(penultima) gură de vin.

când mă întorceam spre casă,de la autogară,ţinând biletul în mână,fluturat doar de vântul gri,mi-am amintit subit toata ziua de 3O decembrie a anului precedent.ţineam minte toate detaliile,de parcă întreaga zi se petrecuse ieri.

mi-am amintit seara acelei zile,isteria mea absurdă,statul acasă pe-unul din multele colţuri ale mesei din bucatarie.

sorbeam şi-atunci vin,ca şi acuma şi tot acelaşi colţ mi-e suport la o ultimă conversaţie,acasă,cu sinele-mi.

ţin minte cu exactitate ziua de 3O decembrie a anului precedent şi poate că,întocmai luciditatea zilei mă ameţeşte,reuşind aproape să mă convingă că,anul pe care mă pregătesc să-l închei acum,nu a existat de fapt.

a fost un an special.am urmărit iepuri,lâsându-mă purată de sentimente şi nelişte,căzând în nopţi nedormite şi dimineţi îngândurate.m-am îndrăgostit,poate o dată,poate de câteva ori,nu mai ştiu căci toate îndrăgostelile mele sunt efemere.am plâns,poate mai mult decât trebuia,dar descărcările-au eliberat mereu o energie pozitivă,blocată-năuntrul meu doar de spaimă.

la început anului,chiar după ce luna ianurie trecuse de jumate cu câteva zile,un prunc mult iubit decând era un simplu embrion,a făcut cunoştiinţă cu lumea.a văzut lumină pe Pământ şi s-a gândit să vină şi el să vadă ce mai facem.e probabil cel mai frumos copil pe care l-am  văzut în cele două decenii şi-un pic ale mele.când s-a născut am plâns.am plâns de fericire.

la un moment dat,pe la miez de an,am plâns câteva ore-n şir.era vara şi-era cald şi eu nu dormisem de câteva nopţi deja.machiajul mi-era scurs pe tot  chipul şi sudoarea de pe frunte,amestecată cu lacrimile,întindeau tot negrul ochilor pe decolteul adând.conduceam o maşină.era nunta fratelui meu.o nuntă superbă,plină de fericire şi soare,plină de emoţie şi spiritualitate.

apoi au venit de tot zilele calde de vară şi soarele m-am prins mereu dimineaţa pe balcon,la cafea cu eliade-n mână.de dragul cărţii n-am citit toata vara mai mult de cateva pagini pe zi.mi-era teamă pe-atunci să nu pierd amorul,povestea,fantezia indiană.

după ce toate lucrurile pline de vară şi-au găsit sfârşitul,la capătul a 12 ore de drum,pe cele mai pustii drumuri şi cele mai frumoase autostrăzi,viaţa m-a găsit în austria.am străbătut păduri cu lacuri fără fund,făurite din cristal şi tot din cristale am primit lecţii spirituale.din cristale şi din lemn,din pietre.din natura eternă,magică,din munţii înalţi,din oameni frumoşi.de-atunci nu mai ştiu nimic.timpul tree după cum vrea el şi nu cred că mai are vre-un rost să-l înţeleg sau să-i ţin pică.de când m-am întors pe meleaguri româneşti,neliniştea-mi fulgeră trupul mereu şi-mi blochează orice urmă de odihnă.dar tocmai neliniştea m-au adus mai aproape de-un suflet drag,ce m-ajută şi mă-ntoarce mereu pe calea cea bună.ce-am făcut pe 29 decembrie a anului trecut?nu ştiu.dar ştiu că acum,sufletul acesta drag m-a vizitat.ne-am sorbit ceaiurile şi ne-am ascultat viziunile,meditând la un prezen pur.

azi,pe 31 e ziua lui şi-i mulţumesc pentru tot ce face pentru mine.

mâine,pe 1 ianurie,e ziua ei.cea care mi-a deschis ochii şi m-a luat cu ea pe pâmânturi străine.îi mulţumesc pentru tot.ce a fost şi ce va mai fi.

acum..acum mulţumesc Universului infinit,că-n toată măreţia lui îmi păstreză şi veghează şi mie energia,că la fel face şi cu energia familiei mele,persoanelor dragi şi-apropiate mie.mulţumesc Universului infinit pentru-un an chiar...frumos până la urmă.

pe la sfârşitde noiembrie.

era cam aşa,sfârşit de noiembrie cand am sorbit împreună ceaiul acela cald,cu urme de verdeaţă prin el.trecusem de prea multe ori pe lângă ferestrele mari,luminoase şi nicioată nu observasem cât e de întuneric de fapt afară.niciodată pâna în acea seară cand toată călura de peste vară ieşea pe la colţurile de sticlă.

înăuntru mirosea a altă lume şi-ntradevăr era o cu totul altă lume acolo,una mai veselă,plină de energie pozitivă-nvelită-n mistic.am petrecut o eternitate,printre bijuterii din ţări pierdute de civilizaţie şi poveşti interminabile.

adesea aveam impresia ca timpul nu mai exista şi chiar şi-acum,de fiecare dată când imi pierd capul,în vitrinele mari,la fel de luminoase,mai cred c-acolo el nu există.

