she makes the sound of sea,to calm me down.

De când seara începu să se lase devreme, iar soarele zâmbea tot mai rece, nu trecea zi să în care mintea să nu-mi fugă la vară, la serile calde, pline de foc și stele și drumuri prin pădure.Și câteodată mă trezeam dimineața cu melodia asta în cap, melodie ce mă transpunea automat la un apus,pe când vara era încă la început.Pe-atunci nu era zi în care să nu ne pierdem printr-o pădure, mai aproape sau mai departe de micul oraș.Asta iubisem întotdeauna la el:orizontul verde.Pădurea.Delirul.În acele dimineți-cu-melodia-în-cap 

eram din nou acolo, în vârf de munte, uitându-mă prin Loris, pierdută-n culorile cerului pregătit de apus.Ca un timbru bun.Vocea ei, încercând să dibuie versurile melodiei, drumul înapoi spre casă, melodia cântată cu volum dat tare.Serpentine și animale sălbatice fugind pe-un drum îngust.

Înainte de Șobolan.Înainte să-mi retrezească doruri și simțiri,nevoi și dorințe rămase neîndeplinite,ca întotdeauna.

august.

Plecasem deja de o bucată lungă de vreme,poate chiar mai scurtă decât mi se părea.Marea era acum la mii de kilometri în spatele meu și adesea nisipul,aerosolii de dimineață,soarele ce se ridica din apă ca ceara într-un lava lamp,toate păreau desprinse din altă viață.Singurul lucru ce mă sincroniza cu timpul era nuanța cafenie a pielii mele,nuanță de care eram sigură că Șobolanul nu fusese prea încântat,deși eu o purtam cu o oarecare mândrie.Șobolanul,ce ființă fantastică!

În munți,departe de toate animalele ce-mi construiau viața,departe de toate paturile pe care le iubeam,fie că-mi aduceau odihna sau cele mai infiorătoare coșmaruri- păream complet desprinsă de realitatea pe care o lăsasem orașele antagoniste.Dar eram cu totul scufundată în ele,în ei,în orașe și în făpturi fantastice,de parcă întreg prezetul ar fi fost un act al imaginației mele bolnave.Singurul lucru care mă făcea să-l simt,era o durere de măsea.Durere care-mi amintea de bătrânul la care locuisem când mă mutasem în marele oraș.Avea o vorbă,pe care atunci,în munți,o simțeam mai bine ca niciodată : fetelor,durerile de dinți și durerile de suflet sunt cele mai rele.Mi-aș fi dorit să mai trăiască,să mă pot duce la el și din pragul atelierului să-i strig că avea dreptate.Sufeream de amândouă.Nu țin minte un timp în care cele două se se fi sincronizat.

Plecasem de o vreme,dar când inchideam ochii eram încă lângă Șobolan,în muțenia pe care o născusem chiar de când ne revăzusem,noaptea târziu în gara marelui oraș. Îl așteptasem cu flori uscate și-un fluture mort ce se descompunea cu fiecare clipă ce trecea.Ploaia aducea munților un aer trist,o culoare gri cu care ochii mei nu se puteau obisnui,nici măcar după ce petrecusem câteva zeci de ore alături de Șobolan,la câțiva metri sub pământ,într-un sicru mare,mirosind a igrasie și răsunând a ecouri moarte,lăsate-n urmă de toate ființe ce la un moment dat,trecuseră pe acolo.Ploaia aducea munților un aer trist și rece ce adesea-mi îngheța conturul trupului,lăsându-mi privirea pierdută într-un gol obscur.Nu eram fericită..deloc și îmi era greu să recunosc că odată fusesem fericită acolo.Încercam să-mi amintesc acel întâi mileniu în care ajunsesem.Delirul ,emoția,lacurile cristaline și crestele infinite,senzația de libertate.Fascinația.Mileniul al doilea,în care prima dimineață aducea sentimentul că nu trecuse decât o noapte de la ultima vizită.Mileniul al treilea,în care mă simțeam supusă unei tradiții.Ca o indiancă supusă unei căsnicii.Gemeam,de durere.Căci de fericire nu aveam cum.Pandantivul ce-l putam la gât devenea tot mai greu.Nimic nu era bine și frica-mi alimenta tristețurile.

