iarna în care mă trezisem

A doua zi ,realizasem că venise deja şi iarna şi nu puteam să nu mă întreb constant, ce fel de iarnă era totuşi , cea în care mă trezisem.Dacă toamna cea caldă şi blândă fusese o vară indiană,atunci iarna cea fară de zăpadă cum putea fi alintată?Nu că ar fi contat foarte mult un răspuns şi oricum,nu cred ca cineva ar fi putut să mi-l ofere,dar curiozitatea îmi ţinea mintea ocupată , într-un mod foarte ciudat.Trăiam într-o linişte aparte , pe care instalarea iernii reuşea să mi-o ofere,după delirul anual al sfârşitului de toamnă.

Delirul anual al sfârşitului de toamnă,primul gând pe care-l prinsesem în drumul meu dezordonat,înceţoşat de somnul prea puţin întins pe gene,printre cărţile şi decorul aranjat obsesiv-compulsiv,aproape milimetric spre încăperea cea născătoarea de apa morţii şi-a vieţii,cafeaua.Cum se făcea că în toate mileniile pe care le lăsasem în urmă , în pădurea cea plină de animale uluitoare,pe ale cărei cărări halucinante cu model în şah,copaci îmbrăţişau ceruri cristaline,unde Luna şi stelele-mi zâmbeau,reuşisem să mă rătăcesc la fiecare sfârşit de toamnă?

Cafeaua se amestecase cu spuma de lapte,ruptă parcă din cei mai pufoşi şi calzi nori.Presărasem peste ea puţin praf de scorţişoară,amintindu-mi imediat prima dată când rătăcirea avusese loc.Alergam după Iepure, pe vremea aceea şi multe milenii după,tot animalul cu blană albă ,îmi fusese scuza pentru pierderea mea.Chiar şi atunci când îmi petreceam zilele în spaţiul magic al ţigăncilor indiene,unde ceaiurile nu-şi mai terminau poveştile,chiar şi atunci tot aceeaşi îmi era scuza pentru nebunia sfârşitului de toamnă.Dar ultimul mileniu,nu mai ţinea deloc de trecut,de amintiri şi vise sufleteşti desprinse din nebunuia unei tinereţi halucinante.Iepurele plecase pe drumul său şi pentru întâia oară eram cu adevărat liberă să-mi port şi să-mi înţeleg veşmintele destinului.Totuşi,cumva,instalarea nebuniei rămăsese neschimbată.Poate era ruperea de tot ceea ce-mi definea existenţa.Poate umplerea golului cu prima îndrăgosteală reală,după milenii de iubire bolnavă şi animale substietuente,pe care nesincronizarea sufletească le omorâse.Poate era nesomnul de vină,schimbările lungi şi dureroase prin care trecusem întregul mileniu.Poate era necunoştiiţa şi deci,neînţelegerea fericicii.Sau poate nici una din toate cele înşirate pe lunga şi imaginara-mi listă,nu năşteau adevăratul motiv al pierderii mele mentale,la fiecare sfârşit de toamnă.

Cafeaua se răcise,accentuând gustul scorţişoarei.Seara se prăgătea de trezie şi eu încă-mi sorbeam licoarea dulce,lăptoasă.

Cum se numea totuşi , iarna în care mă trezisem?

monolog.

uite-o bucată de timp pe care nu o mai pot defini ca pe-un trecut atât de îndepărtat.azi am simţit timpul , azi simt timpul,la fel de tare precum am simţit ceaţa cea udă şi densă.azi a făcut oraşul să dispară,din nou.oamenii apăreau din pânza albă , lăsându-şi răsuflarea prinsă câteva secunde în suspensie.şi trebuie să recunosc că , în tot misterul ceţii , devine fascinant să văd că suntem cu toţii conectaţi prin aerul pe care-l respirăm.poate de aceea şi toată boala a vinerii negre.poate de aceea agitaţia şi apoi oboseala.sau poate că vinerea aceasta negră e de fapt oricare altă zi.nu mai contează.

azi am simţit timpul şi dincolo de toate am simţit ultimul,întregul an mai îndepărtat ca niciodată,de parcă toate lunile le-aş fi trăit într-o altă viaţă.m-am simţit ca-n toate zilele în care Iepurele-şi mai bătea un punct în timpul lui propriu.melancolică şi obosită , dar nu mai ştiu după ce.o parte din mine a regretat ca nu am fost să-l ascult pe Bruckner,deşi visam asta ,cam de când unul dintre noi doi l-a născocit pe celălat.visuri din adolescenţa boemă.boemă şi întunecată.

am mai simţit timpul , ciudat de întreg şi real.îl tot simt de la o vreme.

moleculele vibrează.

-Şi eu am fost acolo...

-Tu ştii cât de mult mi-a trebuit să ajung aici.

-...şi după ce ajungi acolo,realizezi că de fapt,nu ştii nimic.

când oboseala capătă glas.

nu există urmă de indoială-am să-l iubesc întreaga mea viaţă,doar ca acum  am obosit să-l mai iubesc,să mă mai trezesc frântă şi tristă că vise-n care i-am simţit din nou pielea cafenie,s-au terminat cu soarele-n chip.am obosit.

