zdrobind dovleci.

Acult "Ava Adore"  şi mă gandesc la tine.Sunt pe drum acum,în weekend ajung acasă.Mi-e dor de tine...şi aştept să ne vedem.Peste 10 zile..nu?

Trecuse mai bine de un secol de când nu văzusem pleata roşcată a Lorisului.Un secol pe care nici nu reuşisem să-l simt prea bine,căci trupul,mintea,fiecare bucată de corp şi din suflet îmi erau încă amorţite de haosul pe care timpul,prezent şi trecut-tot una,la o adică-îl instalase învoluntar în viaţa mea.Un altfel de haos,altul şi cu totul diferit faţă de cel cu care mă obişnuisem,în toate mileniile din urmă.Un altfel de haos,pentru că nu mai era al meu,nu fusese fabricat de mâinile mele sau de mintea mea bolnavă şi obosită de veşnica cercetare a fericirii,a iubirii şi-a liniştii.

Ultimul secol fusese gol şi în toată goliciunea lui,reuşisem să-mi ţin cumva,mintea ocupată.Nu mă mai gândisem la patul de două persoane în care mă trezeam din nou singură.Nu mă mai gândisem nici la Gigant şi nici la Iepuri,nici la toate celelalte animale.Nu mă mai interesa nimic din tot ceea ce însemna lupta continuă cu absurda-mi obsesie a singurătăţii.Nu mă mai gândisem decât la Loris şi nu trecuse o zi în care să nu îmi amintesc ultima zi în care o văzusem.Viaţa ei se schimbase radical şi,viaţa,în generalul ei,ne separaseră drumurile atât de mult,încât uitaserăm cu totul obiceiurile noastre vechi,dimineţile cele pline de cafea şi poveşti fără sfârşit.Doar muzica şi ceştile pictate pe care ke împărţiserăm la despărţire,ne mai aduceau în prezent momentele de glorie,trăite-n casa de lemn cu pereţii burduşiţi de şoareci.

Şi cu toate cele întâmplate,o simţeam respirând uşurată,chiar dacă nu-i auzisem glasul aproape deloc în ultimul secol.Ştiam că era altfel,iar ultima sclipire pe care o zărisem în ochii ei,îmi amintea mereu că într-adevăr , se transformase într-un altfel de animal.Unul mai puternic şi mai stâpân pe picioarele ei.

Între timp eu rămăsesem aceeaşi Alice pierdută-ntr-un spaţiu atemporal,un trecut mai boem decât fusese cu adevărat şi-un prezent mai obositor decât era.Mi-era dor de Loris şi primăvara,soarele şi razele sale calde îmi accentuau patima.Începusem să număr răsăriturile şi apusurile până când aveam să o revăd.Tălpile-mi ardeau de nerăbdare.

-Ştii de ce mi-e cel mai dor?Să mergem pe marginea lacului.

-Da,să stăm acolo până la apus şi să ne bucurăm de apă.Când ajung şi eu în micul oraş,am să fur trăsura tatei şi dăm o fugă.Mă gândeam să mergem şi până sus,pe deal.De unde se vede oraşul şi toate satele din jur.Poate mai e şi zăpadă.Poate găsim ghiocei printre petele albe.Nu că ar fi frumos?

-Da,noi două şi boemia,ca altădată...

din nou,o ultima noapte din an.

ca intotdeauna,mileniile din urma par mai prezente decât e el,prezentul.n-am să pot decât peste-un mileniu să-mi identific cu adevarat trăirile din ultimele cateva mii de ore,căci ele sunt la fel de îndepărtate de mine precum cerul.n-au fost nimic în timp real,în micul oraş şi misterul lăsat în urmă m-a lipit de el,amintindu-mi de o vreme , în care, lucrurile erau cu adevarate simple.înainte să-mi încep episoadele autosabotante,cam în acea perioadă în care vara prindeam răsăriturile dintre dealuri şi noaptea bântuiam jungla cea mică urbană.

înapoi la cealaltă eră.

-domnişoară aveţi o problemă gravă cu temperamentul.

-domnule,aşa îmi spune şi mama.

-...şi vă place să bateţi din gură.

-Nu ştiu dacă e un termen oficial.Dar da şi ştiu,ştiu am de suferit.Credeţi-mă am trecut prin asta, deja aşa de mult,că m-am acrit.De unde problema cu temperamentul.Ştiţi mă vedeam cu un baiat până mai lunile trecute.M-a lăsat pentru asta.Şi-l înţeleg,dar pe mine mă doare cel mai tare.

-Asta ar trebui să mă încălzească?

-Nu,era doar un fapt divers.

-Ar trebui să vă revizuiţi comportamentul.

-Niciodată.

Ca un copil răsfăţat,cu brăţara ruptă şi orgoliul rănit,am fugit prin noapte gândindu-mă la conversaţia neplăcută cu un domn.Domnul mă găsise două zile mai târziu şi-mi dăduse motiv să-mi revizuiesc temperamentul,comportamentul,viaţa în fine.Aşa am început sfârşitul de an.

Sărbătorile au trecut şi-mi amintesc cam cu cât drag le aşteptam înainte de a părăsi marele oraş.De la brăduţul sintetic ornat într-o noapte cu tot ce am găsit prin casă,până la weekendul în care străzile s-au umplut peste noapte cu zăpadă.O magie halucinantă ce ştergea întru-totul sentimentele de vină şi ruşine pe care le regăsisem cu o lună în urmă,când ca printr-un blestem bătrân,mă autosabotasem.din nou.