şi mi-e or de ceaiuri si de căldură,de mituri şi ritualuri cărora abia acum le înţeleg substraturile.şi mi-e dor să-mi tremure picioarele,din pură plăcere spirituală.

ma trezesc la realitate,realizand mereu ca paşii mei o iau inainte şi niciodata spre culoarul ce duce-n acel tărâm.mă trezesc la realitate dorindu-mi sa am curajul acela nebun să mai intru şi să mai stau.fără sens,fără logică,la un ceai fierbinte.

e sfârşit de noiembrie şi-mi pier simţurile,capul,echilibrul.

când eram mai departe .

cât am rătăcit pe toate celelalte meleaguri pline de visare şi etern rai,am trăit mereu cu o ciudată şi totuşi dulce senzaţie de dor,combinată cu o şi mai dulce senzaţie de familiaritate.căci,la un moment dat,deşi întregul orizont îmii era prezentat ca fiind unul nou,îmi părea bătrân şi cunoscut de parcă în această viaţă mi-ar fi  fost scris să mă întorc în locurile unde sufletul mi-a copilărit.

nu sunt un suflet bătrân,dar sunt mai bătrân decât majoritatea sufletelor de lângă mine.aşta mi-au arătat pietrele,  numerele şi energii ce-au săvârşit ghidarea.esenţial mai e şi că,aşa cum bănuiam,înainte de plecări,cunoaşteri,înţelepciuni adunate şi privi scăldate în apusuri pictate,pot să-mi aflu destinul.întrebarea e acum dacă-mi doresc asta cu adevărat sau e tot jocul o iluzie ce-mi condimentează viaţa ?

când eram departe de casă,de case,de oameni cu limba cea pe căror acorduri am crescut,am găsit prin magazine mici,ezoterice şi pe străduţe înguste ce duceau spre munţi atât de înalţi de parcă-ar fi vrut a-atingă cosmosul,oameni cunoscuţi.siluete şi fire de păr,încâlcite adesea în fumuri de ţigară aspră.şi de-atunci a început dorul,o formă de energie ce se balansează pe linii subţiri între bine şi rău.dacă dorul e legat de ataşament ,ataşamentul e doar energie negative,iar de-i legat de iubire,atunci...

atunci mă echilibrez printr-o reprimare aproape freudiană.ţin dorul cât mai spre centru,ca să nu cad în iluzii şi-absurdităţi emoţionale,dar şi pentru a nu deveni un trup robotic,lipsit de timpul trecut.

septembrie (these last couple of days)

timpul linear are obiceul să zbore repede-repede,de parcă ar fi un puf de păpădie suflat cu mânie de-un copil supărat.minunile şi toate lucrurile pe care le aduce precum şi comportamentul deviant al timpului,universal valabil doar în cunoştiinţele pământenilor,n-ar trebui să mă mai şocheze în niciun fel,căci cu cât îşi onduieşte trupul imaginar mai mult,cu atât învăţ să-i ascult muzica şi deci,să-i prezic mişcările,de parcă aş fi vreo ghicitoare-n cafea.

ceasul exterior ticaia mai tare decât cel interior şi cel interior părea să bată-n loc,scoţând în acelaşi timp un sunet asurzitor şi totuşi liniştitor.totul aducea a linişte de fapt,chiar de totul ascundea mai degrabă o ploaie sufletescă acidă,cu stropi mici şi pătruzători până-n măduva oaselor.reuşisem să adorm înainte de apusul singuratic al soarelui.în somn,visele mi-l aduseseră aproape.îl priveam în ochi şi-i mângâiam spatele,de parcă ar fi fost copilul gângărind pe care,cu atâta drag îmi plăcea să-l leagăn.când mâinile mele i-au atins faţa,numărând pe buricele degetelor,barba deasă deprinsă-n păduri,m-am trezit şi sufletul mi s-a izbit din nou de trup,alunecând cu putere pe culoarele halucinante ale timpului.

în următoarea zi zâmbetul se lăsa tras de gravitaţie,magetul puternic al pământului îmi distrugea toate trăsăturile feerice de bine şi veselie.mintea-mi fugea constant pe plaiuri îndepărtate şi ochii spre toate cele treisuteşaizecidegradealeorizontului.mi-era imposibil să nu-l văd dansând pe linia ce uneşte cerul cu pământul.

la apus,când soarele şi-a dublat proiecţia-n geamul imens,plină de furie şi fustrare,am scăpat câteva lacrimi şi m-am rugat cerului,universului să-i dea mintea necesară înţelegerii unei astfel de trăiri.nu i-am dorit nici bine şi nici sănătate,căci rezervele-i sunt puse deoparte.nu i-am dorit nici măcar linişte sufletească,deşi în sinea mea ştiu de ani buni,că are nevoie de aşa ceva.i-am dorit doar minte,minte destulă ca odată,oricând în existenţa-i efemeră,să-şi îndrepte chipul spre ecoul cosmic,ca să mulţumească pentru acel suflet ascuns şi reprimat în colţuri adânci şi-ntunecate din drumul lui prezent.

dincolo de acele momente,în culoarele halucinante ale bătrânului timp am găsit bucăţi de zâmbet ce mi-au echilibrat stările prezente profund marcate de plecări îndepărtate ale unor oameni dragi mie.plecări cu depresii temporare lăsate-n urmă şi psihoze făr' de rost cărora trupul meu trebuie să facă faţă.la un moment dar,toate seriile de trăiri şi tristeţuri personale şi moştenite din exterior vor duce la un colaps.totuşi o cădere-n eccouri întucate marchează,asemenea viselor ,trezirea la realitatea.bucăţi din mintea mea,deja sunt pierdute pe drum,dar acel punct din timp în care am să câştig calea spre echilibrul final ,pare să fie tot mai aproape.şi vor fi dimineţi cu cafele interminabile şi păduri încă înverzite,de colindat,de adorat.seri cu oglinzi spirituale şi nopţi meditative şi deschiderea canalelor energetice spre atingerea luminii şi-a înţelepciunii divine.

42?

What is the answer to the Ultimate question of Life,the Universe and Everything?