şi-n toată oboseala mea,evident că golul s-a instalat ţi că odată cu el şi depersonlizarea a bătut la usă.eram o altă persoană pe vremea când toate resursele personale mi le alocam iubindu-l.îmi imaginam că într-o zi are să-mi scrie sau are să-mi bată la uşă,spunându-mi că-i e dor şi dor de cele ce s-ar fi putut,dar nu s-au întâmplat niciodată.

despre golul meu , am mai vorbit şi probabil am să mai vorbesc fugitiv o vreme bună,până când am să obosesc în a-l mai simţi şi pe el.până la urmă toate mă obosesc,dar ciudat e modul în care viaţa mă duce mai departe - acum fără planuri prea mari şi cu mult prea multe spaime şi frici.viitorul există şi el pe undeva şi-n toată viziunea mea,e pare surprinzător de luminat, deşi toate gândurile sunt trasformate-n ipoteze efemere.nu ştiu ce fac,de când am decis că sunt prea obosită să-l mai iubesc.existenţa mea e deja un obicei sumbru de a umple golurile cu lucruri pe care altădată le făceam natural,dar acum îmi sunt grele ca plumbul.poate că,odată cu oboseala,mi-am pierdut naturaleţea,sau poate,nu am avut-o niciodată,după cum nici pe el nu pot să afirm că l-am avut.

despre tot ce are să se îmtâmple am hotărât să nu mai vorbesc,cel puţin până când viitorul e deja prezent,iar prezentul - trecut.singurele idei concrete ce-mi mai parazitează mintea,mă surprind prin obictivitatea lor.toate,toate ideile au acum un alt aspect,când subiectivul a ieşit din esenţa dragostei pentru el.analize temeinice şi rânduri multe scrijelite pe documente digitale,asta e tot ce am acum.ei bine,asta şi multe flashuri de când mintea nu-mi era amnezică din cauza prezenţei lui.de parcă,in acea dimineaţă în care am ştiu că tot ce urmează să fac e strict pentru mine şi nu-l mai implică nici măcar în plan ipotetic,am suferit un proces de transcedenţă - din copila îndrăgostită în fiinţa ce ştie că undeva persoana care are să-mi suporte isteriile şi sindroamele obsesiv compulsive,mă aşteaptă să ne bem cafeaua împreună,dimineaţă de dimineaţă.

tot ce regret din oboseala mea e că mi-am pierdut happy place-ul.nu mai prea am unde să fug când clipele devin prea grele.sau poate că am şi mi-e prea lene să caut,se prea poate.

am să-l iubesc toată viaţa şi la sfarşitul ipotetic al zilelor ,va ştii asta mai bine decât mine.dar până atunci am hotărât să-nnot în zilele tot mai compacte,pe care viaţa mi le trânteşte pe-un covor roşu,de cum răsare soarele.aşa,doar cu schiţe de viitor şi sentimente sigure despre-un el ipotetic.

dimineaţa.

mă trezesc dimineaţa,lăsându-mă uşor purtată de mirosul delicat al cafelei şi privind pustiu spre fereastră ,golul orizontului răsună-napoi în centrul trupului meu.şi e aşa,de cateva dimineţi bune deja,gol,pustiu,în ecouri.m-am întrebat cum vor fi dimineţile acelea când după toate amintirile şi dramele,după toate melancoliile şi beţiile,voi reuşi în sfarşit să-mi eliberez sufletul.nu ştiu cum e căci dragul e încă în interiorul meu şi câteodată-i mai vad umbra,iar în miez de noapte,când întunericul mă pride trează adesea mă deştept din meditaţii în care gândurile s-au dus cu el undeva,într-un deşert.

mă trezesc dimineaţa şi-mi mai amintesc persoanele din trecut.persoanele mele.toate acele fiinţe pe care le-am cunoscut în sinea mea,la un momet dat sau altul.îmi amintesc cu drag de ea,de cea pierdută-n deşert şi dansuri marocane,de cea îndrăgostită şi pierdută-n tot ce era frumos.şi-apoi a venit cealaltă,cea care a schimbat perspective şi delăsări şi dureri de oase din pseudo oboseală.nu-mi mai amintesc mai nimic din acei ani,de parcă în fiecare noapte de ceva vreme,cineva-mi mănâncă firmitură cu firmitură materia cenuşie.nu-mi amintesc nimic,poate de aceea nu mai găsesc nici dragostea aceea fără de somn,pe care-o purtam cu atâta..mândrie bolnavă.şi visele mi-l aduc tot mai rar şi-atunci tristeţea mă curprinde,de parcă cea dintâi fiinţă mi-ar spune că e cel mai bine aşa.

dar e golul şi-odată cu el un soi de spaimă.căci eliberarea spulberă felul în care mintea funcţionează.

brambura

pentru o vreme,i-am regretat decizia amarnic.să mă pregătesc pentru venirea iepurelui implică cel putin la fel de multă energie , cam ca în cazul atingerii unor epifanii.n-ar fi asta o problemă,nicidecum daca zilele noastre ar bate 48 de ceasuri şi cel puţin jumatate din ele le-aş putea petrece pictân vise in pat.dar de la o vreme nu mai prea am timp să dorm,şi-mi pier capul în diverse forme,locuri,momente.