Şi cu o lună în urmă mă bucuram de cele mai frumoase plimbări nocturne,ce mă faceau să mă reîndrăgostesc de marele oraş.Dimineţi scurte printre cărţi vechi,şi seri alungite şi calde,terminate-n gemete.Amintiri despre Iepure şi o plăcută întâlnire cu el.Toate,în cea de-a zecea lună.

Frumoasă zi de toamnă.Nucii erau cu toţii aurii şi iarba încă arsă din vara toridă.Iepurele stătea lângă un  stand cu flori când îl reîntlnisem.Mă aştepta acolo de tot atâta timp de cât îl aşteptam eu după colţ,trei metri mai încolo.Comunicarea nu fusese niciodată punctul nostru forte.Ne plimbaserăm o vreme,până pe-un deal în inima oraşului.În inima dealului,pe dealul din inima oraşului,acolo am stat o vreme,tâcând doar.Din când în când câinele,noul său tovarăş,ne trezea şi după încă o bucată bună de timp cuvintele ni s-au împletit,născând zâmbete,lăsând întrebări libere spre cer,să găsească răspunsuri.Ne-am strâns în braţe câteva ore mai târziu,pe-o alee pavată.Îmi amintesc eliberarea.

Cu o lună mai în urmă,vara era încă prezentă.Puteam simţi briza mării,mângâindu-mi părul şi mă bucuram de fiecare zi căci toate promiteau ceva.Aveam un pumn de zâmbete pe care-l purtam câtă era ziua de lungă şi creştea cu fiecare minut petrecut pe terasa mică,halucina(n)tă.O toamnă în care mă îndrăgostisem în sfârşit,ca-n rebeliunea tinereţii mele : haotic,fară leac şi cu călcâile arse.

Înainte de asta,orizonturile dragi,austrieci mă ţinuseră iar în braţele lor colţuroase.Păduri infinite şi lacuri albastre,cafele lungi între şedinţe meditative.Oraşe mici cu străduţe înguste şi nopţi cu ploaie de stele.

Tot cam pe atunci,aflasem că viaţa Lorisului meu drag, urma să se schimbe.Un sfârşit de vară trist cu o înmormântare într-o amiază arzătoare.Haine negre şi teatru.Şi ritualiri bisericeşti.Ortodoxe.

După mijlocul anului cu o lună,mă revăzusem cu marea,cu apusurile-i şi răsărituri.Cu somn pustiu şi după amieze leneşe.Sunetul valurilor şi absenţa lor dimineaţa,la prima baia goală.Delir.Cu câteva zile,spre marginea ţării,găsisem o tabără de sculptură cu chipuri şterse,aşezată lângă-un spital de psihiatrie.Înainte de asta,peisaje fantastice.Baraje infinite-n care soarele se răcorea şi curbe de nouăzecidegrade.Mulţumiri infinite celor trei Lilieci.

Până atunci,schimbările aduse de anul nou năşteau continuu situaţii si oameni,revederi şi mici reuşite de care mă bucuram ca un copil.Schimbasem casa,camerele şi întreg orizontul,la sfârşitul iernii şi nu puţine au fost atunci nopţile-n care adormeam suspinând după cafelele lungi cu Lorisul sau după delirul din verile petrecute-n hamace,pe mica terasă a casei de lemn.Desigur că, abia după ce primii copaci au înflorit am reuşit să mă îndrăgostesc de noul drum,de curtea mare, plină de beton,de ciuperca de pe dealul din celălat capăt al oraşului.Tot primăvara am reîntâlnit Calul,retrăind parte din emoţia pe care o trăisem în alte milenii,când ceaiurile calde îi îndulceau poveştile indiene.

Şi începutul a fost lung,cu zile leneşe şi nopţi scurte,cu aceeaşi singurătate cu care trecusem în fiecare an,de când Iepurele-şi găsise spiritul nomad.La fel de absurd si singur ca cel pe care-l aştept,din nou,cu braţele deschise.

Nu ştiu ce urmează,dar trăiesc într-o fascinaţie perpetuă.Mă întreb dacă în anul ce vine voi putea să-mi găsesc liniştea.Sau să-mi revizuiesc întreg comportamentul,aşa cum domnul acela mă îndemnase să o fac,într-una din ultimele nopţi ale anului.

tonuri de alb.

-Tu vezi cât de repede se mişcă norii aceia?

-Fug de apus.

-Mă simt de parcă aş fi apăsat butonul de accelare.

-Ei bine,asta păţim cu toţii când ne pierdem mintea în irealitate.

Vântul sufla cu o viteză aproape fantastică , tăind în drumul său chipuri pe care lacrimiri născute din rece,oricum ar fi îngheţat.Temperatura scădea spre absolut iar soarele fugea de pământ , înghiţându-l cu poftă.Venise iarna , venise iarna şi într-un fel aparte,nu puteam să nu mă bucur de atmosfera din juru-mi , ce îmi degera extremităţile.

