Traunstein,a love story.

Nu toate poveștile de dragoste încep așa?Cu o primă întâlnire,cu o primă gâdilătură sau cu o primă izbitură puternică în centrul pieptului?Cu senzația că tot aerul din lume nu mai ajunge să alimenteze plămânii?

Era al treilea mileniu de când îl văzusem întâia oară.Era toamnă atunci,o toamnă caldă și plăcută.Îmi amintesc căci  linia părului său bătea deja spre roșcat,deși încă mai avea urme verzi și șuvițe blonde.Îl văzusem în depărtare,aproape de-un lac ce părea o mare mai mică și chiar atunci,simțisem acea lovitură puternică.Știam că am să-l iubesc pentru tot restul vieții,așa cum știam despre acele câteva animale fantastice,că am să le port în inimă, în fiecare clipă din restul călătoriei mele pe Pământ.Eram sfioasă,dar nu așa e când te îndrăgostești?Nu îți pierzi cuvintele și puterea?

Era al treilea mileniu și sfârșitul verii,când îl revăzusem.Știa că-l iubesc dar între noi,așa cum fusese mereu în toate poveștile mele de dragoste,erau mii de kilometri și prea mult timp.Multe lucruri ne despărțeau : nevrozele mele și dorul,lungul a câtorva țări,niște granițe și multe făpturi fantastice.Viața în definitiv.Până în acea ultimă zi de vară când nimic nu ne mai despărțise.Soarele strălucea pe cer și lacul lângă care-l văzusem întâia oară strălucea și răsuna a personaje din cărți și filme.Capul său era în nori și atunci realizasem că și al meu era la fel,căci zâmbetul mi se scurgea de pe chip , întinzându-se de-a lungul lacului.Îl îmbrățișasem,întâia oară și,tot întâia oară,puteam să văd cât de înalt,cât de văluros era.Nu ne trebuise mult să ne dezbrăcăm de gălăgie,de animale și alte făpturi.Nu ne trebuise mult să facem dragoste.Pielea sa era fină iar picioarele-mi alunecau peste ale sale.Trupul,de departe,părea zebrat,dar când îl strânsesem în brațe,privindu-i fiecare bucată în detaliu,realizasem că era un compozit magic de culori.Părea făcut din trandafiri stâncoși.Părea țesut cu argilă și calcar,părea făcut din bucăți de meteorit.Mă așezasem sub el și o vreme rămăsesem așa,ascultându-mi ecoul vocii lovindu-se de trupul său și căzând înapoi spre mine,odată cu stropii săi reci de sudoare.N-aveam mult timp împreună,dar ne bucuram de fiecare pas pe care-l făceam,de fiecare mișcare,de fiecare orizont pe care mi-l aducea înaintea ochilor.Îi mângâiam părul,atât de verde,deși toamna era aproape.Îmi oferise puțină apă și apoi,chiar după ce adormi lovit de oboseală și plăcuta atingere a soarelui,plecasem de lângă el.

Următoarea zi, toamna venise cu o ploaie măruntă și rece.Când mă trezisem,încă simțeam durerea ce o adusese picioarelor mele și oboseala încă zăcea în trupul meu.Vroiam mai mult și hotârâsem că nicio ploaie,niciun vânt,nicio toamă nu mă vor opri să-l mai sărut odată.Îmi terminasem cafeaua și-mi fumasem ultima țigară și mă întorsesem acolo,de unde plecasem cu o zi în urmă.Când ne revăzusem,ploaia se opri și el mă învită să-i văd restul trupului.Creștetul său era fantastic,teșut din pietre sfârâmicioase,negre.Din tâmple cascade fine se aruncau spre lac.Reci,cristaline,mici.Vocea lor se împletea cu cea a păsărilor și nebunia mea reveni.Transa mea.Normalul meu.De sus,din creștetul său,lumea părea un loc infim și aproape că puteam simți creatorul,acel copil cu un mușuroi de furnici.Îl sărutasem cât pentru toate cele trei milenii și apoi plecasem,luand cu mine bucăți din trupul său.Făcusem dragoste cu un munte,fără regret că-mi înselasem iubiții ,lăsați acasă,înconjurând micul oraș.

