springtime carnivore.

Afară mirosea a asfalt uscat şi copaci infloriţi.Un miros puternic de seară,pe care doar oraşele îl purtau,în amintirea mea.Desigur că mi-era dor de primăvara în cartierul marelui oraş,cel plin de case vechi şi oameni bătuţi de timp.Mi-era dor de vremurile acelea suave,în care străzile miroseau a caprifoi şi dimineţile mă prindeau împreună cu Lorisul,alergând goale,pe asfaltul încins de căldura prematură.

Aşteptam să plec acasă.Acasă în micul oraş,unde în tot orizontul larg,verdele copacilor triumfa.Era cel mai aproape lucru de amintirile-mi dragi pe care îl aveam,acolo în monotonia depresivă-n care-mi duceam cu greu zilele.

Mirosea a asfalt uscat şi a copaci înfloriţi.Seara se lăsase de ceva vreme iar pe drumul spre casă,nu puteam să nu mă gândesc la Gigant,la viaţa lui distantă,la viaţa chipul său ciudat şi toate sentimentele ce le renăscuse în interiorul sufletului meu.Mă gândeam adesea la fereastra sa,la păsările ce cântau dimineaţa în copacii din faţa ei.Într-una din serile ce trecuseră plictisite,prin viaţa-mi monotonă,simţisem aerul schimbându-se subit.În faţa ferestrei mele un  nor imens şi gros se aşeza peste crestele copacilor,peste iarba deasă,peste orice era natură născută din nimic.

-Îmi amintesc prima toamnă din marele oraş.Norul acela de insecticid mă prinsese pe stradă.

-Îmi amintesc şi eu prima oară când l-am cunoscut.Simţisem gustul dulce în gură şi curând după,una din făpturile cu care stăteam , admirând liniştea,se sufoacase subit.

-Da,norul avea acea putere.Eu am fost multă vreme fascinată de el,dar nu mi-a luat mult să asociez zgomotul infernal al maşinii din care se năştea , cu absenţa trilurilor păsărilor.

-Bucură-te cât mai poţi,în curând vor dispărea toate.Insectele vor muri,iar păsările...ele vor zbura spre alte locuri.

Retrăiam aceeaşi poveste primăvăratică.O îndrăgosteala stupidă,ţesută cu fumul alb şi umplută cu absenţa păsărilor.O îndrăgosteală stupidă,legată de o făptură pe care doar vorbele animalelor îmi aminteau că e reală.Mă întrebam dacă la fereastra Gigantului,păsările încă mai cântau.Nu mai ştiam , căci trecuse aproape un secol de când dormisem în casa lui.Un secol în care fiecare moleculă din corp suprimase prezenţa lui pe pielea-mi albă.Un secol în care nu trecuse noapte în care să nu-l întâlnesc în vise,ca dimineaţa la răsărit,să-l pierd în delirul realităţii.
Îi duceam dorul,desigur.Dar câte făpturi nu lipseau din viaţa mea?
Sfârşitul unui alt mileniu se apropia.Un alt sfârşit în care mă trezeam la fiecare apus,plângând la colţurile marelui oraş.Plângând pe mut,căci ultmul gram de demnitate-mu cenzurau încontinuu,strigătul interior.Un alt sfârşit se apropia şi eu ţeseam în continuare pânza uniformă a unei făpturi pierdute,nefericite.

42?

What is the answer to the Ultimate question of Life,the Universe and Everything?

Când mă gândesc la răspunsul suprem,ce ar trebui să definească rolul existenţei umane,automat buzele mi se încreţesc pentru ca mintea mi-e bombardată de imagini,rânduri de carte şi secvenţe radio din celebra carte a lui Douglas Adams.problema e că zâmbetul pare să-mi dispară tot mai repede,de la o vreme încoace,căci el e tot mai des şi mai uşor de înlocuit cu amărăciunea pe care,însăşi existenţa în minunatul şi mult evoluatul secol 21 ,o presupune.

Care e răspunsul întrebării supreme?

Nu e patruzecişidoi aşa cum,cu atât de multă ironie matematică şi amuzament,autorul l-a gândit mai demult.O fi fost secolul lui de vină,probabil.Azi idetific că întreaga existenţă umană se reduce la hârtii şi din păcate nu la cele ce ar trebui să ne îmbogăţească spiritual,împregnând codul genetic cu informaţie ereditară.Nu sunt coli de hârtie pictate,imprimate cu cerneală ţi versuri,nu sunt hârtii de făcut origami,nici fotografii şi nici măcar scrisori de dragoste.Bibliotecile par a se goli de cărţi,de piele învechită cu miros de istorie,merele gutui nu mai parfumează camere uscate de soare,nucii nu mai ţin umbra bătrânului  pâmânt.