Înainte de toate,înainte de plăcări,înainte de ultima lunii a verii,când Șobolanul mă găsise și-mi scrisese,știam că nimic nu va mai fi la fel.Era al treilea delir pe care avea să mi-l inducă,deși de fapt, nimic nu era din vina lui.Egoismul meu și nevoia de complexitate sufletească.Dorința mea,nebunia.

Secretul meu.Teoria haosului sau cât de fericită aș fi fost,dacă aș fi igonat scrisorile și mi-aș fi vazut de viață?Căci viața de care-mi vedeam atunci,ei bine,aceea era doar o plasmă compusă din orgoliu și nevoie.

august and everything after.

Probabil că bunica avusese dreptate.Oameni și case sunt peste tot,iar plecările nu fac nimic altceva decât să-ți împartă inima în bucăți.Una o lași acasă sau în fiecare loc unde te simți acasă.Și ce mai rămâne,porți cu tine doar  ca să simți cât de tare doare când duci dorul.Dorul de drag,de suflet complet.

Când am plecat,dupa-masa lăsa soarele să se scalde într-un aer călduț.Marele oraș răsuna a muzică străină și de sus,de pe dealul unde Șobolanul își săpase culcușul,întreaga atmosferă părea ruptă dintr-o poveste.În sfarșit,era o poveste.A mea și poate că și a lui,doar că nu știam nimic din ce se petrecea înauntrul conturului său.Îl cunoșteam de multă vreme și,chiar înainte de revederea noastră, îi promisesem că am să-l ajut.Că nu-l voi mai lăsa singur,că-l voi învăța să respire din nou.Dar trebuia să plec,așa cum plecasem,așa cum trebuise să o fac mereu.Lăsasem aerul cald într-o suspensie grea,preschimbând parcă particulele de oxigen în particule de plumb.Nu știu ce mă deranja mai tare : plecarea mea sau absența lui.Singurătatea sa sau golul ce-l lăsa în urmă.Puteau să fie toate și pe langă ele și amintirile vieților trecute,în care plecasem fără să mă mai întorc la ceva.Întâia oară,îmi doream să nu plec.Să rămân acolo,în liniile fine pe care timpul le săpase în chipul său.
Cât timp stătusem lângă el,cocktailuri de rău și bine îmi înlocuiseră sângele în vene.De fiecare  dată când mă mușca,îmi doream să-și înfigă și mai tare colții în mine,să-mi lase urme ce aveau să mă aducă înapoi în acele momente,atunci când casele și oamenii,deși la fel,urmau să fie schimbați.Îmi doream să mă tai adânc în trupul său subțire și alb,sculptat parcă în gheață primordială și să mă înnec în valurile ce-i construiau spatele.Să mă strângă de gât până la limita dintre realitate și halucinație.Îmi doream mai mult și mai mult și chiar după ce fiecare dorință mi se îndeplinea,liniștea se lăsa.Și-atunci tăceam și eu,mângăiată de palmele sale reci,încercând să ghicesc orizontul îndepărtat în care ochii săi se pierdeau.Părea fericit,deși nu-i oferisem nimic din ceea ce îi promisesem.Lângă el mă transformasem într-un animal egoist,însetat după afecțiune.Poate că și timpul fusese de vină,fiind mai scurt decât o ploaia caldă de vară și mai sărac decât deșertul.Sau psihozele mele mute.Vorbele mele,pierdute între minte și gură,într-un ciclu haotic.Ce secrete avea?Adevăruri neștiute de mine.Asta erau toate.Toate gesturile sale subtile și toate privirile aruncate în gol.Cât de mult rău mi-aș fi făcut să le știu?La fel de mult pe cât îmi făcusem ignorând.La fel de mult pe cât mi-am făcut tăcând,realizând că toți acei ani,toate acele dimineți mute lângă Iepurele Alb,nu mă învățaseră nimic.
Adevăruri neștiute.Secrete.Boala mea,psihoza mea,nesiguranța mea.Dar trebuia să plec , să-mi revăd bucățile de inimă lăsate în cele mai fascinante păduri,pe crestele celor mai haotici munți.trebuia să plec,iar adevărul meu neștiut de el,secretul ,boala și psihoza mea erau toate născute din teama că aveam să mă întorc la nimic.Așa cum mă întorsesem altădată fie că străbătusem întreg universul sau doar câțiva zeci de kilometri.Secretul meu era nevoia.De el,de liniște.De orice nume ar fi purtat bucata aceea de timp,petrecută lenevind împreună.Chiar înainte să plec.