Când mă gândesc la răspunsul suprem,ce ar trebui să definească rolul existenţei umane,automat buzele mi se încreţesc pentru ca mintea mi-e bombardată de imagini,rânduri de carte şi secvenţe radio din celebra carte a lui Douglas Adams.problema e că zâmbetul pare să-mi dispară tot mai repede,de la o vreme încoace,căci el e tot mai des şi mai uşor de înlocuit cu amărăciunea pe care,însăşi existenţa în minunatul şi mult evoluatul secol 21 ,o presupune.

Care e răspunsul întrebării supreme?

Nu e patruzecişidoi aşa cum,cu atât de multă ironie matematică şi amuzament,autorul l-a gândit mai demult.O fi fost secolul lui de vină,probabil.Azi idetific că întreaga existenţă umană se reduce la hârtii şi din păcate nu la cele ce ar trebui să ne îmbogăţească spiritual,împregnând codul genetic cu informaţie ereditară.Nu sunt coli de hârtie pictate,imprimate cu cerneală ţi versuri,nu sunt hârtii de făcut origami,nici fotografii şi nici măcar scrisori de dragoste.Bibliotecile par a se goli de cărţi,de piele învechită cu miros de istorie,merele gutui nu mai parfumează camere uscate de soare,nucii nu mai ţin umbra bătrânului  pâmânt.

Ştii,dezamăgirile-s multe şi parcă au un rol morbid de-a se înmulţi zilnic.Şi-s multe şi încep devreme,adesea la sfârşituri de veri uitate de lume,pe asfalt rupt şi câmpii cu flori uscate.Când mă trezesc dimineaţa pe cântecul liber al copiilor ce-ş trăiesc ultimele clipe de libertate,regretul mi se instalează-n suflet înainte ca ochii să se poată adapta la lumina de-afară.Mă gândesc tristă la ziua-n care vor creşte din hainele de julituri şi vor găsi lumea de dincolo.Nu,nu,nicidecum cea pe care ar trebui să o găsească toţi oamenii de pe Pământ,ca eu să pot  fi fericită.Va veni o zi în care se vor trezi şi ei,închişi in libertatea regimului absolutist al acelor bucăţi de hârtie.Va veni o zi în care vor uita de toate ţipetele,de toate orele petrecute între răsărit şi apus,alergând pe norii binelui şi-a lumii făr' de griji.

În acea zi tragică în toţi ochii spiritului,vor găsi că răspunsul întrebării supreme nu e nicidecum o iluminare spirituală sau iubirea,sau suma celor două.Vor găsi şi ei,ca şi mine,că răspunsul e chiar regimul acela în care trăiesc,în care au crescut fără să înţeleagă prea multe- vor găsi că lumea în care sunt nevoiţi să trăiască e cea guvernată de bani,de lăcomie,de falsitate.

Şi nu e trist?

Multă vreme n-am înţeles cu adevărat care e rostul vieţii lui.N-am înţeles de ce alege mereu să alerge,să plece,să revină.Să-şi usuce trupul în adieri de vânt,ca apoi să-l rehidrateze-n ape colorate.N-am înţeles motivul pentrucare alege să renunţe la pantofi,ca să-şi murdărească  tălpile-n pâmântul vechi,plin de viaţă.

Înţelegerea mea a venit într-un moment de furie intensă şi fustrare sufletească-n apogeu,înţelegând totodată că fiecare impuls negativ are adesea un rol pozitiv.De ce face tot ce face?Pentru că şi-a găsit răspunsul,găsind adevărul ascuns vieţii comfortabile.Mii de ani de evoluţie tehnologică a omorât omul din om,lăsându-l doar o bucată de carne.El a învăţat că acea bucată de carne e doar un mijloc de comunicare-n lumea prezentă,dar dincolo de ea există una invizibilă.Pentru ca ea să devină vizibilă,pentru ca natura ei să-şi deschidă porţile,trebuie să trăiasă.Nu închis într-un regim absolutist al unor hârtii făr' de voloare,ci într-o lume la fel de ascunsă şi ea,doar că mult mai accesibilă.Şi ea,ea e primul pas în câştigarea continutăţii.Uniunea cu pământul,cu vocea copacilor,cu zborul cerului şi ecoul universului,hărtiile cu versuri de-amor şi suflet şi istorie,sunt toate lucrurile de care un om are nevoie cu adevărat să fie fericit.Căci în clipa în care am îngropat armele în pământ,el le-a născut în sângele nostru în molecule de ură,invidie,lăcomie şi falsitate.

Multă vreme nu l-am înţeles,decât în fragmente.Dar acum îi ştiu rostul şi-i găsesc noi substraturi,pe care săle admir,să le visez şi-ntr-un unic şi repetitiv ,ironic final să le-ador.

Mi-e aşa mi-e scris,dar înţelegând toate cele şi căutând forme de a înţelege şi nevoile tuturor celor rămaşi captiv în durul regim,îmi voi găsi leacul tristeţii,născute din fustrările lumii-n care trăiesc.

în deşert,pe marte sau pe lună.

la sfârşitul celor două milenii de ploi şi sufluri reci,soarele s-a legat de cer,eliberând suflete din sclavia deprimărilor tomnatice.tot atunci,m-am reîtălnit c-un trecut reprimat din care-am extras câteva zâmbete pentru colaj ce are să devină amintire,într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat.

ca să ajungem în deşert,am fost nevoite să înfruntăm râuri calde şi schelete de zmeu.broaştele săreau speriate,dar mai speriate-eram noi,copilele asfaltului.în tot acel timp,în care tălpile sandalelor se-nfigeau cu putere în pământul moale,gându-mi zbura la iepure.mi-l imaginam făcând balet printre crengile uscate,uitate-acolo din timpuri uitate la rândul lor,de omenire.