Ştii,dezamăgirile-s multe şi parcă au un rol morbid de-a se înmulţi zilnic.Şi-s multe şi încep devreme,adesea la sfârşituri de veri uitate de lume,pe asfalt rupt şi câmpii cu flori uscate.Când mă trezesc dimineaţa pe cântecul liber al copiilor ce-ş trăiesc ultimele clipe de libertate,regretul mi se instalează-n suflet înainte ca ochii să se poată adapta la lumina de-afară.Mă gândesc tristă la ziua-n care vor creşte din hainele de julituri şi vor găsi lumea de dincolo.Nu,nu,nicidecum cea pe care ar trebui să o găsească toţi oamenii de pe Pământ,ca eu să pot  fi fericită.Va veni o zi în care se vor trezi şi ei,închişi in libertatea regimului absolutist al acelor bucăţi de hârtie.Va veni o zi în care vor uita de toate ţipetele,de toate orele petrecute între răsărit şi apus,alergând pe norii binelui şi-a lumii făr' de griji.

În acea zi tragică în toţi ochii spiritului,vor găsi că răspunsul întrebării supreme nu e nicidecum o iluminare spirituală sau iubirea,sau suma celor două.Vor găsi şi ei,ca şi mine,că răspunsul e chiar regimul acela în care trăiesc,în care au crescut fără să înţeleagă prea multe- vor găsi că lumea în care sunt nevoiţi să trăiască e cea guvernată de bani,de lăcomie,de falsitate.

Şi nu e trist?

Multă vreme n-am înţeles cu adevărat care e rostul vieţii lui.N-am înţeles de ce alege mereu să alerge,să plece,să revină.Să-şi usuce trupul în adieri de vânt,ca apoi să-l rehidrateze-n ape colorate.N-am înţeles motivul pentrucare alege să renunţe la pantofi,ca să-şi murdărească  tălpile-n pâmântul vechi,plin de viaţă.

Înţelegerea mea a venit într-un moment de furie intensă şi fustrare sufletească-n apogeu,înţelegând totodată că fiecare impuls negativ are adesea un rol pozitiv.De ce face tot ce face?Pentru că şi-a găsit răspunsul,găsind adevărul ascuns vieţii comfortabile.Mii de ani de evoluţie tehnologică a omorât omul din om,lăsându-l doar o bucată de carne.El a învăţat că acea bucată de carne e doar un mijloc de comunicare-n lumea prezentă,dar dincolo de ea există una invizibilă.Pentru ca ea să devină vizibilă,pentru ca natura ei să-şi deschidă porţile,trebuie să trăiasă.Nu închis într-un regim absolutist al unor hârtii făr' de voloare,ci într-o lume la fel de ascunsă şi ea,doar că mult mai accesibilă.Şi ea,ea e primul pas în câştigarea continutăţii.Uniunea cu pământul,cu vocea copacilor,cu zborul cerului şi ecoul universului,hărtiile cu versuri de-amor şi suflet şi istorie,sunt toate lucrurile de care un om are nevoie cu adevărat să fie fericit.Căci în clipa în care am îngropat armele în pământ,el le-a născut în sângele nostru în molecule de ură,invidie,lăcomie şi falsitate.

Multă vreme nu l-am înţeles,decât în fragmente.Dar acum îi ştiu rostul şi-i găsesc noi substraturi,pe care săle admir,să le visez şi-ntr-un unic şi repetitiv ,ironic final să le-ador.

Mi-e aşa mi-e scris,dar înţelegând toate cele şi căutând forme de a înţelege şi nevoile tuturor celor rămaşi captiv în durul regim,îmi voi găsi leacul tristeţii,născute din fustrările lumii-n care trăiesc.

هو مكتوب

câteodată pare c-a venit de ncaieri, momentul în care-am acceptat anumite idei şi vizuni obietcive,însă acel câteodată e doar atunci când vocea interioară pare a se odihni şi nu-mi răsună-n spatele timpanelor.în tot acel timp în care-o aud,o înţeleg,căci aşa cum scrie şi prin cărţile de franceză entendre n'est pas comprendre...mais il est necessaire d'avoir un peu d'attention pour comprendre,ce qu'on entendre.şi-o aud şi-o înţeleg şi întreaga mea lume se întoarce pe dos.nimic nu se dărâmă,dar forţe divine se nasc,aduncând în centrul sufletului meu,idei şi vise şi planuri şi nevoi,îmbrăcate-n schimbare.chiar şi schimbarea poartă un nume,căci schimbarea e un soi de nevoie şi-atunci..ei bine şi-atunci nevoia de schimbare e un alter ego al procesului de introspecţie.