în acea seară,după ore-n tregi rupte din zi,prăgătindu-mi neuronii pentru revederea iepurelui,mintea mea s-a blocat şi-am devenit posedată.am căzut frântă visând la altfel de meleaguri.când cerul gri mi-a deshis ochii,tristeţea-mi era încă mânjită pe chip.nu ştiu daac nu era timpul cumva...de vină.am umblat pe-asfalturi ude,realizând că fusese întâia oară când unul din noi doi,a avut mai multă minte.

afară,când ningea

după Crăciun,după Revelion,după ce toate sărbătorile mici au plecat şi ele,a nins.şi-a nins.a nins de sus în jos,de jos în sus,pe orizontală şi pe diagonală,de parcă praful îngheţat ar fi fost măturat cu nerăbdare de-un Dumnezeu impacientat.pe dedesubt,asfaltul a îngheţat şi-n ghete,tălpile mele la fel.

căciulile groase,de mohair şi firicele de aur,mi-au încălzit creştetul ,mănuşile colorate-palmele,eşarfele infinite-gâtul,buzele.dar ochii au rămas,bătuţi de frig şi vânt,de îngheţul de-nceput de an,de zăpada mult prea târzie şi devenită musafir nepoftit.

atunci,pe ploape,strălucirea ochilor lui m-a fulgerat,zgribulindu-mi şi mai tare trupul,îngheţându-mi şi mai tare simţurile,transferându-mi existenţa pe meleaguri halucinante,legate de prezent,uitate în linia timpului doar de venişoarele degetelor mari,ce duc semnale puternice la creier.

mi-am vazut viitoruri,frânturi din ele şi-am ştiut că schimbarea mă aşteaptă.să vină vara,să plec,să fug-căci altă scăpare nu mai există.să plec în alte locuri unde alte forme ale timpului se manifestă.să rămân aici,unde nimic nu-mi mai aduce fericirea,ar fi absurd.egoismul meu devine hedonism,hedonismul o religie şi religiile-mi macină subconştientul,cerşind studiu,cerşind meditaţie.

mi-am propus ca într-un an ,locaţia din care să scriu,să nu mai fie nicidecum România.mi-am propus ca,într-un an,să fiu deja acolo,uitată de toţi cei pe care i-am întâlnit odata în marele oraş,cunoscute de fărâmituri de oameni,din cei zece mii,ai acelui oraş în care-am fost fericită aşa cum altă dată-am fost în oraşe şi mai mici.

dacă să fug de el,de existenţa lui înseamnă fericire ,atunci am să fiu fericită,căci să mai aştept,să mai plâng,să-mi mai amintesc,nu pot.nu mai pot.

something of a strange matter.

am strigat pe vârfuri de munţi şi mi-am pierdut minţile sub ceruri pline de noapte.am dansat in ploaie.am urlat la univers.am pierdut paşi pe poteci,pe poteci urbane,pe-asfalt,pe nisip,prin pământ ud şi prin iarba fină.am ascultat muzică.am condus maşini.am plecat de-acasă.am pierdut libertatea.am câştigat lumina.am pierdut tot.

am regăsit casa.şi lumina.şi libertatea.

separat.

ne-am întâlnit adesea,când vorbeam mai mult.ne-am prefăcut.ne-am întâlnit mai mult,când mai vorbeam doar adesea.ne-am unit trupurile.ne-am despărţit,ne-am reîntâlnit.timpul meu non linear.ne-am revăzut şi ne-am certat.

apoi am plecat

separat.

frica şi panica (de după-după)

să-ti fie frică,de tot,de toate,de singurătate şi de prea multă linişte,e mult prea uşor când,în sfârşit,euforia trece şi tot ce rămâne-n urma ei e golul,golit la rândul lui de toate flashurile şi-amintirile din partea activată a memoriei de lungă durată.să adormi,să te trezeşti,să-ţi rozi unghiile şi să te foieşti în pat,devin acţiuni repetitive,realizate frenetic,obsesiv şi-apoi compulsiv,toate,toate precedate de gânduri care-ţi macină tot ce a mai rămas din şi-aşa puţina materie cenuşie.

poţi să cunoşti sentimentul,poate să fie nou.poţi să ai anumite predispoziţii spre a-ţi pierde uşor minţile sau poţi să le ai deja pierdute,poţi să cunoşti tehnici de relaxare sau să fi cunoscător în tainele secrete şi mistice meditative-la un moment dat toate vor pierde sensul,căci la un moment dat creierul se va trezi la realitate,eliberând substanţe,înlocuind linişti cu nelinişti,aducând la viaţă amintiri reprimate-n cele mai întunecate colţuri,asocieri negative.frici obscure şi atacuri de panică,pline de nonsens.

mă trezesc devreme,mult mai plină de instabilitate,cu inima dând să iasă din corp.mă trezesc cu nelişte,în camere mari lipsite de lumină,de ssubstanţă şi materie întunecată.şi-apoi,într-un final,mă trezesc la realitate,în grota aceea în care mă ascund de rele,de răul pe care propriul meu sistem nervos îl naşte.mă trezesc acolo,printre munţi întinşi,acuţiţi,pe margini de lacuri adânci,făcute din cristale strălucitoare.mă trezesc la realitate,speriată chiar de îndepărtarea lor fizică şi temporală.

şi la realitate-mi amintesc de copila ce întâlnea pentru prima oară sentimentul neliniştii,fricii,când la capătul culoarelor halucinante se mai zărea urmă de iepure alb.

azi nu-i ştiu silueta,nu-i pot atribui nici măcar un animal,dar îi văd o umbră,un surâs ironic lăsat în urmă,un ultim geamăt.îi simt parfumul care-mi face tot corpul să tremure.azi îmi aminteşte de copila de altădată,de iepure şi de instabilitatea emoţională oferită pe tavă.indisponibilate emoţională,între toate gesturile tandre.indisponibilitatea mea afectivă,alte frici personale,întâlnite-n spaţiul acele de cădere liberă spre pământ.

când singurătatea era cu adevărat singură -şi libertatea avea gust de indepenenţă şi de realitate.