weekend wars.

Ultima oară când l-am văzut,avea în spate un rucsac imens.Îl purtase câteva zile şi-i rupsese toate oasele,dar era obişnuit cu durerea aceea obositoare.Nu se plângea,era şi el un nomad şi începutul verii-l adusese din nou în calea noastră,odată cu raze fierbinţi de soare. Fierbinte era şi asfaltul,ţin minte bine asta căci în acea după-masă,în care bătuse la uşa casei noastre de lemn,făcuse vrăji pe sufletele noastre mahmure şi ne îndemnase inconştient să-l urmăm dansând în cartierul cel mut,desculţe ca nişte Iele din mituri străvechi.Şi destul de aproape de casă,într-un părculet, ne făcusem invizibili toţi trei,câteva halucinaţii mai târziu.Eh,aproape invizibili,căci tălpile noastre se puteau zări chiar şi de pe Lună,în negrul lor asfaltic,pătate cu praful străzilor puţin mişcate de caleşti moderne. Ziua era lungă pe atunci,aşa cum e ziua vara şi ceştile cu urme de cafea şi limonadă stăteau aruncate,atârnate care pe unde, pe terasa cea îngustă,în bătaia agresivă şi totuşi dulce a soarelui.Îmi amintesc ultima imagine cu el,stând pe salteaua de lângă hamac,cu cămaşa descheiată la câţiva nasturi.Îi priveam degetele bătute,bandajate murdar şi firele de păr ce-i delimitau pieptul de bumbac,de parcă pe acolo ar fi trecut Moise,împărţind marea de bărbăţie şi rătăcire în două.Îl priveam de aproape,analizandu-i buclele împăienjenite de soare şi chipul obosit.Ochii-mi cădeau adesea pe colierul din os,ce-l purta la gât şi-mi amintesc clipa-n care,parcă teleghidată, m-am ridicat de pe scunul pescăresc,rupt pe alocuri,fericită că în sfârşit puteam să-i fac şi eu un cadou,după toate cele minunate pe care mi le făcuse în micile sale vizite halucinante.Odată-mi lăsase o piatră violet,pe care-o primise de la o ţigancă bătrână şi oarbă şi,altădată-mi lăsase un buchet de flori uscate ale căror culori îi aminteau de mine.Le culesese dintre munţi,unde locuia pe atunci.
În drumul meu spre mica mea odaie,timpul îşi despărţise culoarele răstălmăcind realitatea mea şi a Lorisului.Numai asta putea fi.Asta sau o vrajă a animalului,căci pe când mă întorsesem afară,nu mai era nimic,decât parfumul lui subtil.Scăpasem din mâini cadoul,un mic pandantiv încropit din os,pe care erau gravate o stea mică şi-o semilună,deasupra unei case.Nu trebuia să ajungă la el sau poate nu trebuia să mă ridic.Sau poate..dar cine mai ştie..Lorisul privea în gol,bălăngănind leneş hamacul din care un picior i se topea pe podeaua crăpată.Era mai liniştită ca mine,căci ştiind animalul de mai multe milenii,delirantele sale dispariţii-şi pierduseră din intensitate.