înainte să-mi termin paharul de vin,căzând la datoria somnului,cu capul pe pernele moi şi totuşi incomode,ce mi-au rupt gâtul în toate nopţile fierbinţi şi-n toate dimineţile reci,din lunga şi monotona vară,înainte să-mi pierd conştienţa prin sertarele acelea deschise şi deranjate ale creierului,înainte ca paşii proiectaţi în somn,pe ploapele închise, să păşească pe căi regale spre inconştient,înainte ca dimineaţa să mă prindă grăbită,alergând spre ultimul tren spre odihna primitivă,înainte de toate cele,îmi place cel mai mult s-ascult vocea şi cuvintele-i alambicate,plinde de sensuri si nonsensuri.înainte de toate cele,vocea-mi interioară pare să fie într-un soi de transă pur raţională,transă din care,asemenea vindecătorilor mitologici,uitaţi azi prin colţuri de lume,învăţ să-mi vindec persoana ce apasă pământul bătrân.

câteodată pare c-a venit de nicaieri, momentul în care-am acceptat anumite idei şi vizuni obietcive,momentul în care-am înghiţit şi-am privit în esenţa lor,toate acele cuvinte şi fraze,ce păreau desprinse din culegi de caracterizări ale personajelor,din anii de liceu.momentul pare să fi venit târziu,însă destinul nu cunoaşte fusul orar pământesc şi nici nu înţelege legile după care funcţionăm aici,ca bucăţi de carne efemere.destinul lucrează după legi necunoscute şi-n sincronizări perfecte.momentul nu a venit târziu pentru mine,deloc.drumuri au fost bătute şi-n calea lor oameni şi întâmplări,am cunoscut.

câteodată pare c-a venit de nicaieri,însă momentul a durat ani pământeşti.altădată,din lene pură sau inconştienţă adolescentină mă mulţumeam cu răspunsuri simple-copii fidele ale unor oameni ce-mi marcau existenţa.altădată nu se mai aplică acum,căci privind în urmă şi-uitându-mă-n interiorul meu,găsesc că nu răspunsurile simple,nici cele complexe şi nici măcar oamenii din prezentul temporar,nu sunt cheile spre a dobândi fericirea.

după ani de stagnare,de copieri şi lipiri,găsesc fericirea mototolitâ-n colţ de pagină.în sursă-în întrebări şi-n nevoia de-a le căuta,căci răspunsurile de-atunci sunt în întrebările de-acum,iar întrebările de-acum îşi vor găsi răspunsuri fidele în anii ce vor urma,în punct fixe ale destinului.

în toate drumurile mele,în cele care-au fost şi cele ce au să fie,o singură potecă rămâne neschimbată:cea pe care alerg,halucinând eternităţi fericite cu iepurele alb.poate că mi-am înţeles destinul,întelegerea împlicând ironic alergări infinite,în căutarea întrebărilor născute de întrebări infinte.natura umană,personală.

sau maktub?

all those used toys.

de la o vreme,nu ştiu dacă e de când am început să-nvăţ cum funcţionează mintea,cum se formează visele şi-unde se stochează memoriile, sau e de când am reînceput să-mi las impulsurile şi simţămintele analizate,încadrate în chenare,într-o paralelă realizată subiectiv şi personal,trasând linii în cărţi,eh undeva între cele două ipostaze-am ajuns să-mi caut răspunsuri pentru diferite întrebări.poate că era mai simplu altădată,când lăsam totul în voia sorţii,aruncând vina pe-o cauză şi pe-un efect născut din ea,dar toată simplitatea mă reducea la statutul de ignorantă,teoria haosului fiind adaptată la propria-mi persoană.

de la o vreme,cam de când am început să pun întrebări cărora să le şi găsesc răspunsul,am realizat că majoritatea deciziilor luate-n anii mei de la viaţă,îşi au un soi de catalogare freudiană,căci la un moment dat,pentru orice întâmplare,bună sau rea,a existat un conflict intern.