când am ajuns în deşert,plămânii strigau după aer şi aerul era rarefiat.uitânu-mă mai atent in jurul meu,am constatat că părăsisem fără să simt,Pământul.sol roşu,amestecat cu argilă uscată,crăpată şi zidită-n mici munţi gri.

tărziu mi-am dat seama că,defapt,ajunseserăm pe lună.toate stările şi toate uitările,îmi indicau locaţia.

the beggining of the end.( p.I )

everything that has a beggining has an end.

e o poveste lungă şi veche de când oamenii s-au trezit din visul adânc al inconştientului.mda,da,da!tot ce are un început are şi-un sfârşit.e un fel de blestem universal.de fapt,chiar şi universul e sortit pierzaniei,lucru care mă întristează adesea,profund.poate că spiritele au să ramână pe-undeva prin golul întunericului,blocate.poate vom fi o mare de suflete,binecuvantate cu plutirea,scăpate de blestemul sfârşitului şi-al esenţei materiale.

era vară şi cald şi părul meu lucea la soare,căci pe-atunci era pictat în violet şi-albastru şi nu prea cunoştea problemele reieşite din asemănarea cu câlţul.rochia albastră îmi atarna pe corp,făcând loc vantului şi boabelor de transpiraţie.şi-aveam şi maşina pe-atunci şi-mi ascundeam mereu centura pe sub braţe,ca să nu-mi păteze soarele,umerii goi.

era vara şi cald şi-eram sărace,poate că la fel de sărace ca acum.în centrul marelui oraş,cocoţate pe-o bancă,pierdute în pagini imense de-anunţuri,scăpând cate-un loc pe maşinuţa ce-avea ca tichet de parcare,avariile puse.bidonul de apă minerală,costase sub un leu şi-era deja cald,dar ce mai conta căci aveam deja în minte casa visurilor noastre.pe-atunci era înca o ipoteză,chiar de a doua zi,am strâns mâinile muncite şi ciobite ale bătrânului cu ochi albaştri şi pielea lăsată de timp.

la-nceput de toamnă,oglinda era pictată în culori fluorescente şi eşarfele atârnau de stâlp şi de pereţi.pe-atunci podelele nu tremurau aşa de tare şi nici terasa nu-şi avea capâtul sub fereastra mea cea mica.dar în timp,toate s-au adunat.şi sticlele de alcool şi oamenii opriţi pentru odihnă,pe saltele şi pe jos,prin paturi vechi şi-n baia ce adesea adaposteşte curcubee.

între pereţii de carton şi lemn ,au luat naştere,rapid,toate sentimentele umane şi la fel de rapid,chiar năucitor,toate s-au alterat şi s-au schimbat,până într-un colaps ciudat.un fel de big bang,dar la o scală mai mică,mai personală.

apoi a apărut hamacul şi-n el somnuri dulci şi poveşti scrise de Eliade.şi dupa-un timp şi grădiniţa s-a infiinţat ,grădiniţa de pisici pufoase şi agitate.

şi-apoi începutul sfarşitului.listele şi gruparea generală,somnuri perdute-n dimineţi,dimineţile şi-a lor lumină,ascunsă de draperiile groase.totul la-nceput de vară,cu miros de toamnă tarzie.

dimineaţa,ziarul are să ne fie din nou prieten şi-apoi probabil,alte ferestre vor sprijini coatele şi desele lacrimi de disperare şi fustrare.eu sper la ferestre mai mari,da,chiar de spaţiul va fi mai mic şi mai claustrofobic.

n-am văzut încă nimic,dar o primă idee naşte fluturi în stomac.

o primă idee cu picturi murale şi altfel de vise şi altfel de lumini.

şi poate versiunea erotică a baldachinului inocent,de-acasă

o primă idee,ce-mi aminteşte de-acea zi de vară,când primele vise au fost făurite.

cronicile unei dupa-amieze lenese.

poate ca a disparut cu timpul din peisaj si poate ca imaginea lui si-a sters din lucire,dar din cand in cand il gasesc in diferiti oameni,in diferite scenarii si drame de primaveri tarzii.zambetul mi-a aparut din senin pe buze,in acea dupa-masa calda si lenesa,cand umerii ma dureau de la efortul somnului si spatele-mi amortise de la dulcea leganare-n hamac.l-am vazut,asa cum il va adesea,in alte persoane si-au dulci momentele,caci sufletul s-a scufundat in visare,chiar pe cand visarea parea sa mai apara doar noaptea tarziu.

ne-am petrecut dupa-masa ascultand muzica lemnului taiat,din ateleriul ce facea sa vibreze intreaga casa.dincolo de toate vietile ce traiesc intre pereti,adesea casa-si adaposteste propriul suflet,caci ii vibreaza intreaga structura,caci noaptea cadrul de lemn trosneste si vantul isi face mereu culcus printre stresini.ce alte componente-ar mai putea avea o fiinta?ea -si onduieste cadrul si zbiara-n amiaza mare si noaptea se-odihneste odata cu noi,toate.

i-am ascultat trairea fara sa o pot privi,iar ochii-mi fugeau spre gatul cel de pe trupul rezemat de scaunul vechi.il batea soarele si-i straluceau margelele si intreaga imagine-mi readucea-n viata,o holograma,a iepurelui.margele de os la gat,frumos decorate si-ancorate pe-un fir subire de canepa.ma uitam la forma lor,la insemnele lor,analizan semnificatia lor,iubind amintirile suprapuse peste real.avea mainile muncite si degetele zrobite,asa cum le avea inca de cand il cunoscusem,in iarna cea dura,alinata de parfumul portocalelor pe care le aducea cu el mereu,in rucsacu-i fara fund.

