.of love

Toamna aducea mult frig cu ea,dar de la un moment dat,chiar după ultima zi cu soare,când temperaturile păreau să încălzească puțin mai mult cerul,îmi amintisem că tot frigul,toată răceala,fiecare șervețel alb,fiecare ceai cald,nu însemnau de fapt nimic.Timpul,vremea,depăratarea de soare,toate erau irelevante.Mă trezisem la această realitate când , într-o dimineață bătând monoton străzile marelui oraș,ralizasem că trecuse un secol de când făcăseum dragoste cu iubitul meu munte.Era cu mult înainte de orele amiezei și,cu un oarecare regret,nu puteam să nu îmi aminteasc acele momente predecesoare imensei întâmplări.Fiecare pavaj călcat îmi amintea de fiecare piatră ce mă dusese în vârf,ca și o suită de mângâieri orgasmice.Fiecare om irelevant trecut pe lângă mine,îmi amintea de zâmbetele vesele ce lăudau divinitatea,fie că urcau sau coborau climaxul muntos.

Și apoi,apoi veni seara când,printr-o psudominune absurdă reușisem să uit întreaga mea fericire,lăsată în secolul trecut.Mă aflam într-o curte bătrână,pe o stradă la fel de bătrânâ ca și marele oraș.Acolo,animalele urlau noaptea și ploaia cădea în continuare,deși mult trecuse după ce cerul se săturase să o scuture.Un loc unde timpul curgea aiurea,scurs prin canale și urcat din nou spre nori,unde dragostea trebuia ținută mută și amintirile din vieți anterioare, vii.Și erau vii și ecourile tinereții mele,începutului și sfârșitului meu.Granița era mare și evidentă acolo.Borderline between this and that.Granița între depresie și fericre,între nimic și totul.Între tăcere și gemete uitate.În subsol,în buncăr totul stagna,dar seasupra ..unde aburii ieseau din pământ oamenii umpleau casa bâtrână și tristă.Sus,la ultimul etaj,lumina se aprindea chiar înainte de miezul nopții și lipsa perdeleleor,lăsând să se strecoare în curtea devasată de căței nebuni,lumina altor vremuri.

Pierdusem o noapte acolo cu Șobolanul.El dormi,eu doar stătusem lângă el,până când soarele reuși să coloreze nucul bărân ce atingea ferestrele vechi.În camera aceea îmi trăisem tinerețea,cu mult înainte de Iepurele alb,pe vremea când Șobolanul părea să fie doar o poveste adolescentină.Dar acolo,spiritele încă trăiau și ecourile și gemetele și felinile,la fel.O încăpere mică,cu decoruri medievale reci,cu pânze și păianjeni grași,cu cărți vechi delirând pe rafturi negre,printre sfeșnice prăfuite.

Câteva zile după,realizasem că iubeam un prunc.Unul speriat,prin care timpul trecuse,spând urme adânci în piele și  în conștiință.Timpul îi mâncase sufletul,lăsându-l aproape gol.Nimic diferit de soarta mea.Doar pespectiva.Felul în care marea sa carte era aranjată,felul în care o ținea mai mult închisă,cu colțuri îndoite ca semne de carte pentru toate ielele pe care nu vroia să le uite.
Câteva zile după,realizasem că iubesc un prunc și iubirea mea semăna cu una de mamă.Nu-mi puteam imagina altfel sacrificiul personal la care mă supuneam.Conștientă de gravitataea situației și-a dragostei mele,continuam seară de seară să mă întorc acolo,în locul de unde de atâtea ori plecasem jurând să nu mă mai întorc.Seară de seară,adormeam fără să fiu văzută ca femeie,deși sânii,umerii,coapsele,întreg corpul mi se azvârlea degerând înafara plapumei.Seară de seară doar cu strângeri dulci în brațe.Dar mă lăsam cuprinsă în brațe,îmi lăsam fruntea sărutată,îl așteptam să adoarmă,ca să-i mângâi spatele ,calmându-i astfel spasmele fantomatice,sperând că salvându-l din lumea inconștientă plină de întuneric și monștrii,clickul se va produce în sinea sa și persepectiva din care mă privea avea să se schimbe.