-Unde e?

-A plecat.Şi-a luat rucsacul şi a plecat.Am aţipit o secundă privindu-l şi când mi-am deschis ochii nu mai era. 

-Şi a spus ceva?Se mai întoarce?

-Se mai întoarce,dar ştii cum e el...Niciodată nu ştii când o va face.

Aproape trei milenii mai târziu se întorsese pe pământurile natale.Nu-l văzusem dar Lorisul îmi povestise toată viaţa lui din ultimele milenii,pe nerăsuflate,într-o seară rece de iarnă,ce putea la fel de bine să fie o dupămasă caldă de vară.Nici ea nu-l întâlnise,dar fusese primul contact al animalului nomad,de când acesta se întorsese.Aflasem că în ziua în care dispăruse de pe terasa noastră,găsise nişte cărări pe care,mai târziu se pierduse...undeva la capătul pământului,într-o pădure.Acolo cunoscuse o Sânziană la fel ca el şi împreună desprinseseră din cer o bucată de carbon,pe care-o transformaseră-n carne.Era o adevărată provocare să mi-l imaginez ţinând în braţe o făptură creată de el,dar sufletul îmi cântase întotdeauna în prezenţa-i dulce,că era un animal plin de iubire ce nu putea să-şi limiteze trăirea la povestiri fantastice şi licori magice.

Aproape trei milenii mai târziu îi priveam cămaşa de bumbac ce altădată-i acoperea trupul bătut de soare,în poze cu mica sa copie. Era o adevărată minune şi nu puteam să nu zâmbesc încâtată de bucurie,că pe lume exista încă un suflet ca al lui.

-Îţi imaginezi un iEL mic?

-Eu încă-mi repet cu vocea tare vestea.Poate-poate am să cred.În mintea mea,el încă stă cu noi pe terasă în ziua aia,caldă...

-Îţi imaginezi...un pui de om din doi hipioţi nebuni?

-Şi ai mei au fost hipioţi nebuni în vremurile lor bune.

-Şi tu draga mea,întradevăr,ai ieşit foarte normală.

weekend wars.

weekend wars II

dar aşa e cu nomazii

când dimineaţa ,în sfarşit,se ivi,lumina furişată pe la colţurile neatinse de culoare,îmi deschise ochii,preserând peste ei amintiri din secole trecute,din diferite milenii-n care muzica avea parfumul greierului.da,era iarnă iar şi ploaia-era o iarnă cu multă ploaie-îmi aducea aminte de mare,de mileniul cel dintâi în care aproape de greiere,dispărusem printr-o magie autosabotoare,de lângă el.şi trei milenii mai târziu,din nou.în al patrulea,dispărusem de tot,dar târziu după dimineaţa în care prinvindu-i somnul,conştientizasem că şi el era un nomad.cu nomazii aşa era de când pământul,o dragoste cu blesteme de drum şi spaţiu,timp şi fluxuri electromagnetice.asa fusese cu iepurele şi-n al patrulea mileniu,într-o dimineaţă hotărâsem că am să continui să fiu naivă,îndrăgostindu-mă mereu,în graniţele comfortabilului.regretasem instant decizia.

dar mai trecu o iarnă,un mileniu,şi încă unul şi ca o tradiţie,mi-era dor de el.mi-era dor de oameni.de oameni din trecut.de trecut.şi asta era şi problema sfârşitului de an.

tonuri de alb.

-Tu vezi cât de repede se mişcă norii aceia?

-Fug de apus.

-Mă simt de parcă aş fi apăsat butonul de accelare.

-Ei bine,asta păţim cu toţii când ne pierdem mintea în irealitate.