zana statea-n hamac,batuta de soare,privin lumea prin ochelarii imensi,colorati,colorand lumea-n contraste si esente puternice.sorbea cu pofta in sucul cald de lamaie,uitat la umbra calda de mai,in spatele stalpului maro,de lemn.sorbea cu totii pe rand,din acelasi suc,imparit in pahare,uitate parca,de dumnezeu,pe terasa intesata de lene si paturi,de oboseala nejustificata si saltele prafuite.

aveam un arc curcubeic in mana.pentru o fractiune de secunda,uirandu-ma la jocul e culori pe care-l nastea in bataia soarelui,tot prezentul si tot trecutul recent disparu.eram in copilarie,incalcita-ntr-un arc similar.o bucata de copilarie-n care jenunchii juliti cereau o pauza si-arul parea singurul drog,suficient de puternic sa-mi aline durerea.

momentul s-a evaporat precum apa la temperaturi de fierbere si-am decis,din priviri,sa ne ridicam trupurile ostenite sa plecam in zarea aceea apropriata.flamanzi,am coborat strazile cartielului mut,din marele oras,cu cerul albastru-n urma noastra.talpile ni se lipeau de asfalt.ii trebuise o secunda de nebunie sa-si descalte picioarele umblate prin multi si dealuri uitate de lume.ne trebuisera nu mai mult de doua secunde,sa-i luam exemplul si sa cunoastem adevarata simtire a asfaltului dur,precum solzii unui peste rau.

ne-am oprit in parcul de langa casa,pe-un petic de iarba.imprejurul nostru,oamenii-si faceau cruci si masinile treceau,de nicaieri,grabite.ne simteam in mijloc de nicaieri,caci zgomotul nu mai exista si linistea interioara ne proteja.

ma gandeam ca asa  ar fi fost,poate.

intoarcerea acasa a sters rapid imaginea iepurelui de pe chipul calatorului in timp,ratacit in spatiul modern,al societatii-n care,ne-a fost dat sa ne nastem.

noptile de vara,din nou.

afara miroase a vara.miroase a zile lenese si-a leneveala-n mijloc de zi,a limonada rece si-a nopti calde.

adesea ma gandesc ca linistea trebuie sa miroasa a strazile cartierului,batute noaptea,in cautarea nimicului boem,incatarea finala,desavarsita,a sufletului.linstea,in toata esenta ei,trebuie sa aiba intregul sentiment al pierderii vremii,pana la epuizarea trupului.

afara miroase a singuratate,a singuratate de mai si iunie,iulie si-apoi august,pana la implinirea somnului de vara,pana la incheierea tuturor viselor.afara mai miroase-a flori si-a ploaie,a lemn ud.si..si mai miroase a delir emotional,a handicat sufletesc,a blocaj sentimental.miroase a haos si-mi place.

am luat viteza de cum am ajuns pe strada-n panta.picioarele mi-au fost tarate cu viteza luminii pana in capatul lumii si-acolo m-am oprit,ca sa ascult absenta zgomotului.zana era in spatele meu,se misca gratios si radea de calatoria mea.ne-am plimbat pe linii albe continue,discontinue,amintindu-ne despre una din serile ce trecuse.serile noastre pierdute pe stazi,au mereu ceva amuzant in ele,caci fiecare pierdere inseamna mult fum inauntrul cutiei craniene,mult fum si multa confuzie.cateodata si pante abrupte si-urcari cu bucati din plamani,lasa-n urma,ca semn de carte,in cartea vietii noastre.

de cum am iesit din cabana,mirosul lemnului ud mi-a inundat narile.mi-am dat seama,ca,pentru intaia oara dupa o prea lunga vreme,aerul avea miros.intr-o lume fara-acest simt,inveti sa te bucuri de cele mai mici adieri,chiar de ele-aduc pe retina,toate filmele de-altadat'..fie ele bune,fie ele rele.

luna  era si ea pe cer si-n universul nostru,ne-am lovit de singuratatea celor doi de sex opus,ce-si tarau trupul sub lumna ei cala.m-am uitat la silueta lor,realizand ca si ei cautau acelasi lucru ca noi.evadarea si poate parfmului verii.cautau liniste.evadare din realul cotidine.alergau cu pasi marunti de tot ce urmeaza sa fie,de de ce-a fost.probleme,responsablitati.e fascinant,cate lucruri poti avea in comun c-o mana de straini,si cat de putine cu cel ce-ti saruta trupul,centimetru cu centimetru.

m-am intors acasa,la cabana.mi-am amintit ca din toata seara mea,din esenta dulce de parfum,lipsea cel al caprifoiului.caprifoiul e cireasa de pe tortul nimicului delirant,in care,cu atata drag,imi place sa ma odihnesc.

dimineata in care lumea s-a intors pe dos.

era a 5-a zi de stat in pat sau cel putin asa-mi imaginam eu.asa imi doream,caci trupul meu intins pe salteaua revarsata peste cadrul e lemn putred pe la colturi si mic ,ca pentru un elf,se simtea cel mai bine acolo.si fereastra ma aproba si-n deshizatura ei larga,imi trimitea soarele de pe cer,in raze filtrate de draperia groasa,antica.

lumina,atmosfera,aerul cald de primavara iluzionista,ma trimiteau cu ganul pe plaiuri boeme,pe-acele plaiuri pe care-am trait mai mult cu mintea,caci mintea-mi e singurul loc unde lumea e nemarginita si universul mai mic si mai usor de atins.

ma vroiam plecata si cu trupul,vroiam ca ochii mei sa vada gradinile inflorite si arbustii imensi,aproape copaci,infloriti in galben fosforescent.ma vroiam plecata si cand ma trezeam plecata,batand cu picioarele asfaltul fin al marelui oras,intreagul univers interior isi cerea inapoi plecarea spre casa,spre scorbura din patul moale,spre camera mica.