Nu știam când și dacă totul avea să se întâmple cu adevărat,dar nu era seară în care să nu sper și era clipă în care să nu rămân profund surprinsă de răbdarea de care dădeam dovadă.Mă amuza întreaga situație,precum mă și întrista.Dar era toamnă și nu toate tomnile fuseseră așa...bipolare?

cum să construieşti o carieră

nu e precum scrie în cărţi,crede-mă...

ţineam cutterul în mână,trecând peste linii fine,desenate în creion uşor.mi-era teamă că am să-mi crestez degetele.

mai înainte-mi crestasem vârful degetului mare.iar acum nu mai puteam şterge pozele de aparat,din cauza acelei tăieturi.apoi mi-am văzut cabinetul,desenat drăguţ,dupa aproape doi ani de când el a apărut în idei.fericită de gest,am continuat să tai cartonul gri,gros.

atmosfera s-a înveselit şi muzica,mm,muzica.

 ***

ne-am culcat târziu în acea seară.corpul ne era frânt de oboseală şi degetul îşi oprise între timp sângerarea,pulsarea,durerea.amiaza ne-a prins dormind,cafeaua cu tigări scurte şi puternice,pompând energie şi idei.ne gândeam la nopţile ce au să vină,la zilele de libertate de după.suntem acum în acele zile de libertate totală şi parcă-am uitat să trăim.

la un moment dat am pierdut denumirile zilelor.nu se mai întâmpla doar dimineaţa.se întâmpla şi seara.eram conştiente doar de ce-a de-a doua zi a săptămânii şi atât.duminică,nici clopotele bisericii de lângă casă nu le-am mai perceput,căci eram departe de realitate,pierdute printre cartoane şi planşe.coli transparente cu lipici şi planuri arhitecturale despre viitor.ba chiar am strâns şi-o mică armată de oameni,care au împărţit camera imensă,într-un câmp de luptă.a fost un delir inimaginabil.am râs şi-am plâns,am înjurat,ne-am certat,ca după ce liniştea s-a lăsat să mulţumim universului pentru toate mâinile trimise la decupaje şi ghidare.

în diminaţa primei zile a săptămânii,printre fulgii de zăpadă ce cădeau neîncetat,oboseala a născut lacrimi pe chipuri şi disperare în sufletele.dar de undeva am mai scos puţin raţionament şi-am trecut peste depresii.

în noaptea primei zile a săptămânii raţionamentu-mi plecase pe alte hotare şi rochia-albastră,pătată de mult cu lipici s-a transformat în batistă pentru chipu-mi umplut de lacrimi.mă simţeam mai murdară decât eram şi mai tristă decât eraam de fapt.nici calcule matemtice simple nu reuşeam să mai ordonez,cum eram să-mi mai ordonez sufletul,mintea?

în ziua finală,chiar în dimineaţa ei,toate zburau în jurul nostru.creioane pentru trasat linii,parfumuri plin sticle,halate şi prosoape,vorbe-n spaţiul aerian.mişcările incontrolabile,tremurânde ale mâinilor şi picioarelor s-au lipit de noi,pe holuri halucinante,comuniste,în încăperi cu geamuri cât pereţii şi suflete tirane.în tot timpul prezentării mi-a fost rău.aveam emoţii şi-ncercam să-i transmit discursul corect,corectat, telepatic.trenuram cu toate celule corpului şi simţeam sudoarea cum se cubora-n şiroaie pe sub haine.

când totul s-a terminat şi-am plecat după apus,somnul a ieşit dintr-un colţ obscur al camerei.

adusese cu el şi-un atac de panică de care era legată întrebarea "now what?" 

now what?now we move on with our lives,making something out of them...

something of a strange matter.

am strigat pe vârfuri de munţi şi mi-am pierdut minţile sub ceruri pline de noapte.am dansat in ploaie.am urlat la univers.am pierdut paşi pe poteci,pe poteci urbane,pe-asfalt,pe nisip,prin pământ ud şi prin iarba fină.am ascultat muzică.am condus maşini.am plecat de-acasă.am pierdut libertatea.am câştigat lumina.am pierdut tot.

am regăsit casa.şi lumina.şi libertatea.

separat.