Vântul sufla cu o viteză aproape fantastică , tăind în drumul său chipuri pe care lacrimiri născute din rece,oricum ar fi îngheţat.Temperatura scădea spre absolut iar soarele fugea de pământ , înghiţându-l cu poftă.Venise iarna , venise iarna şi într-un fel aparte,nu puteam să nu mă bucur de atmosfera din juru-mi , ce îmi degera extremităţile.

Puţin după apus,vântul se înteţise şi norii , rămaşi fără adăpost în partea răsăritului ,formaseră un aglomerat de griuri pictate de oraş, într-un roz murdar.Cu ei şi-un vuiet ciudat venise,dar muzica-mi răsuna în cei patru şi goi pereţi ai craniului,muţind seara şi zgomotele fantastice.Paşii trupurilor din jurul meu , loveau asfaltul cu frenezie,cu o grabă pe care o văzusem mai demult,pe când ziua era încă lungă şi soarele cald,într-un mijloc de ploaie de vară.Mă oprisem şi-atunci să-mi ridic capul spre cer,cum mă oprisem şi-n miez de vânt haotic ce aducea cu el , primii fulgi de zăpadă.Era o minune să privesc bucăţile de apă îngheţate, lovindu-se de particulele de lumină câzând dintr-un stâlp vechi sau cel puţin,aşa mi se părea.Un deja-vu,mai degrabă,căci înăuntrul trupului meu răsuna imnul iernii,îmnul iernilor anterioare şi dorul vremurilor din casa de lemn,îmi accentua întreaga trăirire.

Câţiva metri mai sus,la mansarda casei în faţa căreia fusesem martoră la minunea naşterii iernii , apa fierbea sub un foc mic şi lângă,pe-o bucată veche de lemn, un ceainic bătrân se pregătea să infuzeze petale de trandafiri împletite cu flori de cireş , legate la capăt cu ghimbir şi scorţişoară.Mansarda purta parfumul altor timpuri,amestecând dor şi India-mi dragă,între câţiva pereţi albi,pe culoare strâmte şi lungi.Prezentul era mărginit de o irealitate pe care o mai trăisem în multe vieţi anterioare şi puteam numi cel puţin trei din ele , în care întreaga atmosferă mi-ar fi gâdilat simţurile.Dar prezentul era o realitate aparte,în care tot ce exista în jurul meu se transforma într-un surâs mai degrabă trist,decât înălţător.Timpul născuse dorinţele de altădată,mult prea târziu,căci mintea mi se golise de nevoi mitice şi aşa,în golul ei se mai găseau doar doruri născute în trecuturi mult prea apropiate şi palpabile.Albul încăperilor aducea dorul altui alb,altor parfumuri,altor chipuri şi altor decoruri vechi.Şi probabil că tot albul ce urma să să apară , în toată magia sa , avea să aducă aceleaşi sentimente.

dorul de vară.

când încă exista casa şi ferestrele sale mari , oraşul părea un muşuroi de furnici,al cărui freamăt nu atingea dealul.era o linişte aproape asurzitoare , pătrunsă doar de foşnetul frunzelor.şi erau multe căci mulţi erau şi copacii ce-şi împleteau rădăcinile până în valea ce de beton  ce delimita oraşul de casă , liniştea de zgomot , oamenii de mine.soarele încingea adesea , puţinele bucăţi de iarbă ce ieşeau din curtea pavată , iar pavajul trimitea căldura înapoi spre cer , înnegrindu-mi pielea în drumul său.seara , vreascurile uscate ce stăteau pitite într-un colţ îndepărtat al curţii , luau foc , aruncând cu bucăţi de funingine împrejurul lor.fumul negru reuşea să înnece plămânii , deja intoxicaţi de ierburile diavolului. , dar mirosul său de nepăsare diabolică , părea mai degrabă un parfum scump de lemn dulce.