Puţin după apus,vântul se înteţise şi norii , rămaşi fără adăpost în partea răsăritului ,formaseră un aglomerat de griuri pictate de oraş, într-un roz murdar.Cu ei şi-un vuiet ciudat venise,dar muzica-mi răsuna în cei patru şi goi pereţi ai craniului,muţind seara şi zgomotele fantastice.Paşii trupurilor din jurul meu , loveau asfaltul cu frenezie,cu o grabă pe care o văzusem mai demult,pe când ziua era încă lungă şi soarele cald,într-un mijloc de ploaie de vară.Mă oprisem şi-atunci să-mi ridic capul spre cer,cum mă oprisem şi-n miez de vânt haotic ce aducea cu el , primii fulgi de zăpadă.Era o minune să privesc bucăţile de apă îngheţate, lovindu-se de particulele de lumină câzând dintr-un stâlp vechi sau cel puţin,aşa mi se părea.Un deja-vu,mai degrabă,căci înăuntrul trupului meu răsuna imnul iernii,îmnul iernilor anterioare şi dorul vremurilor din casa de lemn,îmi accentua întreaga trăirire.

Câţiva metri mai sus,la mansarda casei în faţa căreia fusesem martoră la minunea naşterii iernii , apa fierbea sub un foc mic şi lângă,pe-o bucată veche de lemn, un ceainic bătrân se pregătea să infuzeze petale de trandafiri împletite cu flori de cireş , legate la capăt cu ghimbir şi scorţişoară.Mansarda purta parfumul altor timpuri,amestecând dor şi India-mi dragă,între câţiva pereţi albi,pe culoare strâmte şi lungi.Prezentul era mărginit de o irealitate pe care o mai trăisem în multe vieţi anterioare şi puteam numi cel puţin trei din ele , în care întreaga atmosferă mi-ar fi gâdilat simţurile.Dar prezentul era o realitate aparte,în care tot ce exista în jurul meu se transforma într-un surâs mai degrabă trist,decât înălţător.Timpul născuse dorinţele de altădată,mult prea târziu,căci mintea mi se golise de nevoi mitice şi aşa,în golul ei se mai găseau doar doruri născute în trecuturi mult prea apropiate şi palpabile.Albul încăperilor aducea dorul altui alb,altor parfumuri,altor chipuri şi altor decoruri vechi.Şi probabil că tot albul ce urma să să apară , în toată magia sa , avea să aducă aceleaşi sentimente.

iarna în care mă trezisem

A doua zi ,realizasem că venise deja şi iarna şi nu puteam să nu mă întreb constant, ce fel de iarnă era totuşi , cea în care mă trezisem.Dacă toamna cea caldă şi blândă fusese o vară indiană,atunci iarna cea fară de zăpadă cum putea fi alintată?Nu că ar fi contat foarte mult un răspuns şi oricum,nu cred ca cineva ar fi putut să mi-l ofere,dar curiozitatea îmi ţinea mintea ocupată , într-un mod foarte ciudat.Trăiam într-o linişte aparte , pe care instalarea iernii reuşea să mi-o ofere,după delirul anual al sfârşitului de toamnă.

Delirul anual al sfârşitului de toamnă,primul gând pe care-l prinsesem în drumul meu dezordonat,înceţoşat de somnul prea puţin întins pe gene,printre cărţile şi decorul aranjat obsesiv-compulsiv,aproape milimetric spre încăperea cea născătoarea de apa morţii şi-a vieţii,cafeaua.Cum se făcea că în toate mileniile pe care le lăsasem în urmă , în pădurea cea plină de animale uluitoare,pe ale cărei cărări halucinante cu model în şah,copaci îmbrăţişau ceruri cristaline,unde Luna şi stelele-mi zâmbeau,reuşisem să mă rătăcesc la fiecare sfârşit de toamnă?

Cafeaua se amestecase cu spuma de lapte,ruptă parcă din cei mai pufoşi şi calzi nori.Presărasem peste ea puţin praf de scorţişoară,amintindu-mi imediat prima dată când rătăcirea avusese loc.Alergam după Iepure, pe vremea aceea şi multe milenii după,tot animalul cu blană albă ,îmi fusese scuza pentru pierderea mea.Chiar şi atunci când îmi petreceam zilele în spaţiul magic al ţigăncilor indiene,unde ceaiurile nu-şi mai terminau poveştile,chiar şi atunci tot aceeaşi îmi era scuza pentru nebunia sfârşitului de toamnă.Dar ultimul mileniu,nu mai ţinea deloc de trecut,de amintiri şi vise sufleteşti desprinse din nebunuia unei tinereţi halucinante.Iepurele plecase pe drumul său şi pentru întâia oară eram cu adevărat liberă să-mi port şi să-mi înţeleg veşmintele destinului.Totuşi,cumva,instalarea nebuniei rămăsese neschimbată.Poate era ruperea de tot ceea ce-mi definea existenţa.Poate umplerea golului cu prima îndrăgosteală reală,după milenii de iubire bolnavă şi animale substietuente,pe care nesincronizarea sufletească le omorâse.Poate era nesomnul de vină,schimbările lungi şi dureroase prin care trecusem întregul mileniu.Poate era necunoştiiţa şi deci,neînţelegerea fericicii.Sau poate nici una din toate cele înşirate pe lunga şi imaginara-mi listă,nu năşteau adevăratul motiv al pierderii mele mentale,la fiecare sfârşit de toamnă.

Cafeaua se răcise,accentuând gustul scorţişoarei.Seara se prăgătea de trezie şi eu încă-mi sorbeam licoarea dulce,lăptoasă.

Cum se numea totuşi , iarna în care mă trezisem?

ziua în care ai dormit cu pisicile.