ne-am întâlnit adesea,când vorbeam mai mult.ne-am prefăcut.ne-am întâlnit mai mult,când mai vorbeam doar adesea.ne-am unit trupurile.ne-am despărţit,ne-am reîntâlnit.timpul meu non linear.ne-am revăzut şi ne-am certat.

apoi am plecat

separat.

the first five years

după câteva complimente şi-o atmosferă prea încărcată de oameni,mi-am luat trupul şi-am ieşit la aerul rece din toamna cu miros de iarnă.îmi vedeam corpul trecând uşor prin atmosferă,asemenea unei proiecţii astrale şi mintea-mi zbura la cele câteva zeci de minute-n care reuşisem (sau cel puţim asa credeam) să-mi fac graiul sufletului auzit cum trebuie.

când m-am trezit haosul mă înconjura cu o plăcere morbidă.mi se părea un deja-vu ajuns la infinit.nu am stat pe loc să-mi beau cafeaua şi nici măcar faţa nu mi-am spălat-o de somnul greu.am strâns tot haosul,ştergând parcă toate urmele ce-mi puteau provocau tristeţea de care nu aveam nevoie.pe jos,sub mormanul de haine ce cu greu dispăruse,am găsit maieul alb,rupt,pe care-am imprimat amândoi plăcere şi nebunie o nebunie cât se poate de bizară,de goală de înţeles,de explicaţii.

în acea noapte marcasem încă un an şi -mi spusem că mai pot,pentru că adevărul e că pot,chiar mai pot s-aştept un an,de e nevoie.când o jumatate de deceniu a trecut aşa uşor,ce e încă un an,până la momentul în care poate poate,circumstanţele şi destinul îmi vor permite să trec peste sau să-mi clarifice calea spre împlinire..

o ultima dimineata de iarna.

sau o fi amiaza,nu ca as mai stii exact felul in are timpul se surge prin clepsidra gigant,numita viata,prin unele carti,prin unele poveste,pe ziduri vechi.

era mult mai devreme cand,ceasul ticaia cu putere pe mana-mi stanga.ticaia si ticaia si nu-i putea face nimic,caci incaperea era imbibata-n intuneric,in linistea diminetii.ma trezisem din senin,intrebandu-ma cum de-avusesem cu ore bune-nainte,energia necesara sa-mi car trupul acasa.plansesem pe drum de cateva ori bune si ma vedeam din cand in cand,asa prin flashuri pline de delir,stand pe jos,luptandu-ma cu aerul putin ce nu vroia sa intre-n plamanii sufocati de fum.ramasesem de cateva ori fara aer si-ntr-un final si fara machiaj pe chip si nu era ca aldata.nu,nu era frigul de vina nici vantul taios de iarna.

ultima zi de iarna.o iarna lunga,poate prea lunga,poate prea plina de ganduri si nevoi,poate chiar prea fericita si la o adica,intreaga tristete m-a palit din senin,ca o nevoie-a subconstientului de-a compensa intregul bine-n care valsat de-a lungul noptilor lungi si-a zilelor scurte.m-am tot gandit la felul in care-am sa ma simt cand calendarul va bate fila primaverii si primavara va aduce zile lungi si nopti calde,din nou.m-am tot gandit si acolo s-a oprit totul.

astept bobocii si florile,drumurile insorite,plimbarile lungi.uf astept intreaga reintinerire,invierea naturii,sentimente si stari mai bune.poate ca la noapte-am sa renunt la melancolie,poate ca la noapte are sa dispara totul,poate ca si gandul meu va fugi in contra directiei iepurelui alb.caci m-am gandit la el cam mult si poate intreaga suparare-a sistemului meu nervos isi are inca o data nasterea,in incapacitatea de-ai ignora intru infinit,existenta.

dimineti.

mereu dimineti.mereu mereu dimineti boeme,umplute cu fum,pline de camere mici si camere mai mari,indesate si ele cu elixirul din cafeaua de dimineata.paturi moi,incarcate de somn,paturi neincapatoare,incarcate de lene.

s-apoi ceaiuri in amiezi tarzii,sorbite si-adorate.si-apoi tigari fumate tarziu si ganduri de seara,aducatoare de oameni si drag.

vinuri uitate desefacute si-amnezia tuturor celorlate zile.cu flori primite si uitate,descoperite-m colt de lume.

encore un matin.

whats to say,for the days,I cannot bear..a sunday smile?