puteam să fiu studentă la chimie sau fizică,dar pentru asta trebuia să ştiu matematică.matematică nu ştiu pentru că timp de patru ani, procesul de formare intelectuală şi personală,a fost în mare parte blocat de severitatea unui urangutan ce-şi refula fustrările pe cei mai sensibili elevi.puteam să trec prin viaţă fără să-mi placă lectura,dar un cap imens şi roşu mi-a alinat conflictele primitive şi mi-a deschis dragul de carte.puteam să fiu fericită-n toate sensurile fericirii,dar am rămas ataşată de iepuri albi,transformându-mi viaţa într-o căutare complexă a unor răspunsuri şi fantezii frenetice.puteam să rup etichetele de pe toate jucăriile,dar asta însemna să le stric,să le stric ordinea şi să le îmbib în mizerie,ceea ce ar fi dus ca azi să am un sac plin de pluş răblăjit.

dacă-mi rupeam etichetele de pe jucării,nevoia de-a avea azi jucării mai mari şi folosite,oare mai exista?dar compasiunea pentru jucăriile folosite,pe care mâinile-mi au uzat mai tare,distrugând piulţe şi mecanisme fine din creier?

probabil că azi nu exista nimic.nici eu ca persoană obosită de tristeţurile din jurul meu.probabil că nu existau nici cărţi de psihologie ,deschise şi subliniate,aruncate-n colţ de cameră,în sesiuni de irascibilitate temporară.cu siguranţă nu-mi treceau zilnic prin minte,toate chipurile pentru care sentimente de compătimire,sufletu-mi nutreşte şi nici chipurile ce-mi fac trupul să tremure-n spasme de scârbă.

mă întreb de zile bune,când au să treacă anii şi prin viaţa lor.când au să deschidă ochii şi-au să renunţe la eterna copilărie,la eternele copilării?când au să-şi accepte persoană,realizând că pentru fiecare act inconştient există o cauză veche,de când lumea lor interioară există,iar toate cauzele şi actele şi nevoile de-a fi aplaudaţi şi-adoraţi de mulţimi goale de înţeles,nu sunt tratamente eficiente.ma întreb când vor înceta cu toţii să mai fie falşi,să fie mai buni,s-ajungă-n acele clipe-n care-şi vor putea aplauda persoana înterioară pentru ceea ce e,neaşteptând tunetul aplaudelor pentru ceea ce nu sunt.

egocentrismul încă există-n interiorul meu şi tot ele mă obligă să spun : dacă eu am putut..

brother got married [ i just kept getting drunk]

all my friends are getting married,I just keep getting drunk.

[a friends quote]

ma pregatisem emotional pentru eveniment sau cel putin asa credeam.pana in momentul in care lacrimile m-au demachiat in repetate randuri,am crezut ca voi reusi sa-mi stapanesc emotiile,caci pana la urma invatesem deja,de ceva vreme ce inseamna sa  reprimi sentimente.

cu o noapte inainte somnul mi-a fost mancat de cealalta jumatate a globului si,spre dimineata,cand ochii reusisera sa ma trimita in nemarginitul taram al inconstientului,pupulatia era deja treaza,ocazie cu care am fost trasa cu nesimtire spre cele 24 de ore de nevroza.mamei ii place sa accepte varianta de suprafata ca explicatie a  tuturor suspinelor si lacrimilor incontrolabile,pentru ca dezechlibrul chimic pe care creierul meu,il intalneste deja de o vreme buna,ii se pare de-o nebunie la fel de mare ca si nebunia in care ma scald.poate ca vara asta,pe langa practica,am sa recurg si la un tratament.viata mea emotionala trebuie schimbata,altel n-am sa pot schimba la randul meu,alte vieti.si timpul trece prea,prea repede.

am fost conuza,recunosc.mintea mea a simtit aerul festiv din atmosfera incarcata emotional,din casa parintilor.si-am delirat pana cand iregularitatea timpului m-a pleznit cu palma grea a prezentului,de parca as fi dormit si-un zgomot puternic m-ar fi trezit subit.cand m-am trezit,lumea era deja prea multa intr-un spatiu prea mic si zumzetul prea mare,de parca o forta divina ar fi uitat sa regleze sonorizarea unui eveniment cosmic.si-a mai fost si deshidratarea,ce mi-a uscat pe rand buzele si limba si-apoi stomacul.am fost trimisa la soare si la aer si cand m-am intors ,pierdusem un moment unic..dar mi-au fost alocate cateva secunde sa-i urez noroc in noul drum si-n loc sa-i pot spune in cuvinte tot ce-mi doream pentru noua viata,am inceput sa plang si m-am oprit,doar in casa domnului,unde dintr-o data,m-am simtit asa cum trebuia sa ma simt,ca intr-un film frumos.