-Totuşi ştii care au fost cele mai frumoase zile din ultimul an?
-Cele în care am dormit cu pisicile?
-Da!Ţin minte cum te-am verificat întreaga după-masă să văd dacă respiri.Mi-era frică să nu înghiţi un ghemotoc de păr , să te înneci şi să mori.Şi dacă ai fi murit,mă gândeam că moartea ta ar fi fost stupidă.Şi mă mai mai gândeam la ce aş fi făcut cu cadavrul tău,rece şi îmbibat de blană.Afară ploua,dar nu cu acid-era doar ploaia aceea caldă de început de Septembrie.Nu te-ar fi putut dizolva,cu siguranţă.
-Şi când m-am trezit , era deja noapte şi ochii ţi se scurgeau de somn.Te uitai la Lună şi sperai că ai să poţi dormi puţin.
-Cred că au fost cele mai odihnitoare două ore de somn din ultimii ani.
-Aveai cel mai liniştit somn, dintre toate somnurile pe care le-am vegheat.Nu păreai moartă sau tulburată.Îţi citeam pe chip toate lumile şi-mi doream să mă pun lângă tine,să-ţi intru în vise.Ţi-ai pus alarma să sune şi când zgomotul acela infernal a lovit în ecouri pereţii , te-ai ridicat subit şi dintr-un gest uşor ai făcut din nou linişte.Te-ai culcat la loc.
-Eu credeam că nici nu sunase.
-M-ai amuzat teribil.Mă chinuiam să recuperez tot ce tu ai citit în somnul meu cu pisicile,dar mi-era prea greu căci tot derulam în minte actul tău înconştient.
-Când m-am trezit , am luat capătul de ţigare din scrumieră şi de acolo nu mai ţin minte decât episoade fugitive.Tu dispăruseşi şi eu mă chinuiam să asimilez prezentul.Te-am pierdut o bună bucată de vreme,iar când te-am găsit,erai în curte.Tremurai de frig şi te-am certat , căci mă supărasem că n-ai să poţi prinde portetul Lunii şi stelelor de lângă ea,aşa cum trebuia.
-Nu te auzeam.Aşa cum nu te-am auzit niciodată când m-ai certat.Mă uitam în gol.În depărtare oraşul se înmuia în laptele dimineţii şi câteva ore mai târziu soarele dansa cu cristalele din geamul tău,născând curcubee haotice pe pereţi.Parcă a fost un vis.
-Da,da,da!Cu siguranţă au fost cele mai frumoase zile.Orele,seara aceea,după-masa,toate celelalte deliruri anterioare şi toate crizele de nervi pe care ţi le făcusem,pentru că nu-ţi mai suportam prezenţa.
-Când te-am revăzut,la sfârşit de lună , erai deja altă persoană.Era din nou Lună plină şi abia îmi făcusem curajul să-ţi spun că te iubesc.Dar înainte să apuc măcar să-mi pun gândurile în ordine , tu-mi gesticulai deja ,entuziasmată, îndrăgosteala ta.Nu ştiu când se întâmplase.
-Nici eu,undeva după multe zile de stat pe acea terasă şi urmărind mişcările animalului.Mă fascina teribil deşi nici nu-l cunoşteam.Zâmbea frumos,poate că de asta mă şi îndrăgostisem de el.
-Se întâmplase totuşi şi oricât de mult mă durea,eram fericit pentru tine.Te vedeam fericită.
-Eram.Ce s-a întâmplat nici nu ştiu,ştiu doar că mi-e dor de dimineţile cu el.Pe undeva erau la fel de frumoase ca cea de după ziua în care ai dormit cu pisicile.Pe altundeva,erau la fel de scurte ca noaptea în care-am dormit cel mai odihnitor somn.

monolog.

uite-o bucată de timp pe care nu o mai pot defini ca pe-un trecut atât de îndepărtat.azi am simţit timpul , azi simt timpul,la fel de tare precum am simţit ceaţa cea udă şi densă.azi a făcut oraşul să dispară,din nou.oamenii apăreau din pânza albă , lăsându-şi răsuflarea prinsă câteva secunde în suspensie.şi trebuie să recunosc că , în tot misterul ceţii , devine fascinant să văd că suntem cu toţii conectaţi prin aerul pe care-l respirăm.poate de aceea şi toată boala a vinerii negre.poate de aceea agitaţia şi apoi oboseala.sau poate că vinerea aceasta negră e de fapt oricare altă zi.nu mai contează.

azi am simţit timpul şi dincolo de toate am simţit ultimul,întregul an mai îndepărtat ca niciodată,de parcă toate lunile le-aş fi trăit într-o altă viaţă.m-am simţit ca-n toate zilele în care Iepurele-şi mai bătea un punct în timpul lui propriu.melancolică şi obosită , dar nu mai ştiu după ce.o parte din mine a regretat ca nu am fost să-l ascult pe Bruckner,deşi visam asta ,cam de când unul dintre noi doi l-a născocit pe celălat.visuri din adolescenţa boemă.boemă şi întunecată.

am mai simţit timpul , ciudat de întreg şi real.îl tot simt de la o vreme.

moleculele vibrează.

-Şi eu am fost acolo...

-Tu ştii cât de mult mi-a trebuit să ajung aici.

-...şi după ce ajungi acolo,realizezi că de fapt,nu ştii nimic.

Şi urme de dinţi în pernele tari.