la început de săptămână,caut adăposturi emoţionale.locuri în care să mă ascund,feluri în care să reprim teama şi nevoia şi frica de-a spune un simplu salut,între toate golurile rămase.

what follows..

astăzi m-am trezit fericită,urmându-mi visele şi premisele de bună dimineaţă,repetându-mi în minte durerile şi nevoile de care pot şi de care trebuie să mă lipsesc.azi m-am trezit fericită,pentru că fericirea  a devenit obiectivă,depăşind toate pragurile subietive şi egoiste.

pe drum,apusul a fost pe rând sângeriu,portocaliu de parcă cerul s-ar fi mânjit cu sucul de portoale din care sorbeam cu atâta plăcere şi-apoi roz,ca şi starea de spirit ce mă motiva să-mi menţin zâmbetul larg pe buze.

m-am gândit pe rând la cuplul tânăr şi fericit ce,undeva pe-un alt pământ,pur romanic şi oarecum romantic prin toată istoria-i bulversată şi toate cântecele de jale,se iubea deja în neştire şi-n valuri de dor;la sentimentul ce-mi dă linişte zilnic,printre toate dezamăgirile sentimentalo-fantastice;la patul meu la părinţii mei.la apus de soare,chiar după ce toate stelele şi-au făcut apariţia pe cer,am ajuns acasă şi bucuria şi-a lărgit orizonturile,întinzându-mă la poveşti repetitive şi totuşi dulci,cu mama.

în camera mea,capul mi-a fost bombardat de-un ecou al adolescenţei uitate,deşi nimic din tot ce există acum între cei patru pereţi nu mai aduce a treisprezece ani.am decis să mă las purtată de val şi să-mi pierd minţile în lumea aceea,în care nu existau iepuri şi umilinţe şi dureri de după.

nu existau iepuri?

normal că existau,prevestind anii de glorie ce aveau să urmeze.

pe când gândurile se ţineau sub cheiţă.

câteodată mi-e dor de serile-n care-mi vărsam amarul în pagini colorate,pseudoblocate apoi sub o cheiţă.tot pe-atunci când tehnologia era şi nu era şi caietele şi stilourile şi culorile se sfărmau,firave-n mâinile mele..

de inocenţa absurdă a viselor şi iluziilor pre-adolescentine,de nevoia de-a fugi de acasă spre o independenţă singuratică.erau seri în care visam la poveşti de dragoste cu hipioţi şi tricouri şi escapade-n natura cea bătrână,unde dramele din despărţiri făceau parte din inocenţa poveştilor şi-a învăţăturilor.

şi.apoi mi-e dor de acele vremuri,căci iepurii erau încă animale desenate şi-nchipuite-n cărţi,alte iluzii din alte vieţi ale altor oameni,din grupul fictiv al cărora,pe atunci,nu ştiam că am să ajung.poveşti de dragoste,atâtea au rămas în urmă şi doar una-mi mai bântuie visele,întunecându-mi tunelele subconştientului cu imagini sculptate-n bucăţi de carne şi gemete absurde,coborâte din plăcerile trupeşti,antice,primitive.mi-e dor de acele vremuri,căci în toate acele vremuri nu mi-era dor şi nu mi-era drag şi nu-mi muşcam buzele gândindu-mă la oraşul mare ce,pe străzi paralele găzduieşte adesea,iepuri şi domnişoare-mbătate de dorul lor.

pe-atunci nu-mi tremurau oasele şi nici pielea nu-mi îngheţa la auzul numelui,la văzul chipului,iar inima nu-şi pierdea controlul la simpla şi fugitiva idee că iepurele ar putea ,încă o dată,să-mi calce pragul uşii lăsându-mă sedată cu halucinanta-i siluetă.

the first five years

după câteva complimente şi-o atmosferă prea încărcată de oameni,mi-am luat trupul şi-am ieşit la aerul rece din toamna cu miros de iarnă.îmi vedeam corpul trecând uşor prin atmosferă,asemenea unei proiecţii astrale şi mintea-mi zbura la cele câteva zeci de minute-n care reuşisem (sau cel puţim asa credeam) să-mi fac graiul sufletului auzit cum trebuie.

când m-am trezit haosul mă înconjura cu o plăcere morbidă.mi se părea un deja-vu ajuns la infinit.nu am stat pe loc să-mi beau cafeaua şi nici măcar faţa nu mi-am spălat-o de somnul greu.am strâns tot haosul,ştergând parcă toate urmele ce-mi puteau provocau tristeţea de care nu aveam nevoie.pe jos,sub mormanul de haine ce cu greu dispăruse,am găsit maieul alb,rupt,pe care-am imprimat amândoi plăcere şi nebunie o nebunie cât se poate de bizară,de goală de înţeles,de explicaţii.

în acea noapte marcasem încă un an şi -mi spusem că mai pot,pentru că adevărul e că pot,chiar mai pot s-aştept un an,de e nevoie.când o jumatate de deceniu a trecut aşa uşor,ce e încă un an,până la momentul în care poate poate,circumstanţele şi destinul îmi vor permite să trec peste sau să-mi clarifice calea spre împlinire..

încă o îndrăgosteală (săptămâna celor cinci ani)

Întotdeauna am ştiut că,undeva în lume,trebuie să existe bucata aceea de rai pe care o visez decând ţin minte visele.cu oameni calzi şi civilizaţi,cu străduşe pierdute-n ceaţa munţilor şi munţi cu vârfuri pierdute-n nori.am ştiu că lacurile cu funduri adânci şi culori clare trebuie să existe şi-n palpabilul personal,nu doar în poze lucioase şi amintiri greu de penetrat.