În trăsură priveam înapoi spre el.Ploaia începuse să cadă din nou.Cu stropi mari și reci.De toamnă.

-Ți-ai luat rămas bun?

-Da.Cine știe când ne mai vedem.

august.

Plecasem deja de o bucată lungă de vreme,poate chiar mai scurtă decât mi se părea.Marea era acum la mii de kilometri în spatele meu și adesea nisipul,aerosolii de dimineață,soarele ce se ridica din apă ca ceara într-un lava lamp,toate păreau desprinse din altă viață.Singurul lucru ce mă sincroniza cu timpul era nuanța cafenie a pielii mele,nuanță de care eram sigură că Șobolanul nu fusese prea încântat,deși eu o purtam cu o oarecare mândrie.Șobolanul,ce ființă fantastică!

În munți,departe de toate animalele ce-mi construiau viața,departe de toate paturile pe care le iubeam,fie că-mi aduceau odihna sau cele mai infiorătoare coșmaruri- păream complet desprinsă de realitatea pe care o lăsasem orașele antagoniste.Dar eram cu totul scufundată în ele,în ei,în orașe și în făpturi fantastice,de parcă întreg prezetul ar fi fost un act al imaginației mele bolnave.Singurul lucru care mă făcea să-l simt,era o durere de măsea.Durere care-mi amintea de bătrânul la care locuisem când mă mutasem în marele oraș.Avea o vorbă,pe care atunci,în munți,o simțeam mai bine ca niciodată : fetelor,durerile de dinți și durerile de suflet sunt cele mai rele.Mi-aș fi dorit să mai trăiască,să mă pot duce la el și din pragul atelierului să-i strig că avea dreptate.Sufeream de amândouă.Nu țin minte un timp în care cele două se se fi sincronizat.

Plecasem de o vreme,dar când inchideam ochii eram încă lângă Șobolan,în muțenia pe care o născusem chiar de când ne revăzusem,noaptea târziu în gara marelui oraș. Îl așteptasem cu flori uscate și-un fluture mort ce se descompunea cu fiecare clipă ce trecea.Ploaia aducea munților un aer trist,o culoare gri cu care ochii mei nu se puteau obisnui,nici măcar după ce petrecusem câteva zeci de ore alături de Șobolan,la câțiva metri sub pământ,într-un sicru mare,mirosind a igrasie și răsunând a ecouri moarte,lăsate-n urmă de toate ființe ce la un moment dat,trecuseră pe acolo.Ploaia aducea munților un aer trist și rece ce adesea-mi îngheța conturul trupului,lăsându-mi privirea pierdută într-un gol obscur.Nu eram fericită..deloc și îmi era greu să recunosc că odată fusesem fericită acolo.Încercam să-mi amintesc acel întâi mileniu în care ajunsesem.Delirul ,emoția,lacurile cristaline și crestele infinite,senzația de libertate.Fascinația.Mileniul al doilea,în care prima dimineață aducea sentimentul că nu trecuse decât o noapte de la ultima vizită.Mileniul al treilea,în care mă simțeam supusă unei tradiții.Ca o indiancă supusă unei căsnicii.Gemeam,de durere.Căci de fericire nu aveam cum.Pandantivul ce-l putam la gât devenea tot mai greu.Nimic nu era bine și frica-mi alimenta tristețurile.

Înainte de toate,înainte de plăcări,înainte de ultima lunii a verii,când Șobolanul mă găsise și-mi scrisese,știam că nimic nu va mai fi la fel.Era al treilea delir pe care avea să mi-l inducă,deși de fapt, nimic nu era din vina lui.Egoismul meu și nevoia de complexitate sufletească.Dorința mea,nebunia.