Nu mai văzusem răsăritul de câteva secole şi la un moment dat ajunsesem să cred că de fapt,el,nici măcar nu exista.Undeva, la imbinarea aerului cald de vară cu cel rece şi dur de toamnă , legile fizicii luau cu ele răsăritule mele dragi , lăsându-mă să mă hrănesc doar cu nuanţele triste ale unor apusuri deprimate,filtrate prin straturi subţiri de nori cenuşii.Mă bucuram de fiecare portocaliu şi roz pe care soarele îl picta în drumul său spre alte meleaguri , dar duceam dorul acelui sentiment perfect de linişte pe care doar răsăritul mi-l putea oferi.Ajunsesem să cred că , în tot delirul fizicii , fiecare nouă zi se instala subit , de parcă cerul ar fi fost făcut dintr-o peliculă fină de gheaţă neagră , pe care lumina o spărgea , doar ca să fie acolo când ochii-mi aveau să se deschidă.Un  bigbang monoton şi repetitiv ce avea loc probabil cu secunde înainte de a mă trezi.Nu-mi puteam explica altfel trecerea într-o nouă zi , iar timpul părea să-mi fie din nou , mai mult duşman decât prieten şi a-i cere socoteală mi se părea o idee absurdă.

Încetasem să mai caut explicaţii chiar şi pentru felul în care nopţile se scurgeau , căci printre toate cele mă găseau singură ,scufundată în groapa neîncăpătorului meu pat , se mai strecurau câteva ce sfidau normalul,în toată definiţia lui pe care o învăţasem de-a lungul mileniilor.Erau puţine şi toate,toate se derulau cu o viteză ce-mi făcea starea de conştiinţă să dispară.Ecouri de gemete întinse pe pereţii albi,sanatorici şi mângâieri erotice,într-un pat drept şi mai încăpător decât părea din exterior.Aşternuturi aspre şi totuşi moi ,pe care urme de pumni strânşi de plăcere se mai puteau distinge.Şi urme de dinţi în pernele tari.Peste noapte,dispăreau toate mai repede decât mintea putea să perceapă prezentul.Şi apoi,când apărea dimineaţa cu somnuri încimentate pe ploape,lumina difuză şi gălbuie a încăperii îmi trezea gânduri circulând cu viteza haotică a timpului.Erau dimineţi interesante , căci trăiam din nou , în irealitatea de care-mi era la fel de dor , ca de răsărit.

(încă)un delir despre timp.

la un moment dat , m-a lovit : bucăţile tăioase de scoici ce mărgineau valurile , trupu-mi scăldat în apus şi-apoi în răsărit , într-un delir desprins parcă dinr-un înconjur al lumii , bătaia caldă a aerului de munte în miez de vară şi pădurile ce foşneau a crud- toate , toate erau departe.căci toamna venise de ceva vreme şi câteodată ploile reci si aspre îmi mai amintiseră că iarna nucleară se apropia.dar până la ea , mai era moartea naturii şi tonurile de gri ce aveau să desatureze şi linia orizontului,compusă dintr-un amalgam broz-auriu ,ce se putea vedea chiar şi din inimile celor mai mari oraşe.

mă scuturasem de imaginea zilelor însorite,calde şi nepăsătoare în care trăisem fără să apuc să respir,mai bine de jumătate de secol şi apoi , subit mă întrebasem cum arată toamnă în acel colţ de rai , pe altă planetă , în care-mi petrecusem o bună parte din timp îndrăgostindu-mă de oameni şi locuri , de lacuri , vârfuri de munţi şi mâncarea dulce.tomnile mele acolo fuseseră veri indiene,mai degrabă, iar iarna era un spatiu atemporal în care-mi imaginam oameni îngheţaţi în cursa pentru distracţii alternative.

o tristeţe aparte mă curprinse.viaţa revenise la normal , un normal colectiv pe care-l experimentaseră bunii şi părinţii,înmânându-l graţios apoi spre generaţiile noi.realizasem că nimeni nu mai avea timp să-l perceapă şi pe bună dreptate,căci timpul devenise un element tot mai rar , şi chiar şi cel mai mic minut devenise un preţios prilej de odihnă fizică.

şi sufletească.

spre sfârşitul primei luni.

în copilărie,prin dulapuri  exista o  lume fantastică a electronicii,a beculeţelor,a cărţilor de tehnică şi ştiinţă.

îmi plăcea să ma pierd acolo,în bucăţi verzi cu picioruşe multe pe ele,legând leduri de baterii,făcând lumină din nimic.cântam la butoane murdare din calulatoare de buzunar,ajunse acolo din alte vremuri.adesea-mi zgâriam degetele de hârtia îngălbenită a cărţilor şi-mi pierdeam ochii-n encilopedii colorate,despre micro şi macro universuri.la un moment dat,de pe birouri au zburat lămpile şi monitoarele imense,obositoare au început să facă lumină în noua lume.o lume-n care informaţia devenea nelimitată-n fiecare seară,după ce telefonu-şi oprea ticăitul şi ceasul bătea ora zece.pe vremea aceea încă-mi mai simţeam libertarea timpului.

mă trezesc acum zilnic într-o lume-n care tot ceea ce ar trebui să mă ajute,îmi încurcă existenţa.lumina artificială ,prea arzătoare mă-ndeamnă adesea să mă-nchid în întuneric şi-n întuneric să mai las loc doar de-o veioză slabă,ce-adesea-mi aminteşte  de amuzamentul luminii ledurilor.lumânări nu mai am demult,deşi căldura lor pentru suflet m-aşteaptă-n bucăţi de ceară.

mă trezesc visând la păduri şi la zone uitate de lume,locuri cu cer de noapte senin şi feeric,adus parcă din enciclopediile de altă dată.ma trezesc în dorul,în genul de dor cumplit pe care-l mai simt adesea pentru iepure.

dar e un dor de locuri nemaivăzute,de linşte totală şi izolare-n pustiu.

căci acum întreaga lume-n care trăiesc mă sperie-muşcând sadic din toate speranţa unei lumi de mâine mai bună;întorcându-mi pe dos ideea că-n largul orizont,tot mai mulţi îşi deschid ochii şi-ochii noi,spre conştiinţe curate şi suflete halucinate.