şi era aşa , de cum soarele crăpa cerul dimineaţa devreme până mult după apus.îmi lipsea oarecum,onduirea moale a hamacului şi , întradevăr duceam dorul acelei alte case , din acel alt timp.acolo unde lemnul era atât de mult încât acoperea orizontul mărginit de copaci.acolo unde bătrânii spunea poveşti repetitive , acolo unde existau doar câteva suflete tinere , între atâtea blocate în bătrâneţe.spaţiul era mistic şi nu exista decât delirul împărtăşit cu o zâniţă cu păr de culoarea focului.el şi noi.de acolo nu se vedea şi nu se simţea nici oraşul,nici zumzetul şi nici oamenii din el,acele furnici enervante ce aveau şi-atunci ,obiceiul de-a tăia răsuflări.

la un moment dat au dispărut toate .şi copacii şi curtea de beton , şi valea cea plină de camioane.şi casa de lemn din poveştile cele mai îndepărtate şi hamacele ţesute din pânza lenei.şi când au dispărut , m-am trezit în jungla urbană.chiar în mijlocul ei , aproape de dealul mărginit de cimitir,de lună şi de răsărit.spre sfârşitul toamnei , totul se îngropa în ceaţă , inchizând cărările pe care în unele dimineţi mă pierdeam.duceam cu adevărat dorul zilelor calde de vară , în care tălpile-mi ardeau precum ochii ce se mişcau frenetic printre rânduri de carte.duceam dorul tuturor zilele de vară , din toate casele în care trăisem şi iubisem.

fusese o toamnă frumoasă şi caldă , dar nimic nu mai putea aduce liniştea verii înapoi.liniştea singurătăţii absolute , în care nu existau oameni şi luni , decât lumi interioare haotice.

cenuşă , felină şi-apoi absenţă

Era dimineaţă , un pic prea dimineaţă ca să sune vreo alarmă sau ca timpul să ne grăbească drumurile.Stăteam trează de o vreme bună , uitându-mă la pereţi,admirându-i colecţia de antichităţi ,gândindu-mă la toate poveştile ce se ascundeau în spatele obiectelor,cărţilor şi jurnalelor vechi pe care , cu atâta  drag le adunase de-a lungul anilor.Mi-era amorţit tot corpul şi nu vroiam să îmi schimb poziţia trupului, pentru că observasem în alte dimineţi că se trezea la cea mai mică mişcare.Nu vroiam să îi alung somnul şi totuşi,cumva muşchii îmi tresăriră nesincronizat, rupându-l de vise.O vreme a rămas treaz,discutând lucruri aleatorii ,extrase parcă din butoaie imense şi invizibile.Îi puteam citi oboseala în ochi şi-n glasul său răguşit de dimineaţă, şi-mi părea cumva rău de contactul cu realitatea,pe care i-l cauzasem nevoit.

La un moment dat, chiar înainte să adoarmă la loc ,îmi spusese că era o fiinţă mândră şi orgolioasă.Mă speriaseră cuvintele sale , căci descrirea pe care o făcuse persoanei lui , semăna teribil de mult cu descrierea persoanei mele.Desigur că eram mândră , căci după ani de delir emoţional , doar ea îmi mai rămăsese.Ea şi orgoliul ce împreună , îmi măcinaseră întreaga viaţă, claritatea raţiunii.Decisesem pentru întâia oară , să le ignor glasul  căci în tot trecutul pe care-l însemnasem , nu-mi aduseseră decât supărare şi haos.Nu mai aveam nevoie de nici de ele.

O lungă vreme trecuse aşa , ignorând vocea tăioasă a celor două trăsături , foste camarade pe drumul vieţii.Analizam reacţii şi năşteam contrareacţii.Priveam chipuri şi oglinzile lor spre suflete , ascultam cuvinte ce ascundeau alte înţelesuri.Înţelegeam gesturi intime şi interzise, ca niciodată.Ignoram toate lucrurile care mi-ar fi măcinat fericirea,transformând orgoliul şi mândria în cenuşă.Găseam golul aparent,pe care arderea lor o lăsaseră în urmă , printre cele mai satisfăcătoare lucruri pe care le reuşisem.Uitasem de mitologia mea dragă ,însă.Uitasem de povestea păsării ce putea să renască din cenuşă.Şi , cu siguranţă, uitasem că doar de o scânteie era nevoie , pentru renaştera celor două , din praful rămas în goluri.