Secretul meu.Teoria haosului sau cât de fericită aș fi fost,dacă aș fi igonat scrisorile și mi-aș fi vazut de viață?Căci viața de care-mi vedeam atunci,ei bine,aceea era doar o plasmă compusă din orgoliu și nevoie.

to somewhere I call home.

de câțiva ani încoace,rar găsesc momente de fericire atât de puternice precum cele ce le trăiesc acum.e miez de noapte și camera mi-e plină de haine.o valiză goală zace în mijloc, așteptând să fie umplută .adevărul e că iubesc să fac bagaje.uneori am impresia că aș putea chiar să fac o meserie din asta. noaptea e senină și luna,cu un început lejer de scădere,veghează din centrul cerului.mă gândesc la nopțile viitoare când am să îmi pierd mințile seara,chiar după apus,înt-o curte mică ,și totuși plină de armonie.dimineața cafea cu spumă groasă și dulce,să-mi țină compania,în timp ce ascult liniștea micului oraș,dintre munți și lacuri,într-o țară și mai mică,cu oameni plini de zâmbete pe chipuri.sunt locuri de care te îndrăgostești și pentru care ești dispus să lași totul,familia,prieteni.sunt locuri unde găsești liniștea interioară și fericirea,locuri unde de fiecare dată când te întorci ai sentimentul de acasă.așa un loc,a fost și mai marele oraș ,în care am plecat pe cand eram îndrăgostită.oarecum,în toți anii în care am locuit acolo,am iubit muzica lui,străzile calde vara,dimineți cu grădini imense pline de caprifoi.dar apoi,într-o zi,am părăsit munții dragi,străbătând câmpii,până în inima munților.mă mai gândesc la locurile și lucrurile pe care am să le învăț și simt.e fantastic.parcă nici nu a trecut un an.

mi-ar plăcea ca toți oamenii să fie la fel de fericiți ca mine.cred că lumea ar fi un loc mai bun.

afară,când ningea

după Crăciun,după Revelion,după ce toate sărbătorile mici au plecat şi ele,a nins.şi-a nins.a nins de sus în jos,de jos în sus,pe orizontală şi pe diagonală,de parcă praful îngheţat ar fi fost măturat cu nerăbdare de-un Dumnezeu impacientat.pe dedesubt,asfaltul a îngheţat şi-n ghete,tălpile mele la fel.

căciulile groase,de mohair şi firicele de aur,mi-au încălzit creştetul ,mănuşile colorate-palmele,eşarfele infinite-gâtul,buzele.dar ochii au rămas,bătuţi de frig şi vânt,de îngheţul de-nceput de an,de zăpada mult prea târzie şi devenită musafir nepoftit.

atunci,pe ploape,strălucirea ochilor lui m-a fulgerat,zgribulindu-mi şi mai tare trupul,îngheţându-mi şi mai tare simţurile,transferându-mi existenţa pe meleaguri halucinante,legate de prezent,uitate în linia timpului doar de venişoarele degetelor mari,ce duc semnale puternice la creier.

mi-am vazut viitoruri,frânturi din ele şi-am ştiut că schimbarea mă aşteaptă.să vină vara,să plec,să fug-căci altă scăpare nu mai există.să plec în alte locuri unde alte forme ale timpului se manifestă.să rămân aici,unde nimic nu-mi mai aduce fericirea,ar fi absurd.egoismul meu devine hedonism,hedonismul o religie şi religiile-mi macină subconştientul,cerşind studiu,cerşind meditaţie.

mi-am propus ca într-un an ,locaţia din care să scriu,să nu mai fie nicidecum România.mi-am propus ca,într-un an,să fiu deja acolo,uitată de toţi cei pe care i-am întâlnit odata în marele oraş,cunoscute de fărâmituri de oameni,din cei zece mii,ai acelui oraş în care-am fost fericită aşa cum altă dată-am fost în oraşe şi mai mici.

dacă să fug de el,de existenţa lui înseamnă fericire ,atunci am să fiu fericită,căci să mai aştept,să mai plâng,să-mi mai amintesc,nu pot.nu mai pot.

când ţi se face dor,dar dorul nu poate să-ţi facă nimic ca să te ajute.

după ce orăşele compacte,vestice,pline de oameni zâmbitori mi-au captat atenţia şi-apoi îmbătat,plimbându-ma pe străzile marelui oraş mi se pare totmai greu să mă reîndrăgostesc de orizontul ce mă fascina altădată.

aici şi dunga dintre cer şi pământ e rece,căci până la ea oamenii uită de ei,de noi cei ce trecem pe lângă ei.

aici,pădurile-s reci şi-au să-şi piardă coloritul de toamnă subit şi iarna tot mai aproape are să-ngheţe toate simţurile.