şi-mi doresc să fac orice,să schimb totul,să mă lupt cu morile de vânt,când vântul vâjâie mai tare.dar mi-e somn,mi-e prea somn să fac ceva şi-n vise,proiesctez măreţia unei vieţi simple,cu cărţi şi lumini slabe,cu mirosuri plăcute şi mirodenii tari,cu flori şi ceruri încărcate de culoare..

când ţi se face dor,dar dorul nu poate să-ţi facă nimic ca să te ajute.

după ce orăşele compacte,vestice,pline de oameni zâmbitori mi-au captat atenţia şi-apoi îmbătat,plimbându-ma pe străzile marelui oraş mi se pare totmai greu să mă reîndrăgostesc de orizontul ce mă fascina altădată.

aici şi dunga dintre cer şi pământ e rece,căci până la ea oamenii uită de ei,de noi cei ce trecem pe lângă ei.

aici,pădurile-s reci şi-au să-şi piardă coloritul de toamnă subit şi iarna tot mai aproape are să-ngheţe toate simţurile.

de când m-am întors visez într-una la ziua aceea în care am să-mi deschid din nou ochii-n camera cu pereţi vernil şi cărţi şi-albume cu poze uitate de timp pe rafturi de lemn.visez la potecile bătute de laude aduse universului,energiei şi-un zeu cu nume.la apa translucidă şi la toate lacurile în care mai am să-mi scald imaginaţia.

acolo dorul nu doare,căci îşi depăşeşte condiţiile existenţiale şi-adesea-şi transformă negativul în cea mai pură formă de energie,cea din care se învaţă.cea din care-am învăţat să fiu fericită.

mă mai pierd printre cărţi,dar timpul şi-ascunzişurile lui nu mă lasă-n pace.

un motiv liric subliniat şi îngroşat.

septembrie şi staticul.

şti ce adus septembrie până acum?nopţi mai lungi,cu ceruri încărcate de stele şi-apusuri târzii cu răsărituri obosite.dar a păstrat căldura verii,probabil din aceleaşi motive din care nici eu n-am renunţat la vise halucinante-n somnuri prea lungi.

septembrie-a fost până acum un static liniştit,o frecvenţă radio de negăşit,bruiată pe-alocuri de gângureli de copii pe fundaluri armonioase de zâmbet.septembrie a fost despre drumuri şi revelaţii uitate de dumnezeu în colţuri ciudate de pământ şi pe-alocuri,râuri psihotice cu pietre depresive-n care tălpi uscate de timp s-au tăiat,puroind a căderi nervoase şi ecouri nervoase.

dincolo de toate septembrie nu s-a încheiat,căci pân' la finele lui multe drumuri mai sunt de bătut.places to go,people to eat..mai are să-mi aducă câteva cărţi de citit şi multe lecţii de-nvăşat,tări străine de bătut şi oameni de-analizat,de cunoscut,de marcat şi bifat în cartea destinului.

timpul are să treacă repede,iar la sfărşitul primei luni de toamnă tot el are de marcat o jumatate de deceniu,de căutări şi blocări în suspansuri emoţionale,dimineţi cu dor şi seri de chin.dar până-atunci,sper să găsesc cea mai bună cale prin care,dorul să nu-mi mai fie suprimat şi suprimarea să nu-mi mai fie boli pseudo mentale.

până-atunci am să dispar de pe dulcile şi totuşi tristele meleaguri româneşti,doar ca să văd că-n lume mai există totuşi speranţă.în definitiv,de asta am acum nevoie cel mai mult.

42?

What is the answer to the Ultimate question of Life,the Universe and Everything?

Când mă gândesc la răspunsul suprem,ce ar trebui să definească rolul existenţei umane,automat buzele mi se încreţesc pentru ca mintea mi-e bombardată de imagini,rânduri de carte şi secvenţe radio din celebra carte a lui Douglas Adams.problema e că zâmbetul pare să-mi dispară tot mai repede,de la o vreme încoace,căci el e tot mai des şi mai uşor de înlocuit cu amărăciunea pe care,însăşi existenţa în minunatul şi mult evoluatul secol 21 ,o presupune.

Care e răspunsul întrebării supreme?

Nu e patruzecişidoi aşa cum,cu atât de multă ironie matematică şi amuzament,autorul l-a gândit mai demult.O fi fost secolul lui de vină,probabil.Azi idetific că întreaga existenţă umană se reduce la hârtii şi din păcate nu la cele ce ar trebui să ne îmbogăţească spiritual,împregnând codul genetic cu informaţie ereditară.Nu sunt coli de hârtie pictate,imprimate cu cerneală ţi versuri,nu sunt hârtii de făcut origami,nici fotografii şi nici măcar scrisori de dragoste.Bibliotecile par a se goli de cărţi,de piele învechită cu miros de istorie,merele gutui nu mai parfumează camere uscate de soare,nucii nu mai ţin umbra bătrânului  pâmânt.