în austria,departe de casă,departe de oamenii a căror limbă o cunosc dar sens nu,departe în munţi,m-am îndrăgostit.dar eu mă îndrăgostesc mereu,ai putea spune.mereu,mereu cu intensităţi şi stări diferite-şi-acum sunt îndrăgostită,de-un loc cu prea mult vis,de.o limbă spurcată şi grea.m-am îndrăgostit de-un el lăsat acasă care-mi spune noapte bună după toate întrebările copilăreşti,culese din apusul zilei.

m-am îndrăgostit aşa cum m-amîndrăgostit acum o jumătate de deceniu.o jumătate de deceniu ce mi-a măcinat măduva din oase,până când oasele s-au făcut praf.jumătate de decenu de halucinaţii sentimentale şi gânduri şi speranţe.

septembrie (these last couple of days)

timpul linear are obiceul să zbore repede-repede,de parcă ar fi un puf de păpădie suflat cu mânie de-un copil supărat.minunile şi toate lucrurile pe care le aduce precum şi comportamentul deviant al timpului,universal valabil doar în cunoştiinţele pământenilor,n-ar trebui să mă mai şocheze în niciun fel,căci cu cât îşi onduieşte trupul imaginar mai mult,cu atât învăţ să-i ascult muzica şi deci,să-i prezic mişcările,de parcă aş fi vreo ghicitoare-n cafea.

ceasul exterior ticaia mai tare decât cel interior şi cel interior părea să bată-n loc,scoţând în acelaşi timp un sunet asurzitor şi totuşi liniştitor.totul aducea a linişte de fapt,chiar de totul ascundea mai degrabă o ploaie sufletescă acidă,cu stropi mici şi pătruzători până-n măduva oaselor.reuşisem să adorm înainte de apusul singuratic al soarelui.în somn,visele mi-l aduseseră aproape.îl priveam în ochi şi-i mângâiam spatele,de parcă ar fi fost copilul gângărind pe care,cu atâta drag îmi plăcea să-l leagăn.când mâinile mele i-au atins faţa,numărând pe buricele degetelor,barba deasă deprinsă-n păduri,m-am trezit şi sufletul mi s-a izbit din nou de trup,alunecând cu putere pe culoarele halucinante ale timpului.

în următoarea zi zâmbetul se lăsa tras de gravitaţie,magetul puternic al pământului îmi distrugea toate trăsăturile feerice de bine şi veselie.mintea-mi fugea constant pe plaiuri îndepărtate şi ochii spre toate cele treisuteşaizecidegradealeorizontului.mi-era imposibil să nu-l văd dansând pe linia ce uneşte cerul cu pământul.

la apus,când soarele şi-a dublat proiecţia-n geamul imens,plină de furie şi fustrare,am scăpat câteva lacrimi şi m-am rugat cerului,universului să-i dea mintea necesară înţelegerii unei astfel de trăiri.nu i-am dorit nici bine şi nici sănătate,căci rezervele-i sunt puse deoparte.nu i-am dorit nici măcar linişte sufletească,deşi în sinea mea ştiu de ani buni,că are nevoie de aşa ceva.i-am dorit doar minte,minte destulă ca odată,oricând în existenţa-i efemeră,să-şi îndrepte chipul spre ecoul cosmic,ca să mulţumească pentru acel suflet ascuns şi reprimat în colţuri adânci şi-ntunecate din drumul lui prezent.

dincolo de acele momente,în culoarele halucinante ale bătrânului timp am găsit bucăţi de zâmbet ce mi-au echilibrat stările prezente profund marcate de plecări îndepărtate ale unor oameni dragi mie.plecări cu depresii temporare lăsate-n urmă şi psihoze făr' de rost cărora trupul meu trebuie să facă faţă.la un moment dar,toate seriile de trăiri şi tristeţuri personale şi moştenite din exterior vor duce la un colaps.totuşi o cădere-n eccouri întucate marchează,asemenea viselor ,trezirea la realitatea.bucăţi din mintea mea,deja sunt pierdute pe drum,dar acel punct din timp în care am să câştig calea spre echilibrul final ,pare să fie tot mai aproape.şi vor fi dimineţi cu cafele interminabile şi păduri încă înverzite,de colindat,de adorat.seri cu oglinzi spirituale şi nopţi meditative şi deschiderea canalelor energetice spre atingerea luminii şi-a înţelepciunii divine.

42?

What is the answer to the Ultimate question of Life,the Universe and Everything?

Când mă gândesc la răspunsul suprem,ce ar trebui să definească rolul existenţei umane,automat buzele mi se încreţesc pentru ca mintea mi-e bombardată de imagini,rânduri de carte şi secvenţe radio din celebra carte a lui Douglas Adams.problema e că zâmbetul pare să-mi dispară tot mai repede,de la o vreme încoace,căci el e tot mai des şi mai uşor de înlocuit cu amărăciunea pe care,însăşi existenţa în minunatul şi mult evoluatul secol 21 ,o presupune.

Care e răspunsul întrebării supreme?

Nu e patruzecişidoi aşa cum,cu atât de multă ironie matematică şi amuzament,autorul l-a gândit mai demult.O fi fost secolul lui de vină,probabil.Azi idetific că întreaga existenţă umană se reduce la hârtii şi din păcate nu la cele ce ar trebui să ne îmbogăţească spiritual,împregnând codul genetic cu informaţie ereditară.Nu sunt coli de hârtie pictate,imprimate cu cerneală ţi versuri,nu sunt hârtii de făcut origami,nici fotografii şi nici măcar scrisori de dragoste.Bibliotecile par a se goli de cărţi,de piele învechită cu miros de istorie,merele gutui nu mai parfumează camere uscate de soare,nucii nu mai ţin umbra bătrânului  pâmânt.

