.of love

Toamna aducea mult frig cu ea,dar de la un moment dat,chiar după ultima zi cu soare,când temperaturile păreau să încălzească puțin mai mult cerul,îmi amintisem că tot frigul,toată răceala,fiecare șervețel alb,fiecare ceai cald,nu însemnau de fapt nimic.Timpul,vremea,depăratarea de soare,toate erau irelevante.Mă trezisem la această realitate când , într-o dimineață bătând monoton străzile marelui oraș,ralizasem că trecuse un secol de când făcăseum dragoste cu iubitul meu munte.Era cu mult înainte de orele amiezei și,cu un oarecare regret,nu puteam să nu îmi aminteasc acele momente predecesoare imensei întâmplări.Fiecare pavaj călcat îmi amintea de fiecare piatră ce mă dusese în vârf,ca și o suită de mângâieri orgasmice.Fiecare om irelevant trecut pe lângă mine,îmi amintea de zâmbetele vesele ce lăudau divinitatea,fie că urcau sau coborau climaxul muntos.

Și apoi,apoi veni seara când,printr-o psudominune absurdă reușisem să uit întreaga mea fericire,lăsată în secolul trecut.Mă aflam într-o curte bătrână,pe o stradă la fel de bătrânâ ca și marele oraș.Acolo,animalele urlau noaptea și ploaia cădea în continuare,deși mult trecuse după ce cerul se săturase să o scuture.Un loc unde timpul curgea aiurea,scurs prin canale și urcat din nou spre nori,unde dragostea trebuia ținută mută și amintirile din vieți anterioare, vii.Și erau vii și ecourile tinereții mele,începutului și sfârșitului meu.Granița era mare și evidentă acolo.Borderline between this and that.Granița între depresie și fericre,între nimic și totul.Între tăcere și gemete uitate.În subsol,în buncăr totul stagna,dar seasupra ..unde aburii ieseau din pământ oamenii umpleau casa bâtrână și tristă.Sus,la ultimul etaj,lumina se aprindea chiar înainte de miezul nopții și lipsa perdeleleor,lăsând să se strecoare în curtea devasată de căței nebuni,lumina altor vremuri.

Pierdusem o noapte acolo cu Șobolanul.El dormi,eu doar stătusem lângă el,până când soarele reuși să coloreze nucul bărân ce atingea ferestrele vechi.În camera aceea îmi trăisem tinerețea,cu mult înainte de Iepurele alb,pe vremea când Șobolanul părea să fie doar o poveste adolescentină.Dar acolo,spiritele încă trăiau și ecourile și gemetele și felinile,la fel.O încăpere mică,cu decoruri medievale reci,cu pânze și păianjeni grași,cu cărți vechi delirând pe rafturi negre,printre sfeșnice prăfuite.

Câteva zile după,realizasem că iubeam un prunc.Unul speriat,prin care timpul trecuse,spând urme adânci în piele și  în conștiință.Timpul îi mâncase sufletul,lăsându-l aproape gol.Nimic diferit de soarta mea.Doar pespectiva.Felul în care marea sa carte era aranjată,felul în care o ținea mai mult închisă,cu colțuri îndoite ca semne de carte pentru toate ielele pe care nu vroia să le uite.
Câteva zile după,realizasem că iubesc un prunc și iubirea mea semăna cu una de mamă.Nu-mi puteam imagina altfel sacrificiul personal la care mă supuneam.Conștientă de gravitataea situației și-a dragostei mele,continuam seară de seară să mă întorc acolo,în locul de unde de atâtea ori plecasem jurând să nu mă mai întorc.Seară de seară,adormeam fără să fiu văzută ca femeie,deși sânii,umerii,coapsele,întreg corpul mi se azvârlea degerând înafara plapumei.Seară de seară doar cu strângeri dulci în brațe.Dar mă lăsam cuprinsă în brațe,îmi lăsam fruntea sărutată,îl așteptam să adoarmă,ca să-i mângâi spatele ,calmându-i astfel spasmele fantomatice,sperând că salvându-l din lumea inconștientă plină de întuneric și monștrii,clickul se va produce în sinea sa și persepectiva din care mă privea avea să se schimbe.

Nu știam când și dacă totul avea să se întâmple cu adevărat,dar nu era seară în care să nu sper și era clipă în care să nu rămân profund surprinsă de răbdarea de care dădeam dovadă.Mă amuza întreaga situație,precum mă și întrista.Dar era toamnă și nu toate tomnile fuseseră așa...bipolare?

august.