Ştii,dezamăgirile-s multe şi parcă au un rol morbid de-a se înmulţi zilnic.Şi-s multe şi încep devreme,adesea la sfârşituri de veri uitate de lume,pe asfalt rupt şi câmpii cu flori uscate.Când mă trezesc dimineaţa pe cântecul liber al copiilor ce-ş trăiesc ultimele clipe de libertate,regretul mi se instalează-n suflet înainte ca ochii să se poată adapta la lumina de-afară.Mă gândesc tristă la ziua-n care vor creşte din hainele de julituri şi vor găsi lumea de dincolo.Nu,nu,nicidecum cea pe care ar trebui să o găsească toţi oamenii de pe Pământ,ca eu să pot  fi fericită.Va veni o zi în care se vor trezi şi ei,închişi in libertatea regimului absolutist al acelor bucăţi de hârtie.Va veni o zi în care vor uita de toate ţipetele,de toate orele petrecute între răsărit şi apus,alergând pe norii binelui şi-a lumii făr' de griji.

În acea zi tragică în toţi ochii spiritului,vor găsi că răspunsul întrebării supreme nu e nicidecum o iluminare spirituală sau iubirea,sau suma celor două.Vor găsi şi ei,ca şi mine,că răspunsul e chiar regimul acela în care trăiesc,în care au crescut fără să înţeleagă prea multe- vor găsi că lumea în care sunt nevoiţi să trăiască e cea guvernată de bani,de lăcomie,de falsitate.

Şi nu e trist?

Multă vreme n-am înţeles cu adevărat care e rostul vieţii lui.N-am înţeles de ce alege mereu să alerge,să plece,să revină.Să-şi usuce trupul în adieri de vânt,ca apoi să-l rehidrateze-n ape colorate.N-am înţeles motivul pentrucare alege să renunţe la pantofi,ca să-şi murdărească  tălpile-n pâmântul vechi,plin de viaţă.

Înţelegerea mea a venit într-un moment de furie intensă şi fustrare sufletească-n apogeu,înţelegând totodată că fiecare impuls negativ are adesea un rol pozitiv.De ce face tot ce face?Pentru că şi-a găsit răspunsul,găsind adevărul ascuns vieţii comfortabile.Mii de ani de evoluţie tehnologică a omorât omul din om,lăsându-l doar o bucată de carne.El a învăţat că acea bucată de carne e doar un mijloc de comunicare-n lumea prezentă,dar dincolo de ea există una invizibilă.Pentru ca ea să devină vizibilă,pentru ca natura ei să-şi deschidă porţile,trebuie să trăiasă.Nu închis într-un regim absolutist al unor hârtii făr' de voloare,ci într-o lume la fel de ascunsă şi ea,doar că mult mai accesibilă.Şi ea,ea e primul pas în câştigarea continutăţii.Uniunea cu pământul,cu vocea copacilor,cu zborul cerului şi ecoul universului,hărtiile cu versuri de-amor şi suflet şi istorie,sunt toate lucrurile de care un om are nevoie cu adevărat să fie fericit.Căci în clipa în care am îngropat armele în pământ,el le-a născut în sângele nostru în molecule de ură,invidie,lăcomie şi falsitate.

Multă vreme nu l-am înţeles,decât în fragmente.Dar acum îi ştiu rostul şi-i găsesc noi substraturi,pe care săle admir,să le visez şi-ntr-un unic şi repetitiv ,ironic final să le-ador.

Mi-e aşa mi-e scris,dar înţelegând toate cele şi căutând forme de a înţelege şi nevoile tuturor celor rămaşi captiv în durul regim,îmi voi găsi leacul tristeţii,născute din fustrările lumii-n care trăiesc.

the beggining of the end.( p.I )

everything that has a beggining has an end.

e o poveste lungă şi veche de când oamenii s-au trezit din visul adânc al inconştientului.mda,da,da!tot ce are un început are şi-un sfârşit.e un fel de blestem universal.de fapt,chiar şi universul e sortit pierzaniei,lucru care mă întristează adesea,profund.poate că spiritele au să ramână pe-undeva prin golul întunericului,blocate.poate vom fi o mare de suflete,binecuvantate cu plutirea,scăpate de blestemul sfârşitului şi-al esenţei materiale.

era vară şi cald şi părul meu lucea la soare,căci pe-atunci era pictat în violet şi-albastru şi nu prea cunoştea problemele reieşite din asemănarea cu câlţul.rochia albastră îmi atarna pe corp,făcând loc vantului şi boabelor de transpiraţie.şi-aveam şi maşina pe-atunci şi-mi ascundeam mereu centura pe sub braţe,ca să nu-mi păteze soarele,umerii goi.

era vara şi cald şi-eram sărace,poate că la fel de sărace ca acum.în centrul marelui oraş,cocoţate pe-o bancă,pierdute în pagini imense de-anunţuri,scăpând cate-un loc pe maşinuţa ce-avea ca tichet de parcare,avariile puse.bidonul de apă minerală,costase sub un leu şi-era deja cald,dar ce mai conta căci aveam deja în minte casa visurilor noastre.pe-atunci era înca o ipoteză,chiar de a doua zi,am strâns mâinile muncite şi ciobite ale bătrânului cu ochi albaştri şi pielea lăsată de timp.

la-nceput de toamnă,oglinda era pictată în culori fluorescente şi eşarfele atârnau de stâlp şi de pereţi.pe-atunci podelele nu tremurau aşa de tare şi nici terasa nu-şi avea capâtul sub fereastra mea cea mica.dar în timp,toate s-au adunat.şi sticlele de alcool şi oamenii opriţi pentru odihnă,pe saltele şi pe jos,prin paturi vechi şi-n baia ce adesea adaposteşte curcubee.