si mai vroiam sa ma intorc in locul unde--mi gaseam mereu linistea,unde inca o mai gasesc.in locul de unde si ploaia pare un vis frumos,chiar si-atunci cand picurii imensi lovesc ferestrele frenetic,brutal,sadic.

mai curand decat ma asteptam cu timpul linear ajutandu-ma sa-mpachetez,am vazut toti cei osutacincizecidekilometri cum raman in urma mea.si-apoi a urmat frenezia si linistea care,in mod bizar,vine mereu cu ea.cuiburi de oua sparte si blaturi pufoase pe langa dosare colorate si-imprimante in repaus.televizoare pe stiri si stiri despre sarbatori,sunetul clopotelor in ecou,de la biserica pe care-o vad o singura data pe an,ca fiind un loc magic,sacru.enjoy this while you can,it's all going to be over soon.eternele dimineti si dupa amiezi,lenese,pline cu urme de somn.familia-n jurul mesei.

si linstea dinaintea furtunii.

ascunzisul in spatele balconului si-a ferestrelor pictate-n verde si galben,si rosu si alb.lumina obscura si-un pic [mai mult] de delir emotional.

vine,vine si inca un an urmeaza sa fie catalogat ca facand parte din trecut.

mijloc de primavara.

asteptam de prea mult timp,momentele acelea prelungite,de buna dimineata,singura-n siguranta camerei,cu pseudo-fereastra deschisa pana-n sunetul balamalelor intinse la maxim.asteptam cu drag si dor soarele si vantul cald sa-mi insoteasca nevoile de delir,traite-n supradoza,in patul moale .e minunat sa pot privi cerul direct de pe pernele mari,gazduitoare de vise.e minunat sa..pot privi cerul noaptea,incarcat de stele si dimineata la rasarit,cand culorile-si pierd semnificatia,transformandu-se-ntr-un dans maiestuos al naturii.

si-apoi sunt toate-acele dimineti,in care timpul isi pierde din liniaritate,cand meditatia-si pierde pozitiile clasice si se adapteaza trupului intins pe pat,intre doi pereti subtiri,intre centrul orasului si restul tarii.toate-acele dimineti cand ceasca de cafea s-a golit de-nteles si nimeni si nimic nu-mi preseaza mintea bolnava,sa accelerez procese,sa-mi accelerez corpul,sa ma zbat in graba.acele dimineti cand,dupa ce-am savurat fiecare pic de cafea,m-arunc inapoi pe salteaua moale,diforma si meditez uitandu-ma spre infinitul cerului,la nimic si-apoi la marele mister universal,la dimineti din copilarie cand sunetul ploii cazand pe tigle si table ruginte-mi imbolnavea auzul si dadea nastere fiorilor reci pe sira spinarii.erau alte timpuri,vremuri in care nu-mi imaginam ca-n calea destinului,zile boeme ma asteptau.

ascult sunetul ploii cazand peste marea de lemn si tabla ce-si are tarmul chiar sub geamul meu,cerul e gri si pln de povesti aduse din alte parti ale planetei.e placut,in pat,sub straturi de material moale.e placut in pat si e placut sunetul ploii de mijloc de primavara,ce nu-mi mai provoaca sentimente obcure.

e bine si cald si vantul ce-mi loveste fata,e-acum cald.

e mijloc de primavara,e-aprilie si e mai putin de-o luna pana cand,marchez inca-un an trecut, in calendarul vietii mele.e-acel moment din an cand frica-mi cuprinde mintea si sufletul...dar multumesc universului c-a creat in noi,in oameni,supresia,caci stand in pat,sub toate straturile fine,cu capul pe perna moale,cu ochii larg deschisi spre cer si-urechile ciulite,fixate pe sunetul ploii,toate starile de frica se blocheaza automat.

raman in suspensie si suspensia are-un soi de static universal atasat.

unul bun.

unul...calm.

de unde marele oras pare si mai mare.

mi-a muscat buza si-aproape ca simteam gustul sangelui coborand pe dinti.imi doream sa-l simt,caci el nu exista cu adevarat si nici senzatia nu o simtisem pentru prima oara.de fiecare data cand imi musca buzele,la o adica,imi imaginez privirea pe care ar face-o daca,printr-un absurd inimaginabil pentru sufletele lipsite de sadism,carnea i-ar ramane odata lipita de dantura-i dreapta.de fiecare data-mi imaginez chipul sau si-apoi printr-un mecanism de dezprindere de trup,reusesc sa-mi vad privrea din punctul lui de vedere.e la fel mereu,plina de-o placere indurerata,ridicata la un nivel energetic,fierbinte,din care-un fum al pasiunii primare,iese.

Oh, let me in
Ah, the closer I get 

The more you ignore me
The closer I get
You're wasting your time 

si-apoi sunt toate celelalte momente,cele-n care-mi sterg ca un copil murdar,intregul chip,cu maneca.acele momente in care timpul isi reintra-n forte,revine la normal din starea de suspensie.dispare totul si e ciudat cum,revin si eu la starea pe care,voit la un nivel aproape inconstient,reusesc sa mi-o induc.e amuzant,dar si pentru ea am o imagine morbida,bolnava,scoasa din filmele cu narcomani si seringi mizere,caci pana la urma a devenit un drog,o placere suprema,un coboras dureros,o exitare neuronala,o depresie parsiva s.a.m.d.

problema,la fel ca-n toate celelalte cazuri,e mintea-mi infricata.mintea mea,plina de golul pe care toate scenariile negative-l creaza.nu pot sa fu pozitiva,caci a fi pozitiva ar insemna sa vizualizez un viitor glorios.dar ce viitor sa vizualizez,cand lumea a luat-o razna,cand pamantul de sub picioarele ei aluneca spre infinitate,cand,cand..cand nici nu stiu daca peste-un an am sa-mi vad in continuare de depresia cotidiana,sau am sa zburd libera prin univers,sub forma de energie.