Plecasem deja de o bucată lungă de vreme,poate chiar mai scurtă decât mi se părea.Marea era acum la mii de kilometri în spatele meu și adesea nisipul,aerosolii de dimineață,soarele ce se ridica din apă ca ceara într-un lava lamp,toate păreau desprinse din altă viață.Singurul lucru ce mă sincroniza cu timpul era nuanța cafenie a pielii mele,nuanță de care eram sigură că Șobolanul nu fusese prea încântat,deși eu o purtam cu o oarecare mândrie.Șobolanul,ce ființă fantastică!

În munți,departe de toate animalele ce-mi construiau viața,departe de toate paturile pe care le iubeam,fie că-mi aduceau odihna sau cele mai infiorătoare coșmaruri- păream complet desprinsă de realitatea pe care o lăsasem orașele antagoniste.Dar eram cu totul scufundată în ele,în ei,în orașe și în făpturi fantastice,de parcă întreg prezetul ar fi fost un act al imaginației mele bolnave.Singurul lucru care mă făcea să-l simt,era o durere de măsea.Durere care-mi amintea de bătrânul la care locuisem când mă mutasem în marele oraș.Avea o vorbă,pe care atunci,în munți,o simțeam mai bine ca niciodată : fetelor,durerile de dinți și durerile de suflet sunt cele mai rele.Mi-aș fi dorit să mai trăiască,să mă pot duce la el și din pragul atelierului să-i strig că avea dreptate.Sufeream de amândouă.Nu țin minte un timp în care cele două se se fi sincronizat.

Plecasem de o vreme,dar când inchideam ochii eram încă lângă Șobolan,în muțenia pe care o născusem chiar de când ne revăzusem,noaptea târziu în gara marelui oraș. Îl așteptasem cu flori uscate și-un fluture mort ce se descompunea cu fiecare clipă ce trecea.Ploaia aducea munților un aer trist,o culoare gri cu care ochii mei nu se puteau obisnui,nici măcar după ce petrecusem câteva zeci de ore alături de Șobolan,la câțiva metri sub pământ,într-un sicru mare,mirosind a igrasie și răsunând a ecouri moarte,lăsate-n urmă de toate ființe ce la un moment dat,trecuseră pe acolo.Ploaia aducea munților un aer trist și rece ce adesea-mi îngheța conturul trupului,lăsându-mi privirea pierdută într-un gol obscur.Nu eram fericită..deloc și îmi era greu să recunosc că odată fusesem fericită acolo.Încercam să-mi amintesc acel întâi mileniu în care ajunsesem.Delirul ,emoția,lacurile cristaline și crestele infinite,senzația de libertate.Fascinația.Mileniul al doilea,în care prima dimineață aducea sentimentul că nu trecuse decât o noapte de la ultima vizită.Mileniul al treilea,în care mă simțeam supusă unei tradiții.Ca o indiancă supusă unei căsnicii.Gemeam,de durere.Căci de fericire nu aveam cum.Pandantivul ce-l putam la gât devenea tot mai greu.Nimic nu era bine și frica-mi alimenta tristețurile.

Înainte de toate,înainte de plăcări,înainte de ultima lunii a verii,când Șobolanul mă găsise și-mi scrisese,știam că nimic nu va mai fi la fel.Era al treilea delir pe care avea să mi-l inducă,deși de fapt, nimic nu era din vina lui.Egoismul meu și nevoia de complexitate sufletească.Dorința mea,nebunia.

Secretul meu.Teoria haosului sau cât de fericită aș fi fost,dacă aș fi igonat scrisorile și mi-aș fi vazut de viață?Căci viața de care-mi vedeam atunci,ei bine,aceea era doar o plasmă compusă din orgoliu și nevoie.

august and everything after.

Probabil că bunica avusese dreptate.Oameni și case sunt peste tot,iar plecările nu fac nimic altceva decât să-ți împartă inima în bucăți.Una o lași acasă sau în fiecare loc unde te simți acasă.Și ce mai rămâne,porți cu tine doar  ca să simți cât de tare doare când duci dorul.Dorul de drag,de suflet complet.