Era seară şi puterile-mi erau nimicite de toate evenimentele exterioare în care mă tot trezeam , de la o vreme.Nu ştiam că toate pregătesc cenuşa pentru o nouă,repetitivă viaţă.Simţeam doar cum claritatea şi fericirea pe care o câştigasem , îşi pierdeau din intensitate.Curând,poate chiar mai curând decât puteam măcar să-mi imaginez , scânteia , apărută dintr-un colaps al oboselii , aprinsese focul , dând din nou forme mândriei şi orgoliului meu.

Nu se născuse nicio pasăre mitologică, ci o felină cu gheare invizibile şi tăioase.Felina se născu oarbă şi nevăzându-şi coada,crezu că ea îi fusese călcată.Simţind-o în absenţă ,îşi pierdu echilibrul.Simţind-o în absenţă,îşi deschise ghearele,sfâşâind fiecare bucată de carne din juru-i.Când se opri ,realizase dezastrul pe care-l cauzase.Plecase de îndată, lăsându-mă plină de regrete şi de data asta cu adevarat goală,de orgoliu sau mândrie.

***

Trecuseră câteva nopţi , dar îmi-erau suficiente ca să îi duc dorul, într-un mod atât de absurd şi de fascinant,încât mă speriam.Îmi doream să-i pot împărtăşi fiecare regret şi fiecare moleculă a stării sufleteşti , ce se instalează doar în absenţa fiinţelor dragi.Începusem să-l îndrăgesc încă din acea dimineaţă,în care,între somnuri,realizasem coplexitatea lui.O complexitate la fel de mare ca cea care se făcuse cenuşă , felină şi-apoi absenţă , undeva în înteriorul meu,la un miez de noapte haotică.

Şi urme de dinţi în pernele tari.

Nu mai văzusem răsăritul de câteva secole şi la un moment dat ajunsesem să cred că de fapt,el,nici măcar nu exista.Undeva, la imbinarea aerului cald de vară cu cel rece şi dur de toamnă , legile fizicii luau cu ele răsăritule mele dragi , lăsându-mă să mă hrănesc doar cu nuanţele triste ale unor apusuri deprimate,filtrate prin straturi subţiri de nori cenuşii.Mă bucuram de fiecare portocaliu şi roz pe care soarele îl picta în drumul său spre alte meleaguri , dar duceam dorul acelui sentiment perfect de linişte pe care doar răsăritul mi-l putea oferi.Ajunsesem să cred că , în tot delirul fizicii , fiecare nouă zi se instala subit , de parcă cerul ar fi fost făcut dintr-o peliculă fină de gheaţă neagră , pe care lumina o spărgea , doar ca să fie acolo când ochii-mi aveau să se deschidă.Un  bigbang monoton şi repetitiv ce avea loc probabil cu secunde înainte de a mă trezi.Nu-mi puteam explica altfel trecerea într-o nouă zi , iar timpul părea să-mi fie din nou , mai mult duşman decât prieten şi a-i cere socoteală mi se părea o idee absurdă.