dimineata s-a instalat din nou,tipica cu si mai tipica-i rutina,cu toate ritualurile de incantatie pentru o noua zi.cu o cafea clada,cu cateva zeci de grade mai calda ca aerul de-afara ce-ngheata copacii si casele si aerul si toate sufletele,cu tigari impachetate-n graba,din tutun uscat,uitat desfacut prin prosoape rosii de bucatarie,prin cutii si cutiute colorate,prin camere mai mici si mai mari.

si ganduri instalate si epuizarea fizica si mentala la care au contribuit toti oamenii si toate situatiile,timpul si miscarile lui neregulate.patul e-mbacsit e scrum si peretii s-ar fi imbolnavit e galben murdar,de-ar fi fost albi,de-ar fi fost din sanatoriu.dealurile-s albe si-ndepartare,sunetul primelor zvacniri ale realitatii,s-aude.

mi-s ohii obositi si nu e nesomnul de vina,nici macar sutele de pagini trecute prin cap.e golul,golul lasat pe drum,gasit din greseala,pe una din stradutele intalnite dintr-o eroare si mai mare.e incapacitatea de-ami lasa in urma ganurile si-amintirile,dezamagirea sansa si nesansa starii sufletesti.

si-apoi sunt toate intebarile conditionate,neconditionate,subtitrate-n toate limbile,toate ezitarile si intreaga analiza a spectrului calitativ care as putea-dar nu vreau si-as vrea-dar nu pot - sa,sa intru.

e prima zi din ce-a de-a doua luna,treizecisiunudezile-am lasat in urma,treizecisiunu de treziri matinale si tarzii,treizecisiunu de evenimente si tot atatea momente-n care cel putin odata,am fugit spre taramauri fantastice-n care n-am ezitat si-am trait,in care-am trait fericita in tot si purul sens al cuvantului.tot atatea momente-n care mi-am dorit,visat si instalat dezamagirea.

tot atatea cafele,multiplicate cu doi sau trei.tot atatea tigari fumate si rulate,multiplicate de cateva zeci e ori.

cutiuta galbena-si gaseste inca ultima pcatura de tutun pe fund si-ibricul e tot cald,la ceasurile insomniace-ale diminetii.de parca-as fi vrut vreodata,macar pentru-o secunda,sa renunt la ele.

(despre cum si de ce) acum un an era mai bine

Speak of all that's lost and gone..


daca mi-ai fi spus atunci ca in mai putin de doua zile ,voi avea examen la    g e n e t i c a,ti-as fi ras in fata,picand totusi pe cateva ganduri,mai patrunzatoare,puternic influentate de ideea cauzei si-a efectului.

mi-ai fi putut spune orice,despre vara,despre soarele mult,despre caldurile infernale si ploile acide.mi-ai fi putut spune chiar si despre visele vii,pline de razboaie si sunete puternice ce in continuare-mi bantuie si imbolnaveste mintea.despre casa tiganicilor si-al ei efect calmator,despre ceaiurile si cerceii aranjati si rearanjati,despre starile de bine si sentimentul de-acasa.mi-ai fi putut povesti despre toate experientele sentimentalo-tragice traite si uitate,despre camera roz,despre tarot si pietre,despre cum as fi inceput sa fumez tutun si nu tigarile goale injectate cu tutun,prefabricate si frumos ambalate intru distrugerea plamanilor..uf,mi-ai fi putut spune multe,fara ca macar sa clipesc intr-un contradictoriu cenzurat de zambet,acordand tuturor lucrurilor o sansa egala de intamplare.

dar nu te-as fi crezut daca mi-ai fi spus de materiile pentru care as fi trudit sa invat.n-as fi crezut posibila intelegerea secventarii genomului,transmiterea caracterelor si nici macar pentru o secunda,nu m-as fi gandit ca A C G T U nu sunt simple litere din alfabet ci adevarate baze in existenta noastra.as fi ras bine,asteptand cu nerabdare, prima zi a cursului foto.

