea nu are să însemne mare lucru.

dar,tot de la o vreme,în tot timpul ăsta,întâlnesc oboseala,un psihică,emoţională care,ca efct seundar îmi roade oasele şi oboseşte trupul.şi-atunci îmi simt paşii aluncând spre perioada schimbării,dorindu-mi să nu rămân blocată în trecut.

prietena mea din copilărie se căsătoreşte.când mi-a zis asta am rămas blocată-n mai multe dimensiuni ale timpului,alergând când în copilăria noastră,când într-un viitor cu mult alb şi multe zâmbete.mă bucur.evident că mă bucur,dar întrebarea ce mă ţine pe mine mine blocată ,e născută chiar din blocaj.boala de iepuri e greu vindecabilă..

back home.(maybe this time almost forever.)

de la un timp şi ăsta e un gând.să mă întorc acasă-de tot,sau până la urmăroarea destinaţia ..wonderlandul lacurilor de crsital şi-al pădurilor cu glas puternic-,de la un timp mă gândesc că e cazul să mă dau predată.

să nu mai lupt împotriva destinului deja scris.să mă întorc în locul de care aşteptam să scap că să uit de el.un loc care a devenit chiar locul în care pot scăpa de memoria lui adânc săpată-n mintea mea.

dar,în zile de iarnă reci şi calme,în zile pline de agitaţie şi forfotă presărbători,în toarte zilele speciale şi simple,în toate toate..mi-e mai de dor de el ca nicicând.

pe la sfârşitde noiembrie.

era cam aşa,sfârşit de noiembrie cand am sorbit împreună ceaiul acela cald,cu urme de verdeaţă prin el.trecusem de prea multe ori pe lângă ferestrele mari,luminoase şi nicioată nu observasem cât e de întuneric de fapt afară.niciodată pâna în acea seară cand toată călura de peste vară ieşea pe la colţurile de sticlă.

înăuntru mirosea a altă lume şi-ntradevăr era o cu totul altă lume acolo,una mai veselă,plină de energie pozitivă-nvelită-n mistic.am petrecut o eternitate,printre bijuterii din ţări pierdute de civilizaţie şi poveşti interminabile.

adesea aveam impresia ca timpul nu mai exista şi chiar şi-acum,de fiecare dată când imi pierd capul,în vitrinele mari,la fel de luminoase,mai cred c-acolo el nu există.

şi mi-e or de ceaiuri si de căldură,de mituri şi ritualuri cărora abia acum le înţeleg substraturile.şi mi-e dor să-mi tremure picioarele,din pură plăcere spirituală.

ma trezesc la realitate,realizand mereu ca paşii mei o iau inainte şi niciodata spre culoarul ce duce-n acel tărâm.mă trezesc la realitate dorindu-mi sa am curajul acela nebun să mai intru şi să mai stau.fără sens,fără logică,la un ceai fierbinte.

e sfârşit de noiembrie şi-mi pier simţurile,capul,echilibrul.

încă o îndrăgosteală (săptămâna celor cinci ani)

Întotdeauna am ştiut că,undeva în lume,trebuie să existe bucata aceea de rai pe care o visez decând ţin minte visele.cu oameni calzi şi civilizaţi,cu străduşe pierdute-n ceaţa munţilor şi munţi cu vârfuri pierdute-n nori.am ştiu că lacurile cu funduri adânci şi culori clare trebuie să existe şi-n palpabilul personal,nu doar în poze lucioase şi amintiri greu de penetrat.

în austria,departe de casă,departe de oamenii a căror limbă o cunosc dar sens nu,departe în munţi,m-am îndrăgostit.dar eu mă îndrăgostesc mereu,ai putea spune.mereu,mereu cu intensităţi şi stări diferite-şi-acum sunt îndrăgostită,de-un loc cu prea mult vis,de.o limbă spurcată şi grea.m-am îndrăgostit de-un el lăsat acasă care-mi spune noapte bună după toate întrebările copilăreşti,culese din apusul zilei.

m-am îndrăgostit aşa cum m-amîndrăgostit acum o jumătate de deceniu.o jumătate de deceniu ce mi-a măcinat măduva din oase,până când oasele s-au făcut praf.jumătate de decenu de halucinaţii sentimentale şi gânduri şi speranţe.