Ştii,dezamăgirile-s multe şi parcă au un rol morbid de-a se înmulţi zilnic.Şi-s multe şi încep devreme,adesea la sfârşituri de veri uitate de lume,pe asfalt rupt şi câmpii cu flori uscate.Când mă trezesc dimineaţa pe cântecul liber al copiilor ce-ş trăiesc ultimele clipe de libertate,regretul mi se instalează-n suflet înainte ca ochii să se poată adapta la lumina de-afară.Mă gândesc tristă la ziua-n care vor creşte din hainele de julituri şi vor găsi lumea de dincolo.Nu,nu,nicidecum cea pe care ar trebui să o găsească toţi oamenii de pe Pământ,ca eu să pot  fi fericită.Va veni o zi în care se vor trezi şi ei,închişi in libertatea regimului absolutist al acelor bucăţi de hârtie.Va veni o zi în care vor uita de toate ţipetele,de toate orele petrecute între răsărit şi apus,alergând pe norii binelui şi-a lumii făr' de griji.

În acea zi tragică în toţi ochii spiritului,vor găsi că răspunsul întrebării supreme nu e nicidecum o iluminare spirituală sau iubirea,sau suma celor două.Vor găsi şi ei,ca şi mine,că răspunsul e chiar regimul acela în care trăiesc,în care au crescut fără să înţeleagă prea multe- vor găsi că lumea în care sunt nevoiţi să trăiască e cea guvernată de bani,de lăcomie,de falsitate.

Şi nu e trist?

Multă vreme n-am înţeles cu adevărat care e rostul vieţii lui.N-am înţeles de ce alege mereu să alerge,să plece,să revină.Să-şi usuce trupul în adieri de vânt,ca apoi să-l rehidrateze-n ape colorate.N-am înţeles motivul pentrucare alege să renunţe la pantofi,ca să-şi murdărească  tălpile-n pâmântul vechi,plin de viaţă.

Înţelegerea mea a venit într-un moment de furie intensă şi fustrare sufletească-n apogeu,înţelegând totodată că fiecare impuls negativ are adesea un rol pozitiv.De ce face tot ce face?Pentru că şi-a găsit răspunsul,găsind adevărul ascuns vieţii comfortabile.Mii de ani de evoluţie tehnologică a omorât omul din om,lăsându-l doar o bucată de carne.El a învăţat că acea bucată de carne e doar un mijloc de comunicare-n lumea prezentă,dar dincolo de ea există una invizibilă.Pentru ca ea să devină vizibilă,pentru ca natura ei să-şi deschidă porţile,trebuie să trăiasă.Nu închis într-un regim absolutist al unor hârtii făr' de voloare,ci într-o lume la fel de ascunsă şi ea,doar că mult mai accesibilă.Şi ea,ea e primul pas în câştigarea continutăţii.Uniunea cu pământul,cu vocea copacilor,cu zborul cerului şi ecoul universului,hărtiile cu versuri de-amor şi suflet şi istorie,sunt toate lucrurile de care un om are nevoie cu adevărat să fie fericit.Căci în clipa în care am îngropat armele în pământ,el le-a născut în sângele nostru în molecule de ură,invidie,lăcomie şi falsitate.

Multă vreme nu l-am înţeles,decât în fragmente.Dar acum îi ştiu rostul şi-i găsesc noi substraturi,pe care săle admir,să le visez şi-ntr-un unic şi repetitiv ,ironic final să le-ador.

Mi-e aşa mi-e scris,dar înţelegând toate cele şi căutând forme de a înţelege şi nevoile tuturor celor rămaşi captiv în durul regim,îmi voi găsi leacul tristeţii,născute din fustrările lumii-n care trăiesc.

मैं तुम्हें याद आती है

cuiburi de păianjeni apar de nicăieri,în colţuri ce întorc pe dos, legi ale existenţei lor.nu e nimic umed şi nici cald şi nici întunercul nu pare să înnece lumina.clorul arde zilnic orice urmă de bacterie şi până la apus de soare din ouă invizibile,pui grosolani,sclipitori,negricioşi cateodată,d-arahnoid îşi clădesc piramidele firave.n-am învăţat destulă biologie să le-nţeleg absurdul,dar n-am citit nici cărţi prea multe de-amor,în care să-ntâlnesc dorul,pasiunea,nevoia şi durerea fizica,instalată intre coapse,când timpul îşi deviază legile luând cu el psihicul,sufletul pe meleaguri halucinogene.

câteodată-mi doresc ca-n toate călătoriile fizice să mă-ntâlnesc cu chipuri cunoscute,să zâmbesc frumos,să evit  întreaga nostalgie ce-mi macină puritatea din veselie.câteodată-mi doresc să-ntâlnesc chipuri cunoscute,venite din trecut,doar ca să mă pot pierde-n vremuri de delir intens şi biciuri din piele de om,lăsate-n urme roşii,pe spate.

câteodată nu-mi doresc nimic.nici să plec,nici să revin,nici măcar să-mi continui viaţa,în căutarea unor răspunsuri.