desi existenta sufletului mi se salda,pe-atunci,intr-o balta neagra,cleioasa,purulenta de-a dreptul,tot cred ca mi-era mai bine.caci somnul era somn si se-ntindea pe ore fara sfarsit,mintea-mi desena boemul pe peretii pe-atunci albi,aparatul foto traia si el intr-un deplin si continuu proces creativ.ma bucuram de lucruri noi,ce-mi incantau simtul artstic si-mi implineau golul lasat in urma de respingerea primita cu cateva luni bune inainte.eram un om trist si mergeam des acasa,pentru ca aveam timp si resurse,pentru ca ma tineau putine lucruri si putini oameni,vie,in marele oras.

dar mi-era mai bine,caci imi permiteam sa fiu racita,sa ma odihnesc si sa-mi scald mintea-n carti si filme,in muzici,in cautarea scopului pe care viata mea il are.imi era mai bine,caci mintea-mi era odihnita.

si-a trecut un an.de-atunci,de cand nu ma chinuiam sa indes in mintea-mi incapatanata ,3 luni de materie.si-acum ma plang in van,caci tot ce ochii-mi citesc,nu lasa-n urma doar invatatura ci si un placut sentiment de implinire si satisfactie.ma smt implinita,da! si nu e doar pentru ca tot ce invat e magnific,ci pentru ca,pentru intantaia oara in toti cei douzacisiunudeaniaimei,am certitudinea ca ma indrept spre un lucru bun,ce are sa echilibreze balanta binelui si-a raului,a egocentrismului si-a altruismului si deci,balanta vietii mele.

simt,pentru intaia oara ca sunt capabila sa ma ridic emotional si mental la niveluri superioare de existenta,fara pic de alterare a constiintei.

si totusi m-as intoarce-n timp,ca sa ma odihnesc caci de odihna mi-e cel mai dor.de odihna aceea ce nu are-n spate cunostiinte despre timp si responsabilitate.

cum mi-am petrecut sfarsitul(si inceputul)

imi amintisesm in acea dimineata de sunetul copacilor,de limbajul lor,de tristetetea pe care destinul lor o impunea,pentru salvarea noastra,implicit distrugerea lor.mi-am amintit ca nu-i ascultasem de mult,cu adevarat,cam de cand mergeam spre casa si,in incercarea de-a scapa de zgomotul de fond ce ma apasa cu o imensa putere,le-am ascultat intaia oara povestile.

in acea dimineata tarzie,cand nevoia ma impinsese pe cararile marelui oras,in acea dimineata tarzie,oboseala pare sa fi pus stapanire pe corpul meu caci,din toata perspectiva stiintifica glasul copacilor era o iluzie,o halucinatie auditiva,o stare alterata de constiinta,dupa cum citisem in toate manualele,in toate acele nopti nedormite,din urma mea.erau tot acele randuri invatate si invatate aproape degeaba ,cele care-mi instalasera starea,halucinand totusi, fara nici o substanta.

of copacii,minunati ei asa,plini de alb,acoperiti cu patura groaza a convingerii umane,ca mizeria nu trebuie curatata,ci doar acoperita.si-apoi are sa vina prmavara,cand mizeria instalata va cauza adevarate depresii si poate,poate putina constientizare a actului purificator.

dar asta e o alta poveste.copacii mi-au grait si-apoi,dupa alte 12 ore nedormite,am realizat mesajul lor,nevoile si dorintele,atat de similare cu-ale mele,atat de inatingibile.si-apoi starea a doua a constiintei neodihnite,de-a dreptul ostenite,s-a instalat,prin raceala ce-a alba,adusa de-acea patura ce-mi tinea copacii-n hipotermie.

si-ochii mi s-au umflat,dar fara plans si din nas ,dare de solutie salina ,corporala,s-au imprimat pe servetelele albe,moi.si-data cu intreaga-mi fata bombardata de durere si-osteneala iernatica,trupul mi s-a-mbibat in ultima si cea ma grava stare vegetativa.halucinatii vizuale,intalnite-n somn.

si intre toate,a fost ce-a dinatai seara halucinativa,intre sute de oameni si sute de lumini,intre noi oameni si noi zambete,in straie negre.nu mai stiu cand si-a avut sfarsitul tot.nu mai stiu nimic,caci intre timp am adormit,trezindu-ma intre liniile din cartit,cele in care-am aflat despre cum trezirea instantanee poate fi un rezultat al depravarii trupului de oxigen.m-oi fi sufocat.cine stie?