Când am plecat,dupa-masa lăsa soarele să se scalde într-un aer călduț.Marele oraș răsuna a muzică străină și de sus,de pe dealul unde Șobolanul își săpase culcușul,întreaga atmosferă părea ruptă dintr-o poveste.În sfarșit,era o poveste.A mea și poate că și a lui,doar că nu știam nimic din ce se petrecea înauntrul conturului său.Îl cunoșteam de multă vreme și,chiar înainte de revederea noastră, îi promisesem că am să-l ajut.Că nu-l voi mai lăsa singur,că-l voi învăța să respire din nou.Dar trebuia să plec,așa cum plecasem,așa cum trebuise să o fac mereu.Lăsasem aerul cald într-o suspensie grea,preschimbând parcă particulele de oxigen în particule de plumb.Nu știu ce mă deranja mai tare : plecarea mea sau absența lui.Singurătatea sa sau golul ce-l lăsa în urmă.Puteau să fie toate și pe langă ele și amintirile vieților trecute,în care plecasem fără să mă mai întorc la ceva.Întâia oară,îmi doream să nu plec.Să rămân acolo,în liniile fine pe care timpul le săpase în chipul său.
Cât timp stătusem lângă el,cocktailuri de rău și bine îmi înlocuiseră sângele în vene.De fiecare  dată când mă mușca,îmi doream să-și înfigă și mai tare colții în mine,să-mi lase urme ce aveau să mă aducă înapoi în acele momente,atunci când casele și oamenii,deși la fel,urmau să fie schimbați.Îmi doream să mă tai adânc în trupul său subțire și alb,sculptat parcă în gheață primordială și să mă înnec în valurile ce-i construiau spatele.Să mă strângă de gât până la limita dintre realitate și halucinație.Îmi doream mai mult și mai mult și chiar după ce fiecare dorință mi se îndeplinea,liniștea se lăsa.Și-atunci tăceam și eu,mângăiată de palmele sale reci,încercând să ghicesc orizontul îndepărtat în care ochii săi se pierdeau.Părea fericit,deși nu-i oferisem nimic din ceea ce îi promisesem.Lângă el mă transformasem într-un animal egoist,însetat după afecțiune.Poate că și timpul fusese de vină,fiind mai scurt decât o ploaia caldă de vară și mai sărac decât deșertul.Sau psihozele mele mute.Vorbele mele,pierdute între minte și gură,într-un ciclu haotic.Ce secrete avea?Adevăruri neștiute de mine.Asta erau toate.Toate gesturile sale subtile și toate privirile aruncate în gol.Cât de mult rău mi-aș fi făcut să le știu?La fel de mult pe cât îmi făcusem ignorând.La fel de mult pe cât mi-am făcut tăcând,realizând că toți acei ani,toate acele dimineți mute lângă Iepurele Alb,nu mă învățaseră nimic.
Adevăruri neștiute.Secrete.Boala mea,psihoza mea,nesiguranța mea.Dar trebuia să plec , să-mi revăd bucățile de inimă lăsate în cele mai fascinante păduri,pe crestele celor mai haotici munți.trebuia să plec,iar adevărul meu neștiut de el,secretul ,boala și psihoza mea erau toate născute din teama că aveam să mă întorc la nimic.Așa cum mă întorsesem altădată fie că străbătusem întreg universul sau doar câțiva zeci de kilometri.Secretul meu era nevoia.De el,de liniște.De orice nume ar fi purtat bucata aceea de timp,petrecută lenevind împreună.Chiar înainte să plec.

the vicious kind,(p3.)

"-Am stat trei milenii langă el şi încă nu ştiu ce e în capul lui,aş vrea să te ajut.Sincer,nu ştiu cum:Chiar nu ştiu,deşi mi-ar plăcea.

-Nu trebuie,poate că eu ar trebuie să-mi ofer ajutor.Să ma vindec de făpturi dinastea mitice,care mă îmbolnăvesc sufleteşte.Aşa ar fi cel mai bine,nu?

-Nu ştiu...Nu ştiu.Dar ştiu că o singură dată i-am spus ce simt şi atunci jumătate de mileniu n-a mai vorbit cu mine.."