am urcat toate treptele pana-n locul de unde marele oras pare si mai mare.mi-am lasat suflul pe drum,dar sus,sus e tot,soarele-mi batea in cap si cerul albastru-mi deschidea craniul,lasandu-mi gandurile libere.o vreme n-am vrut sa spun nimic,desi nu eram singura.am vrut sa tac,sa nu-mi aud glasul si nici plangerea-mi inutila.in acele putine momente de liniste,am realizat cu adevarat ca sunt o persoana singura,dependenta de oameni.de-o mana de oameni,nu prea multi si nu neaparat toti reali sau existenti in viata mea.si-apoi am realizat ca am devenenit depenenta de-un om,de-un copil cu bucle ce-n cateva saptamani m-a readus la forma-mi initiala.

la stari paranoice si de nevoie,la plutiri si dansuri pe nori,la nervi si nevroze,la toata partea de dupa dulcea luna de miere.

si la capatul universului...

si pe cand ma plangeam mai tare ca nu pot sa fiu fericita,pe cand eram la capatul universului,cam pe-acolo am intalnit cele mai linistite mari,cu tarmuri infinite,cu soare cald.ma plimbam prin intreaga lume a ideilor si viselor,prin marea de trairi trecute si prezente.talpile-mi erau mangaiate de nisipul fin din lumea mea,din filmul meu.s-apo am gasit linistea,zgomotul disparu si-odata cu el muzica.era liniste,eram surda in lumea-n care nu-mi gaseam fericirea,in care nu ma mai regaseam.

la capatul universul s-a intamplat totul si sa treaca mult timp,nici nu a apucat.m-am trezit de dimineata,odata cu primavara am zambit si-am dorit sa-ncep sa gasesc fericirea,in toate lucrurile mici,in toate zambetele.in zile cu soare si-n zile lipste de haosul ignorat si suprimat.oh,am decis sa ignor fiecare detaliu in esenta-i nesemnificativa,sa fug mereu cand ganduri de declin sufletesc ma incearca,in locurile acelea vazute,la capat de univers.

am gasit oameni si zambete-apoi,in drumuri cu autobusul,in orasul mare.din spatele geamului analizam fiecare om si-i auzeam ficare gand,vazand dupa-un timp plecarea lui spre toate celelalte capete ale universului.

si-am primit o pitra violet,precum cerul in vise,in alte taramuri.o piatra-n care-au ramas captive bucati de nimicuri de zeci de ani.de mii si mii de ani,dinaintea tuturor celor ce-au fost ieri,celor ce sunt azi.

si ma bucur din nou,mergand pe varfuri,pe linia subtire-a ignorantei.

din nou,pe drum.

mi-ar placea sa-m petrec viata,trandavind in pat.sa ma doara toti muschii,atrofiati de pernele moi,pufoase,sa-mi amorteasca picioarele si varfurile degetelor.sa ma trezesc obosita de la prea mult somn,sa ma trezesc zambind langa el.sa rad,sa plang,sa m-ascund sub cearceafuri,sa ma bata-n cap soarele si ziua si luna noaptea,sa-mi vegheze de pe cer.mi-ar placea sa am ferestre mari infinte si vaze cu trandafiri crem si roz palid,in jurul meu.

mi-ar placea drumul sa nu fie lung,si muschii sa nu-mi amorteasca e la scaunele incomode,vechi.sa nu mai va peisajul,morbind,dintre iarna si primavara,plin de copaci uscati si mizerii aruncate pe sosele,scuturate pe margini,de vant.mi-ar placea sa ma teleportez,la urma urmei,dar care-ar ma fi rostul atunci sa stau,in marele si dragul oras?

n-ar mai exista nimic si creierul mi-ar intra la apa,in propriile-i sucuri,de-as sta in pat,de n-as bate drumurile rupte,de zapada aspra,de sarea dura,de nisipul ce-ar trebui sa-mi valseze printre degetele de la picioare,vara,la mare.n-ar mai exista nimic si viata m-ar fi goala.in zadar mi-e plansul,dat la volum mic,undeva in centrul sufletului meu.in zadar ar fi lumea,daca n-as vedea-o,daca n-as simti-o,daca nu as stii universul ce-ncepe la capat de pat,dimineata.

ma gasesc la ore distanta,de drumul lung,prea lung,prea batut in patru ani.ma gases plictista si putin spre deloc entuziasmata de inca o despachetare,de inca o aranjare,de inca o acomodare-n patul strans intre scanduri de lemn uscat.

dar toate trec,chiar si cele mai ciudate senzatii fata de intoarcerea in marele oras.toate trec si dupa ele,vin toate-acele clipe de drag.vin dimineti scaldate-n drag,cafele si tigari savurate direct in patul cald.vin seri placute,cu vant e primavara si nopti tarzii si candelabre cosmice.

pound a rhythm.