între pereţii de carton şi lemn ,au luat naştere,rapid,toate sentimentele umane şi la fel de rapid,chiar năucitor,toate s-au alterat şi s-au schimbat,până într-un colaps ciudat.un fel de big bang,dar la o scală mai mică,mai personală.

apoi a apărut hamacul şi-n el somnuri dulci şi poveşti scrise de Eliade.şi dupa-un timp şi grădiniţa s-a infiinţat ,grădiniţa de pisici pufoase şi agitate.

şi-apoi începutul sfarşitului.listele şi gruparea generală,somnuri perdute-n dimineţi,dimineţile şi-a lor lumină,ascunsă de draperiile groase.totul la-nceput de vară,cu miros de toamnă tarzie.

dimineaţa,ziarul are să ne fie din nou prieten şi-apoi probabil,alte ferestre vor sprijini coatele şi desele lacrimi de disperare şi fustrare.eu sper la ferestre mai mari,da,chiar de spaţiul va fi mai mic şi mai claustrofobic.

n-am văzut încă nimic,dar o primă idee naşte fluturi în stomac.

o primă idee cu picturi murale şi altfel de vise şi altfel de lumini.

şi poate versiunea erotică a baldachinului inocent,de-acasă

o primă idee,ce-mi aminteşte de-acea zi de vară,când primele vise au fost făurite.

and it was the end of the month.

e ciudat cum imaginea unui timp marginit,poate sa-ti schimbe perceptia despre viitor,prezent sau trecut.despre eterna mea lupta cu timpul,deja stie toata lumea,doar eu par sa ma mai las inca afectata si surprinsa de fortele lui pseudo-malefice.

era decembrie,unul pe care mintea mea il tine minte ca fiind unul plin de pauze.un decembrie amnezic din care,vag,imi amintesc momentul in care am stiut ca voi trai luna aceasta la intensitati variate,oscilatoare,creatoare de depresii si anxietati,presarate pe-alocuri cu bucurie extrema.timpul parea sa fie de partea mea si delirul sentimentului ca pana la mijloc de luna,mai sunt mii de ani lumina,m-a tinut asa,in urmatoarele doua primveri.

cand vara a inceput,am fost mai mult decat constienta de iluzia timpului pierdut,dar si mai tare,trupul meu parea sa respinga ideea ca-n mijloc de-nceput,multe au sa se schimba si si mai multe sentimente am sa cunosc si infrunt.

dar a venit ziua.zilele.si s-au intamplat toate foarte repede,cateodata chiar imi place sa zic ca toate s-au intamplat in decursul unei clipiri.poate chiar mai repede,daca e sa ma uit mai atent in calendar si s-accept ideea ca maine e din nou,iulie.

si stii care e cea mai buna parte acum?ca nu mai trebuie,pentru moment sa ma complac in asteptarea unui alt eveniment major,desi multe-si asteapta randul.niciunul nu e programat si chiar de-n toate cartile de psihologie scrie apasat ca predictibilitatea evenimentelor reduce din stres,pentru mine confuzia lor temporara ma calmeaza.asa nu sunt nevoita sa va cat de repede trece timpul.

time makes it all go away,unfortunately.

Time is never time at all

You can never ever leave without leaving a piece of youth

And our lives are forever changed

We will never be the sameThe more you change the less you feel

daca as putea sa raman aici pentru tot restul vietii mele,as lasa totul in voia sortii si-as alege drumul asta.dar nu e asa usor,nicidecum si singurul lucru care ma mai multumeste pentru moment,e ideea revenirii.ideea ca am sa-mi izolez mintea in filme si-n carti,pentru o vreme,pierzand zile senine si-apusuri umile.intr-un final am sa ma plictisesc de toata linistea,asa cum ma plictisesc de orice,de felul in care e aranjata mobila-n casa sau de oamenii care ma iubesc fara motive.

daca as putea sa raman aici,as ramane fara sa ma gandesc ca n-am sa am ocazia sa gasesc sensul,un sens al vietii.as lasa timpul sa treaca pe langa mine ca la sfarsit sa-mi vad chipul desfigurat de riduri si parul albit de vreme.ar fi mai usor si poate,poate nu m-as mai trezi din somnuri lenese,c-un sentiment apasator,de sfarseala.poate ca m-as complace in monoton,dar pana la urma,nu e toata trairea o complacere la niste norme si [non]valori impuse,transpuse,traduse de generatii intregi?mi-ar fi mai usor,m-as pierde in vicii si-as pierde si lupta cu dietele,castigand liniste in fata imaginii de sine.

si-apoi,la urma urmei,nu m-as simti apasata de trecerea timpului,de iregularitatea lui,de halucinatiile induse de tot ce se intampla,intr-o secunda.n-as trai intr-un vesnic delir,cacitoata sfarseala mea emotionala,toata confuzia si durerea din interior,toata inutilitatea par sa-si aiba inceputul in esenta timpului.ma lupt de ani de zile cu el si niciodata nu reusesc sa-i inteleg misterele si influenta lui asupra mea.

alatadata trecea totul cu somnuri adanci si zile-ntregi pierdute intre cearceaf si patura.altadata trecea totul,dar acum totul pare sa se intensifice cu fiecare moment pierdut dormind,traind in lumea viselor.