De când îl cunoscusem , sufeream de aceeaşi nedumerire.Nu ştiam ce exact se întâmplase în viaţa lui de ajunsese aşa şi de fapt,nu prea puteam înţelege existenţa lui solitară,ciudată şi totuşi fascinantă.Demult,pe când îl cunoscusem, nu-l puteam vedea de ura pe care o purtam pentru existenţa sa nepăsătoare.Mult rău făcuse Suricatei mele dragi şi nu puteam să înţeleg de ce , în urmă cu multe mileniii aleseseră să îşi împartă zilele împreună.Era un alt soi de enigmă,dar pe atunci nu-l vedeam cu ochi de jună amorezată.Timpul trecuse , la fel cum multe animale trecuseră prin viaţa mea,construind şi dărâmând poteci prin pădurea în care mă pierdusem.Multe,multe animale pe care le iubisem în feluri diferite şi bolnave.Dar la capatul lor,îl reîntâlnisem pe Gigant,într-o noapte rece dintre două milenii absurde.Îmi ridicase stofa neagră cu care umblam iarna,de pe jos.Alunecase de pe rampa pe care stăteam judecând în linişte toate animalele ce poluau aerul şi aşa rarefiat.

Îi mulţumisem cu jumătate de gură ca apoi ,la scurt timp,să mă trezesc într-un delir verbal alături de el.Spre dimineaţă mă condusese aproape de casă după ce mă culesese de pe jos,împiedicată de un prag la fel de înalt ca el.Atunci simţisem întâia oară că puteam să renunţ la ură şi o vreme lăsasem totul să curgă în linişte.O vreme,dar nu destulă să uit cum în ceaţa din acea seară , îi văzusem ochii întâia oară,sclipind.

Şi eram acolo,la mijloc de primăvară când realizam că nu mai existau animale să-mi împiedice drumul spre destin,spre calea finală sau fericire.Animalele dispăruseră sau se pierduseră în urma mea pe aceleaşi cărări pe care le întâlnisem.Dar înaintea mea erau alte fiinţe fantastice şi cu toate că recunoaşterea durea,ştiam că Gigantul putea fi la fel de bine o altă sau ultimă creatură,capabilă să-mi imbolnăvească trăirea.Dar continuam să mă arunc după firimiturile pe care mi le arunca.Căci,cu cât încercam mai mult să dau de centru lui , cu atât mai mult mă închideam în al meu,pierzându-mă în imagini infinite şi rapide,în amintiri înceţoşate tricotate cu zâmbetul său,în gemete cu ecou.În lumea lui indescifrabilă şi-n monotona mea existenţă din care,atunci,îmi doream ca el să mă scape...Chiar şi pentru câteva momente pline de delir.

ataşamente (1)

Câteodată mai simţeam zvâcniri de adrenalină prin corp,dar învăţasem să le controlez cumva.Ultima fusese într-o zi aproape primăvăratecă de pe la sfârşitul iernii.Trecusem din greşeală pe lângă Lună şi nu ştiu cum se făcu,dar îmi deschisesem ochii chiar în dreptul ferestrelor de unde,în câteva dimineţi am stat admirând orizontul marelui oraş.Era magică priveliştea , la fel de magică precum îmi imaginam scenariul verde ce începea odată cu primăvara, la fereastra Gigantului.

În acea zi simţisem cum înima îşi schimbase ritmul în frânturi de secundă,ca apoi să-şi revină la loc.Dar doar maşina ce-şi mişca roţile rapid,reuşi să-mi cureţe sângele de negreală,căci în dreptul Lunii,de-ar fi fost să stau în picioare,genunchii sigur s-ar fi transformat în gelatină.Mi-era dor de el,ca de orice animal la care,la un moment dat,ţinusem.Mi-era dor de el şi nu puteam înţelege de ce,în general de Iepuri,despărţirile psihice erau atât de grele.De ce fiecare zi trecută antrenase legături neuronale complexe şi de ce toate-mi transformaseră inima într-un colaps de sânge şi chimicale.

O întrebare la care nu puteam să găsesc răspuns şi-o întrebare de care începusem să mă satur a-i mai căuta răspunsuri.Ciudate erau de fapt toate ataşamentele şi ,întrebarea nu era legată de fapt de miticii Iepuri,cât mai degrabă de ataşamente în sine.

Îl aveam şi nu pe Gigant,lucru care-mi antrena altfel de comportamente deviante , ce cădeau vertiginos spre latura umană şi tristă a afecţiunii.Îmi aminteam vremurile în care-l uram,vremuri în care furia pentru el era mult mai mare decât fascinaţia ce o lăsa în urmă.Dar îl aveam şi nu şi,oricât de multă plăcere îmi cauza nestatornicia aceea sentimentală,sufletul tot se întorcea adrenalinic la Iepurele maroniu,micuţ şi pufos,de-o drăgălăşenie rară,de care cu cateva secole în urmă,mă ataşasem absurd,haotic delirant,cu fiecare moleculă din corp.