de cele mai multe ori însă,îmi doresc să dorm,să mă cufund în patul moale,sub perne moi.să rămân acolo,fără urmă de regret.să nu ştiu că timpul trece,că părinţii-s tot mai aproape de final şi că finalul tinereţii mele e tot mai aproape.acasă-mi pierd adesea minţile-n vocile copiilor ce bat asfalturi şi bucăţi de iarbă,ce-erau altădat' teritoritoriile mele.îi aud râzănd şi ţipând,ignorând orice lege-a fizicii,ba chiar uitând numele zilelor în care trăiesc.şi deşi singurătatea interioară proiectează adulţii ce au să fie,viaţa lor e un etern mărginit de apusul toamnei,de răsăritul ei şi-al temniţei şcolare,al cărui înţeles puţni au să-l citescă.

mi-ar plăcea să nu existe proteste,războaie.să nu existe grupurile de tineri înnecaţi în peturi de bere,în colţ de bloc,sub un geam murdar de magazin niciodată-nchis.mi-ar plăcea comfortul să nu coste vieţi şi nici bucăţi vii din natură.sufletul să nu fie o resursă tot mai greu de întălnit şi religia o maşină de spălat minţi şi bani.mi-ar plăcea să nu fie bani şi nici acte pentru graniţe.mi-ar plăcea să nu existe graniţe şi lumea să aibă ceruri violet şi oamenii să plutească,fericiţi.

să exişti într-un colţ de Univers,departe de alte vieţi e o responsabilitate prea mare,de care prea multe exemplare ale Terrei,uită.să exist într-un capăt de galaxie,la un fin de Univers,înseamnă să nu pot face nimic pentru el ,dar să pot face totul pentru mine.dar apoi,apoi se instalează condiţia umană,mărginită de globul aplatizat,albastru în care trăiesc. spatiul infinit ce-are să fie,mereu, intre noi şi toate graniţele ce ne despart : fizice,dintre ţări şi-oraşe;psihice,dintre personalităţi opozante;spirituale,dintre suflete evoluate şi suflete ce-nvaţă cu paşi mici,ce e evoluţia divină.dar apoi se instalează realitatea,nesincronizarea,durerile de muşchi de după nopţi de uitare căştigată-n sticle de vin.dureri de cap şi prea mult fum.

mă gândeam să-i las să trăiască,pe paianjeni.să-mi curăţ una din multele fobii.mă găndeam să-i invit s-asculte muzică,să-mi soarbă din vinul roşu,şă-mi fumeze pasiv tutun iar la răsărit să-mi susţină mijlocul greu,într-una din poziţiile meditative ale salutului soarelui.mă gândeam să le spun şi lor de povestea asta a mea,de sevrajul psihic şi chimic născut din absenţa peticelor cafenii de piele,de desupra blănii albe.dacă le-aş povesti de dorul intens şi durerea fantomă a coapselor mele,poate ar pleca şi-aşa nici nu aş fi nevoită cu adevărat,să-mi vindec mintea de fobii.

कृत्तिका & वृषभ

când s-a lăsat noaptea,luna îşi revărsase deja lumina pe cer,scufundând stelele într-o mare de lumină albă şi stingânu-le pe cele ce se grăbeau să ardă aerul rece,graniţă între două lumi.muzica şi-a pierdut rostul la un moment dat şi-n urechi mai răsunau doar răcnetele greierilor isterici,treziţi odată cu apusul soarelui.

oraşele păreau uşor de strivit şi parcă-mi doream să le strâng între degete,să las cratere în forma tălpilor în asfaltul de-abia răcit,să fac câţi paşi mari,s-ajung mai repede în tărâmuri conectate la viaţă prin lumini luate din halucinaţii.mă gândeam să plec,căci pentru întâia oară,lumina lunii nu-şi avea rostul pe cerul nopţii.pentru întâia oară,în milenii de iubire şi sclavie,simţeam o fustrare pentru existenţa chipului trist,pe cerul de noapte.îmi doream să plec,iar iluziile generate de-un conştient semi inconştient,îmi dădeau puterea de-a pleca,de-a strivi oraşele şi padurile.puteam să calc în lacuri adânci,căci pentru mine erau simple ochiuri de baltă,în care mormoloci umani,se scaldă în duminici cu asfalt topit.

dar am rămas lipită de pământ,de parcă spatele mi-ar fi fost cusut de iarba moale şi umedă din vărf de deal.şi-aşa am rămas acolo,purtând discuţii preromantice cu bucata de suflet inconştient,desprinsă din el,când dorul meu e năcitor şi mare.ne-am uitat după constelaţii şi-am zâmbit ,notându-le în agenda cerului de august.

când m-a văzut fericită,luna mi-a mângâiat fruntea şi sărutându-şi chipul lipit pe spatele-mi cafeniu,mi-a curăţat cerul de lumina-i lăptoasă.mi-a spus că are să supere şi-alţi oameni,în noaptea-n care şi ei aşteptau să vadă stelele căzând pe pămant.

după ce-a plecat,am reuşit să văd primele stele arzând aerul rarefiat,de la graniţa dintre lumi.pe rând mi-am pus dorinţe,detaşate de egoism.cănd mi-am întors chipul,el nu mai era şi nici sufletul meu nu-şi mai plăngea singurătatea.la scurt timp după şi greierii s-au oprit din cântat şi muzica începu să răsune din nou.zorii se urcau uşor pe boltă,împingând negrul tot mai departe şi colorând spaţiul gol, cu tonuri de albastu şi roz.

când mi-am izbit trupul în patul moale,rece,primitor mi-am simţit pentru întăia oară sufletul uşor.

time and last time.

well,this is how I always know the last time we've been toghether.he always changes my playlist,intimidating my perception of reality,with the one he finds in music.I always steal it,copy it in a secret folder and keep it there,for that one special day when I'll have the courage to listen to it alone.'Cause you need courage to listen alone the rythm of those moments when you had in your arms, the impossible.