de când m-am întors visez într-una la ziua aceea în care am să-mi deschid din nou ochii-n camera cu pereţi vernil şi cărţi şi-albume cu poze uitate de timp pe rafturi de lemn.visez la potecile bătute de laude aduse universului,energiei şi-un zeu cu nume.la apa translucidă şi la toate lacurile în care mai am să-mi scald imaginaţia.

acolo dorul nu doare,căci îşi depăşeşte condiţiile existenţiale şi-adesea-şi transformă negativul în cea mai pură formă de energie,cea din care se învaţă.cea din care-am învăţat să fiu fericită.

mă mai pierd printre cărţi,dar timpul şi-ascunzişurile lui nu mă lasă-n pace.

un motiv liric subliniat şi îngroşat.

când eram mai departe .

cât am rătăcit pe toate celelalte meleaguri pline de visare şi etern rai,am trăit mereu cu o ciudată şi totuşi dulce senzaţie de dor,combinată cu o şi mai dulce senzaţie de familiaritate.căci,la un moment dat,deşi întregul orizont îmii era prezentat ca fiind unul nou,îmi părea bătrân şi cunoscut de parcă în această viaţă mi-ar fi  fost scris să mă întorc în locurile unde sufletul mi-a copilărit.

nu sunt un suflet bătrân,dar sunt mai bătrân decât majoritatea sufletelor de lângă mine.aşta mi-au arătat pietrele,  numerele şi energii ce-au săvârşit ghidarea.esenţial mai e şi că,aşa cum bănuiam,înainte de plecări,cunoaşteri,înţelepciuni adunate şi privi scăldate în apusuri pictate,pot să-mi aflu destinul.întrebarea e acum dacă-mi doresc asta cu adevărat sau e tot jocul o iluzie ce-mi condimentează viaţa ?

când eram departe de casă,de case,de oameni cu limba cea pe căror acorduri am crescut,am găsit prin magazine mici,ezoterice şi pe străduţe înguste ce duceau spre munţi atât de înalţi de parcă-ar fi vrut a-atingă cosmosul,oameni cunoscuţi.siluete şi fire de păr,încâlcite adesea în fumuri de ţigară aspră.şi de-atunci a început dorul,o formă de energie ce se balansează pe linii subţiri între bine şi rău.dacă dorul e legat de ataşament ,ataşamentul e doar energie negative,iar de-i legat de iubire,atunci...

atunci mă echilibrez printr-o reprimare aproape freudiană.ţin dorul cât mai spre centru,ca să nu cad în iluzii şi-absurdităţi emoţionale,dar şi pentru a nu deveni un trup robotic,lipsit de timpul trecut.

afara plouă

s-a făcut frig şi,parcă odată cu el,toate sentimentele mele despre o continuă vară,s-au risipit.plăuă mărunt,plouă din lateral,plouă de jos şi de sus,ca-n forrest gump.e natura asta pe care o ucidem noi,aşa-i e felul şi nu pot fi supărată pe vremea gri şi sunetul bacovian.
dincolo de toate,realitatea e ceea ce mă supără cel mai tare.mă supără monotonia şi glasul românesc,de care nu mi-era dor deloc.drumurile şi-asfaltul şi toata obrăznicia din glasurile compatrioţilor mei-problemele şi timpul liber inexistent şi sunetul clopotelor ce trezesc groaza,frica de Dumnezeu în interioriul lor.
mie-mi trebuie doar forţă acum,forţă să nu uit ce-am învăţat,să nu-mi pierd visele de-a ajunge-napoi de unde m-am întors.

încă o îndrăgosteală (săptămâna celor cinci ani)

Întotdeauna am ştiut că,undeva în lume,trebuie să existe bucata aceea de rai pe care o visez decând ţin minte visele.cu oameni calzi şi civilizaţi,cu străduşe pierdute-n ceaţa munţilor şi munţi cu vârfuri pierdute-n nori.am ştiu că lacurile cu funduri adânci şi culori clare trebuie să existe şi-n palpabilul personal,nu doar în poze lucioase şi amintiri greu de penetrat.