dimineata soarele a rasarit si-am privit in gol spre muntii grosi si plini de copaci verzi,rememorand intreaga noapte.rememorand scena in care,asa cum promisesem deja de saptamani intregi,mi-am izbit trupul de pamant ca sa prind buchetul;rememorand toate paharele de vin,sorbite-n graba si pe-ascuns si dansurile impartite intre cei doi parteneri si prieteni ai mei.la rasarit de soare,inainte de furtuna ce mi-a adus aminte de cele de nisip,din desert,am privit inca o data la ultimele ore,la ultimele zile si saptamani.la ultimii ani si la toti anii ce-au trecut.

la rasarit de soare,un singur lucru-mi mai trecea prin minte,repetat de-atunci de vocea-mi interioara :"so..now what?"

ce mai urmeaza,ciclul monoton al vietii?

..si multe ore de somn,intru vindecarea temporara a stadiului depresiv,al unei text-book tulburari de dispozitie.

si vara.

si noptile de vara.

si eterna cautare a inca unui moment plin de insemnatate,in care-am sa fiu mai prezenta psihic,intr-un echilibru minte-trup.

cronicile unei dupa-amieze lenese.

poate ca a disparut cu timpul din peisaj si poate ca imaginea lui si-a sters din lucire,dar din cand in cand il gasesc in diferiti oameni,in diferite scenarii si drame de primaveri tarzii.zambetul mi-a aparut din senin pe buze,in acea dupa-masa calda si lenesa,cand umerii ma dureau de la efortul somnului si spatele-mi amortise de la dulcea leganare-n hamac.l-am vazut,asa cum il va adesea,in alte persoane si-au dulci momentele,caci sufletul s-a scufundat in visare,chiar pe cand visarea parea sa mai apara doar noaptea tarziu.

ne-am petrecut dupa-masa ascultand muzica lemnului taiat,din ateleriul ce facea sa vibreze intreaga casa.dincolo de toate vietile ce traiesc intre pereti,adesea casa-si adaposteste propriul suflet,caci ii vibreaza intreaga structura,caci noaptea cadrul de lemn trosneste si vantul isi face mereu culcus printre stresini.ce alte componente-ar mai putea avea o fiinta?ea -si onduieste cadrul si zbiara-n amiaza mare si noaptea se-odihneste odata cu noi,toate.

i-am ascultat trairea fara sa o pot privi,iar ochii-mi fugeau spre gatul cel de pe trupul rezemat de scaunul vechi.il batea soarele si-i straluceau margelele si intreaga imagine-mi readucea-n viata,o holograma,a iepurelui.margele de os la gat,frumos decorate si-ancorate pe-un fir subire de canepa.ma uitam la forma lor,la insemnele lor,analizan semnificatia lor,iubind amintirile suprapuse peste real.avea mainile muncite si degetele zrobite,asa cum le avea inca de cand il cunoscusem,in iarna cea dura,alinata de parfumul portocalelor pe care le aducea cu el mereu,in rucsacu-i fara fund.

zana statea-n hamac,batuta de soare,privin lumea prin ochelarii imensi,colorati,colorand lumea-n contraste si esente puternice.sorbea cu pofta in sucul cald de lamaie,uitat la umbra calda de mai,in spatele stalpului maro,de lemn.sorbea cu totii pe rand,din acelasi suc,imparit in pahare,uitate parca,de dumnezeu,pe terasa intesata de lene si paturi,de oboseala nejustificata si saltele prafuite.

aveam un arc curcubeic in mana.pentru o fractiune de secunda,uirandu-ma la jocul e culori pe care-l nastea in bataia soarelui,tot prezentul si tot trecutul recent disparu.eram in copilarie,incalcita-ntr-un arc similar.o bucata de copilarie-n care jenunchii juliti cereau o pauza si-arul parea singurul drog,suficient de puternic sa-mi aline durerea.

momentul s-a evaporat precum apa la temperaturi de fierbere si-am decis,din priviri,sa ne ridicam trupurile ostenite sa plecam in zarea aceea apropriata.flamanzi,am coborat strazile cartielului mut,din marele oras,cu cerul albastru-n urma noastra.talpile ni se lipeau de asfalt.ii trebuise o secunda de nebunie sa-si descalte picioarele umblate prin multi si dealuri uitate de lume.ne trebuisera nu mai mult de doua secunde,sa-i luam exemplul si sa cunoastem adevarata simtire a asfaltului dur,precum solzii unui peste rau.