Pound a rhythm on the soil, my friends
Speak of all that’s lost and gone
Put down the dollar, beautiful,
Take me through your door.

nu m-am mai trezit de aproape douazecisipatru de ore si atunci mi-a trebuit un intreg ceas sa-mi pot dezlipi trupul de pe tesatura moale a patului.am ridicat un deget,ca sa deschid o noua melodie ce in scurt timp a devenit ,binenteles,o noua obsesie.am batut la toba africana o vreme,pierzand des ritmul,probabil din cauza fumului ce-mi injecta ochiul stang cu o usturatoare senzatie,asemanatoare acidului citric.

dar astea au fost dupa ce-am primit vestea ca Eli tocmai se internase-n spital,pregatind sa aduca la viata nu doar o minune de om ci si un gand de-al meu.copilul s-a nasut sub semnul lunii pline si,pentru asta ma simt un fel de moira,caci eu sunt o reprezentare a lunii si e de datoria mea sa adun tot ce-i mai bun din vastul univers si,sub forma de energie,sa-i incarc viata de pozitivism.dar asta va fi indelungul anilor,imediat dupa ce-am sa vizitez mama si copilul.

si-acum e iarasi dimineata si intr-un mod convenabil,poate prea convenabil-vezi tu,coincidentele mistice?-,tehnologia a revenit la viata si-mi sustine insomnia sapata profund in organismul meu de excesul de cofeina,tutun si psihologie cu prea multe implicatii si concepte.afar' e frig caci pana la urma,calendarul tot a ianuarie bate,copacii-si gasesc de cateva zile varfurile inghetate si-orasul tace in bataia ultimelor sclipiri ale noptii.urmeaza acea zona crepusculara,cand orasul va reinvia si forfotul si zgomotele odata cu el.dar acum e liniste si-mi pot auzi tutunul arzand.tutunul arzand si gandurile delirand,valsand pe ritmul sunetelor pe care,moartea celulor din interiorul capului tot mai plin de informatie,ergo tot mai gol de sens,il orchestreaza.e cantecul lebedei.sau cantecul lebedei inspre moarte.e un cantec asemanator celui de fond,cosmic,prins intre posturile de radio.

ar trebui sa nu mai ascult staticul universului.

hope,simulations and my strange coincidences

uite ce e...

de o vreme-de o vreme ma trezesc in tot felul de situatii pe care nu mi le prea pot explica.pornesc toate de la semne mai mult sau mai putin divine,pe care,ca o adevarata increzatoate in fortele universul,nu doar le interpretez in cele mai ciudate feluri,ci le si urmez.

m-am trezit saraca pamantului intr-o zi,apoi a urmat ce-a de-a doua,a treia si apoi numarul lor si-a pierdut numaratoarea.ma trezesc saraca,uitandu-ma la portofelul frumos si manual brodat,pentru adevarate domnisoare,incercand sa prind fluturii colorati ce-si iau zborul de pe carnetul roz de conducere,de pe buletinul alb,mirosind inca a nou,de pe carnetul de student,cel cu poza in care am o ureche mai sus decat cealalta.

ma trezesc saraca,dar plina de sentimente,caci noaptea mintea-mi calatoreste pe cele mai frumoase meleaguri,alaturi de oameni dragi si fascinanti.ma trezesec din simularea starilor pe care urmeaza sa le traiesc cand pruncul dragei mele Eli,va vedea intaia oara lumina zilei.ma trezesc din fel de fel de simulari ale realitatii,simulari ce au rol de pregatire si educare,caci altfel n-as putea sa-mi explic acuratetea invatamintelor preluate din subconstientul meu,cel negru.

si-apoi,in realitate,cand ma izbesc de zidul cotidianului-in realitate ma trezesc,ca din visul nocturn,in acele momente pe care le-am visat,pe care le-am trait cand sufletul si mintea-au colindat impreuna toate colturile rotunjte ale micutei lumi.cunosc oameni ciudati,c-un rol specific in viata mea si cunosc coincidentele universale,de natura cosmica.si toate,toate ma intreaba aceleasi lucru.de ce?cum?

vezi tu,cred ca am mancat rahat in copilarie.poate ca stafidele acelea trase in ciocoalata nu au fost toate stafide.poate ca zicala veche de cand poporul e adevarata,poate ca..am un noroc chior sau doar luna si-a reluat rolurile si-a hotarat ca e cazul sa intervina putin in viata si-n existenta sufletului meu.m-a deposedat de bani si ,incetul cu incetul pare sa ma deposedeze de alte obiecte de ordin material,lasandu-ma umila in fata tehnologiei si-a lumii in general,umplandu-mi mintea de norme,reguli si invataturi morale,supreme.lucruri din care invat stapanirea maniei si-a egoismului.povesti din care invat sa apreciez lucrurile cu adevarat importante.lucruri care-mi lasa insa un gust amar,caci ziua in care vor pleca toate din viata mea va coincide cu ziua in care portofelul va alunga fluturii chiarisi,cu otrava din hartie imprimata cu diavoli.

sau poate nu.poate rolul tuturor coincidentelor,norocului chior si-a binelui cosmic in care stau infofolita acum,poate ca rolul lor e sa invat echilibrul balantei.poate ca pana in ziua in care n-am sa ma mai trezesc saraca,am sa invat ca binele poate exista in toate domeniile,in cantititati mici si echilibrate.si poate ca totul e un  drum spre atingerea perfectiunii in viata personala.acea perfectiune la care visez,pentru ea chiar exista,cand echilibrul este bine stabilit.

timpul isi va recapata functiile,zburand mai incet.buzele-mi vor fi sarutate si tutunul redus la doze mici,acompaniat din cafele-n cesti de portelan pictate manual.soarele va straluci pe cer ziua si luna-mi va zambi noaptea,la auzul povestilor de drag si dor.

pana atunci invat si nu doar pentru examenele-pe care se pare ca deja le cam iau cu brio-.invat sa traiesc din nimic,in atmosfera boema a zorzoanelor colorate,facute din cuburi pigmentate,in muzica cu ritmuri si-amintiri din civilatii apuse,in primavara tot mai aproape de mine.pana atunci invat supravietuirea,asa cum n-am mai vazut-o pana acum.

uite ce ce..totul e o coincidenta,un drum,un plan deja scris pentru care trebuie sa-ti deschizi ochii.