în austria,departe de casă,departe de oamenii a căror limbă o cunosc dar sens nu,departe în munţi,m-am îndrăgostit.dar eu mă îndrăgostesc mereu,ai putea spune.mereu,mereu cu intensităţi şi stări diferite-şi-acum sunt îndrăgostită,de-un loc cu prea mult vis,de.o limbă spurcată şi grea.m-am îndrăgostit de-un el lăsat acasă care-mi spune noapte bună după toate întrebările copilăreşti,culese din apusul zilei.

m-am îndrăgostit aşa cum m-amîndrăgostit acum o jumătate de deceniu.o jumătate de deceniu ce mi-a măcinat măduva din oase,până când oasele s-au făcut praf.jumătate de decenu de halucinaţii sentimentale şi gânduri şi speranţe.

după prima săptămână.

nevoi de schimbare,la asta se rezumă în mare parte toată ideea mea despre propria-mi viaţă.nevoi de schimbare,după o săptămână de delir sufletesc şi reconfigurare mentală.dincolo de toate,ideea unei linişti pe care cu greu o găseam mai înainte,s-a născut undeva între toate zilele de pace..acolo,printre cristale şi lacuri adânci cu baze vizibile.s-a născut şi pare a creşte,mai repede decât toată durata-i de concepţie.

în centru trupului,cam pe acolo pe unde sufletul sălăşluieşte.acolo,exact acolo simt cum mii de mâini fine-mi desfac pielea şi caută aer proaspăt-acelaşi aer proaspăt de care toată fiinţa mea s-a făcut dependentă,între două segmente prea mici,de timp linear.

acum o săptămână eram pe drum,pe-autostrăzi cu benzi fine,spălate de soare şi ploi şi frigul de munte.şi..tot acum o săptămână,simţeam cum schimbarea mă cheamă,ca să-i nasc copilul.

şi-acum vreau un capăt de lume precum cel în care trăiesc.unul rupt de realitate şi totuşi prea aproape de ea.unul prea dulce şi totuşi posibil.unul organizat,plin de drag şi făr' de dor,căci dorul şi mila,toate,toate...sunt doar energii negative,ce macină măduva din oasele sufleteşti.

Österreich,die ersten Tag.

momentul de plecare spre două ţări mai incolo,părea la un moment dat să nu mai vină.visasem o vară întreagă la drumul lung scăldat în soare şi ploi,la momentele puţine de somn şi oboseala acumulată.visasem o vară întreagă,prntre toate drumurile scurte cu întoarce profund marcate de iregularitatea timpului liniar.

dar,după ce-am aşteptat,după ce calea spre eliberare şi-a deschis porţile luându-mă pe sus,visul a început să prindă formă,ţesut de conversaţii şi muzici desprinse din idealuri de mult uitate.la început,12 ore de străbătut autostrăzi din soare şi apă ,păreau greu de suportat şi mî pregătisem oarecum să reprim totul în ceva camere mentale,întunecate,din care plictiseala şi nervii firavi,să nu mai asă niciodată.norocul a fost de partea mea,sau poate că au fost toate acele energii pozitive pe care trupul meu le strânsele atâta vreme,pentru începutul toamnei.

şi..atunci când patul moale şi totuşi brut mi-a găzduit întâia oară trupul,iar mintea mea a început să deruleze toate lucrurile ce fusesere discutate şi înţesate toate cele 12 ore,am realizat că timpul halucinant venise cu mine.se strecurase în bagajul meu sau poate,într-un fel timpul halucinant e bagajul meu.bagajul meu sufletesc.

un bagaj ce-n toată halucinanţa lui poate să facă nesimţită oboseală şi câteodată chiar să o uite.un bagaj ce,a făcut toate cele,găzduind muzică bună şi soare şi-ndicatoare reflectate-n şosele spălate şi discuţii interminabile despre viaţă..căci viaţa e în sinea ei o discuţie interminabilă.

la 24 de după ce-am desfăcut valizele fizice şi psihice,sorbind o tigare,pe terasa ce -mi pare a fi de-o impersonalatete atât de mare încat dragul şi familialul se instalează în ciudă,imediat;am hotărât că prima zi departe de tot ceea e casă a fost surprinzătoare.de la tmpul ce-a părut să stea în loc ca apoi să zboare până la lucrurile frumoase pe care mintea mea le-a primit cu plăcere,totul a fost frumos.chiar şi ploaia măruntă şi rece,ce pare să nu coloreze-n gri orizontul.nu aici,cel puţin.