în deşert,pe marte sau pe lună.

la sfârşitul celor două milenii de ploi şi sufluri reci,soarele s-a legat de cer,eliberând suflete din sclavia deprimărilor tomnatice.tot atunci,m-am reîtălnit c-un trecut reprimat din care-am extras câteva zâmbete pentru colaj ce are să devină amintire,într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat.

ca să ajungem în deşert,am fost nevoite să înfruntăm râuri calde şi schelete de zmeu.broaştele săreau speriate,dar mai speriate-eram noi,copilele asfaltului.în tot acel timp,în care tălpile sandalelor se-nfigeau cu putere în pământul moale,gându-mi zbura la iepure.mi-l imaginam făcând balet printre crengile uscate,uitate-acolo din timpuri uitate la rândul lor,de omenire.

când am ajuns în deşert,plămânii strigau după aer şi aerul era rarefiat.uitânu-mă mai atent in jurul meu,am constatat că părăsisem fără să simt,Pământul.sol roşu,amestecat cu argilă uscată,crăpată şi zidită-n mici munţi gri.

tărziu mi-am dat seama că,defapt,ajunseserăm pe lună.toate stările şi toate uitările,îmi indicau locaţia.

lss (long story short)

thereţs something about his body that reminds me of the white rabbit.

sinele interior se află într-o luptă apringă cu ochii ieşiţi din orbite.o luptă între nevoia de a inspecta fiecare bucată de piele ce-i acoperă scheletul,muşchii şi predispoziţia spre afişarea unui comportament moral,de faţă cu un public sever,poate chiar restrictiv,câteoată chiar impunător în stabilirea unor relaţii amicale între trupul semi dezbrăcat şi puiul de drac ce nu-şi poate controla glandele salivare.fugitiv prin minte,fantasme şi memorii se îmbină,instaurând dorinţa eliberării încăperii de toate sufletele-n plus,prezente.

şi-apoi apare delirul.se naşte suav din nevoie şi din nevoia revederii.

sudoarea-i arde trupul ca acidul şi cutele de pe abomen îmi amintesc de glumele aruncate-n drag,altă dată,spre iepure.

nevoia creşte ,în timp ce camera se goleşte de oxigen.fumul îmi topeşte creierii şi-mi obligă capul să stea plecat.spre răsărit de soare,subconştientul îmi va îndeplini dorinţa, exprimând dorinţele ascunse,sub formă de proiecţii mentale,dulci din REM.şi-apoi,şi-apoi dacă apar în vis,realitatea are schiţat un plan de evadare.

all these other ways.

binenţeles că uneri e mai uşor,la fel cum câteodată e atât de greu,încat nici inima scoasă din piept şi servită ca fel principal,nu mi-ar alina puţin trăirea.dar devine tot mai uşor şi ideea că am să-l împart mereu,mereu în bucăţele,cu păsari sălbatic,pare să fie mai uşor de acceptat,atunci când,în profunde trase meditative,îmi trăiesc viaţa cu el,aşa cum ar trebui şi asa cum ar fi ea frumoasă  dacă viaţa s-ar derula ca-n poveşti şi Pământul nu ar fi un glob mare,înnecat în egoism morbid şi false existenţe.

trăiesc în lumea mea,dar nu mai e demult un păcat,căci toţi trăim în lumea pe care sistemul cognitiv o făureste între cei patru pereţi rotunzi ai craniului.trăiesc în lumea mea şi-acolo,în cele cincisprezeceminutedemeditaţie,sunt fericită,pentru că acolo,dimineaţa e mereu soare şi noaptea luna crapă cerul cu lumină,lasând celălalt capăt al galaxiei,expus unor atingeri suave.

carnea de iepure e bună şi din egoismul pe care-l întalnesc în transe,se naşte altruismul în viaţa reala.nu mi-aş împărţi masa şi nici măcar destinul,cu toate cele ce-i cad pradă animalului sălbatic,domesticit adesea prin paturi uitate de timp,în colţuri de Terră.

adesea mă pierd în alte timpuri,în timpuri în care ideea c-am să trăiesc mult şi bine,tânjind dup-un animal ce-şi pierde minţile-n păduri şi case desprinse din poveşti,părea imposibilă.dar,dacă e să mă uit în toţi acei ochi de timp,am să văd mereu copila tânjind după o poveste de drag şi dor.cel mai mult îmi place să vad orizontul,năcut dincolo de limita ferestrelor.oh,acelasi orizont ce se naşte şi conturează,în alte perspective şi.-n alte vieţi,ce cu atâta drag îmi amintesc de jurnalele secate de adolescenţa-mi rebelă.

îmi place să cred că mi-e mai uşor,că e una din acele perioade în care mă lipsesc de semnificaţiile existenţei lui.dar nu ştiu cum exact se face că ,mai uşor mi-e să uit de-acele timpuri în care nu alergam după blănuri albe,decât sa nu-mi pierd minţile noaptea,la gândul că la răsărituri cosmice,am să-i simt din nou sudoarea pe buzele-mi secate de dor şi nepăsare.

şi vara e lungă şi meditaţiile şi-au pierdut înţelesul din şcoli,câaştigân unul sfânt şi unic,unde existenţa fericirii absolute nu e o simplă variabilă,ci un fapt împlinit,când cele trei luni de căludură şi iubire,mă prindeau pe ţărmuri şi drumuri fără de sfârsit.