Încetasem să mai caut explicaţii chiar şi pentru felul în care nopţile se scurgeau , căci printre toate cele mă găseau singură ,scufundată în groapa neîncăpătorului meu pat , se mai strecurau câteva ce sfidau normalul,în toată definiţia lui pe care o învăţasem de-a lungul mileniilor.Erau puţine şi toate,toate se derulau cu o viteză ce-mi făcea starea de conştiinţă să dispară.Ecouri de gemete întinse pe pereţii albi,sanatorici şi mângâieri erotice,într-un pat drept şi mai încăpător decât părea din exterior.Aşternuturi aspre şi totuşi moi ,pe care urme de pumni strânşi de plăcere se mai puteau distinge.Şi urme de dinţi în pernele tari.Peste noapte,dispăreau toate mai repede decât mintea putea să perceapă prezentul.Şi apoi,când apărea dimineaţa cu somnuri încimentate pe ploape,lumina difuză şi gălbuie a încăperii îmi trezea gânduri circulând cu viteza haotică a timpului.Erau dimineţi interesante , căci trăiam din nou , în irealitatea de care-mi era la fel de dor , ca de răsărit.

pe când gândurile se ţineau sub cheiţă.

câteodată mi-e dor de serile-n care-mi vărsam amarul în pagini colorate,pseudoblocate apoi sub o cheiţă.tot pe-atunci când tehnologia era şi nu era şi caietele şi stilourile şi culorile se sfărmau,firave-n mâinile mele..

de inocenţa absurdă a viselor şi iluziilor pre-adolescentine,de nevoia de-a fugi de acasă spre o independenţă singuratică.erau seri în care visam la poveşti de dragoste cu hipioţi şi tricouri şi escapade-n natura cea bătrână,unde dramele din despărţiri făceau parte din inocenţa poveştilor şi-a învăţăturilor.

şi.apoi mi-e dor de acele vremuri,căci iepurii erau încă animale desenate şi-nchipuite-n cărţi,alte iluzii din alte vieţi ale altor oameni,din grupul fictiv al cărora,pe atunci,nu ştiam că am să ajung.poveşti de dragoste,atâtea au rămas în urmă şi doar una-mi mai bântuie visele,întunecându-mi tunelele subconştientului cu imagini sculptate-n bucăţi de carne şi gemete absurde,coborâte din plăcerile trupeşti,antice,primitive.mi-e dor de acele vremuri,căci în toate acele vremuri nu mi-era dor şi nu mi-era drag şi nu-mi muşcam buzele gândindu-mă la oraşul mare ce,pe străzi paralele găzduieşte adesea,iepuri şi domnişoare-mbătate de dorul lor.

pe-atunci nu-mi tremurau oasele şi nici pielea nu-mi îngheţa la auzul numelui,la văzul chipului,iar inima nu-şi pierdea controlul la simpla şi fugitiva idee că iepurele ar putea ,încă o dată,să-mi calce pragul uşii lăsându-mă sedată cu halucinanta-i siluetă.

când ţi se face dor,dar dorul nu poate să-ţi facă nimic ca să te ajute.

după ce orăşele compacte,vestice,pline de oameni zâmbitori mi-au captat atenţia şi-apoi îmbătat,plimbându-ma pe străzile marelui oraş mi se pare totmai greu să mă reîndrăgostesc de orizontul ce mă fascina altădată.

aici şi dunga dintre cer şi pământ e rece,căci până la ea oamenii uită de ei,de noi cei ce trecem pe lângă ei.

aici,pădurile-s reci şi-au să-şi piardă coloritul de toamnă subit şi iarna tot mai aproape are să-ngheţe toate simţurile.

de când m-am întors visez într-una la ziua aceea în care am să-mi deschid din nou ochii-n camera cu pereţi vernil şi cărţi şi-albume cu poze uitate de timp pe rafturi de lemn.visez la potecile bătute de laude aduse universului,energiei şi-un zeu cu nume.la apa translucidă şi la toate lacurile în care mai am să-mi scald imaginaţia.

acolo dorul nu doare,căci îşi depăşeşte condiţiile existenţiale şi-adesea-şi transformă negativul în cea mai pură formă de energie,cea din care se învaţă.cea din care-am învăţat să fiu fericită.

mă mai pierd printre cărţi,dar timpul şi-ascunzişurile lui nu mă lasă-n pace.

un motiv liric subliniat şi îngroşat.