ne-am oprit in parcul de langa casa,pe-un petic de iarba.imprejurul nostru,oamenii-si faceau cruci si masinile treceau,de nicaieri,grabite.ne simteam in mijloc de nicaieri,caci zgomotul nu mai exista si linistea interioara ne proteja.

ma gandeam ca asa  ar fi fost,poate.

intoarcerea acasa a sters rapid imaginea iepurelui de pe chipul calatorului in timp,ratacit in spatiul modern,al societatii-n care,ne-a fost dat sa ne nastem.

unumai[inserthereadjective]caaltul

coridoare lungi,hipnotizante cu modele-n sah & those red zeppelins.

mi-e dor de inocenta cu care visam mai demult,pe cand norii-erau de vata si vata era dulce,prinsa pe-un bat,direct din rai.dar daca ma gandesc mai bine,ziua a fost mereu trista si-asa va fi pentru toate celelate [insert number of days left] de zile,de-ntai..caci,pan' la urma iepure va fi mereu cu mine,doar in mintea-mi bolnava.

la multi ani mie!

pagina 1O8

n-am fost acasa de cateva saptamani bune si e putin ciudat ,cum, gasesc mereu totul neschimbat aici si totusi presarat cu putine arome de ceva nou.mi-e drag si mi-e bine in lumea calda pe care ai mei au construit-o,cu grija.o lume in care relele nu par sa patrunda si dezastrele exista doar la televizor,la radio si prin ziare.aici e lumea unde sfarsitul lumii m-ar putea prinde fericita.

ultima data-n camera mea,intr-un dulap inchis,plin de amintiri,am gast intr-o cutie cateva tigari.un lucky rosu,va rog si fumul l-am inspirat acum recitand carti dragi mie.m-am tot gandit la oameni din alte timpuri,la amintiri,la jumatatea de deceniu ce se tot prelungeste,pana devine-un complet,pana cand cinci ani au sa devina  sapte si din sapte zece.m-am tot gandit si-n zadar cred c-am plans pe drumurile spre casa din marele oras,dupa iesiri nocturne si haotice.recitind pagini plini de drag,am descoperit un pasaj are m-a atins pentru intaia oara cu adevarat,desi ochii mei l-au mai intalnit:

daca e sa dau crezare tuturor trairilor mele,tuturor sentimentelor si vorbelor aruncate-n golul din minte,de-acea voce interioara,ar insemna c-am iubit o singura data.si daca e sa cred ca iubirea exista cu adevarat o singura data-n viata unui om,ce ma mai impiedica sa spun c-am iubiti si-am pierdut?

"cat despre fiinta iubita,ea nu te-a inteles niciodata"...dar daca m-ar fi inteles?daca visele nu s-ar fi shimbat si-as fi trait intr-un delir,pentru tot restul vietii mele?ma intreb cum mi-ar fi fost acum viata.dar destinul a fost scris,demult,in alte timpuri,in acele timpuri pe care-acum nu mi le mai amintesc.

si totusi,in plina-mi neintelegere a propriei mele persoane,gasesc cu surprindere persoane care-mi inteleg mai bine existenta,desi nu-mi cunosc trecutul si la o adica nici nu se arata interesate sa-l cunoasca...si la ce bun,caci atunci obsesia-mi legata de iepurele alb ar fi inteleasa ca o psihoza,ar fi tratata si remediata si asta -ei bine-asta m-ar depersonaliza.

persoane nu sunt multe si e doar una,care-mi gadila simturile,care ma educa,care ma face sa zambesc,sa-nnebunesc,sa ma bucur si sa ma-ntristez.e doar e persoana care-mi face surprize si ma strange-n brate fara motive,desi stransul in brate e o-ncalare completa a principiilor unui trup far' de suflet.

m-a intrebat azi,daca mi-ar placea sa facem ceva impreuna de ziua mea.doar noi doi,spre seara.mi-am imaginat pentru cateva momente intreaga scena.nu cred ca a mai existat cineva,inafara de familia mea,care sa-mi faca vreun plan asa frumos in acea zi a anului,in care dezastre psihologice au loc iar mintea mea o ia razna,intr-un dans tribal si haotic.

mi-am imagnat scena si , in cuvinte marunte, i-am multumit ca m-a facut sa visez.cu ochii deschisi.