she makes the sound of sea,to calm me down.

De când seara începu să se lase devreme, iar soarele zâmbea tot mai rece, nu trecea zi să în care mintea să nu-mi fugă la vară, la serile calde, pline de foc și stele și drumuri prin pădure.Și câteodată mă trezeam dimineața cu melodia asta în cap, melodie ce mă transpunea automat la un apus,pe când vara era încă la început.Pe-atunci nu era zi în care să nu ne pierdem printr-o pădure, mai aproape sau mai departe de micul oraș.Asta iubisem întotdeauna la el:orizontul verde.Pădurea.Delirul.În acele dimineți-cu-melodia-în-cap 

eram din nou acolo, în vârf de munte, uitându-mă prin Loris, pierdută-n culorile cerului pregătit de apus.Ca un timbru bun.Vocea ei, încercând să dibuie versurile melodiei, drumul înapoi spre casă, melodia cântată cu volum dat tare.Serpentine și animale sălbatice fugind pe-un drum îngust.

Înainte de Șobolan.Înainte să-mi retrezească doruri și simțiri,nevoi și dorințe rămase neîndeplinite,ca întotdeauna.

de crăciun?nu mai ştiu...

problema mea cu Crăciunul e că,deşi e singura sărbătoare care mă umple de bucurie,de la o vreme nu-l mai simt.nu-mi mai spune nimic şi chiar mai mult,mă supără îngrozitor de tare.

nu mai ştiu care a fost primul Crăciun faţă de are nu am mai simţit nimic,dar regretul teribil şi gustul amar îl simt în fiecare an tot mai tare.să fiu sinceră,tot ce-mi doresc în fiecare an,e să nu mai fiu sigură- dar cu familia(un soi de singurătate în cuplu).cred că se poate mai mult decât atât.familia mea mă întristează,căci ritualul nostru pentru Ajun şi tradiţia pentru desfăcut cadouri,pentru a lua prânzul a doua zi,toate mă obosesc şi întocmai din felul acesta de oboseală,se nasc cele mai cumplite tristeţuri sufleteşti.mi-ar plăcea ca-n casa mea oamenii să fie grămadă şi răsete şi glasuri şi colinzi să răsune.la casa mea aşa va fi.

deocamdată prin casă pacea putrezeşte şi elimină lene,somn,linişte-toate sinistre şi goale-.

şi se-apropie din nou anul nou.

un an al schimbărilor în care intru la fel cum am intrat in toate cele 4 din urma mea :goală şi lipsită de cineva.

singură şi golită de orice urmă de speranţă că ceva totuşi chiar se va schimba.

what follows..

astăzi m-am trezit fericită,urmându-mi visele şi premisele de bună dimineaţă,repetându-mi în minte durerile şi nevoile de care pot şi de care trebuie să mă lipsesc.azi m-am trezit fericită,pentru că fericirea  a devenit obiectivă,depăşind toate pragurile subietive şi egoiste.

pe drum,apusul a fost pe rând sângeriu,portocaliu de parcă cerul s-ar fi mânjit cu sucul de portoale din care sorbeam cu atâta plăcere şi-apoi roz,ca şi starea de spirit ce mă motiva să-mi menţin zâmbetul larg pe buze.

m-am gândit pe rând la cuplul tânăr şi fericit ce,undeva pe-un alt pământ,pur romanic şi oarecum romantic prin toată istoria-i bulversată şi toate cântecele de jale,se iubea deja în neştire şi-n valuri de dor;la sentimentul ce-mi dă linişte zilnic,printre toate dezamăgirile sentimentalo-fantastice;la patul meu la părinţii mei.la apus de soare,chiar după ce toate stelele şi-au făcut apariţia pe cer,am ajuns acasă şi bucuria şi-a lărgit orizonturile,întinzându-mă la poveşti repetitive şi totuşi dulci,cu mama.

în camera mea,capul mi-a fost bombardat de-un ecou al adolescenţei uitate,deşi nimic din tot ce există acum între cei patru pereţi nu mai aduce a treisprezece ani.am decis să mă las purtată de val şi să-mi pierd minţile în lumea aceea,în care nu existau iepuri şi umilinţe şi dureri de după.

nu existau iepuri?

normal că existau,prevestind anii de glorie ce aveau să urmeze.

aproape de sfărşitul verii.

la început de lună,soarele-şi ascundea căldura-n spatele norilor.nopţile-erau friguroase şi dorul de mare,de furtuni şi plăceri artistice,înlocuia sângele din vene.şi-apoi,într-o zi,din senin mi-am văzut trupul scurs în staţii de autobus,lipit de scaune muradare.mi-am târât picioarele pe plută etajată,în cântec de clopoţel fin şi urme de bijuterii din antichitate,adunate împrejurul gleznei,pe sfori invizibile.

într-o zi,la fel de subit precum căldura ce-mi umfla corpul,am gasit răsăritul târziu şi-apusul tot mai devreme,de parcă ar fi fost mjloc de septembrie,precum cele din anii de start ai liceului.pe după perdele,am rămas ascunsă aşa,o vreme lungă,hotărâtă să rememorez doar în sinea-mi pierdută,toate acele clipe de delir,stocate în haosul din mintea şi din sufletul meu.am rămas aşa,până cănd dorul trilurilor divine ale păsărilor rămase-n anonimat,s-a instalat,odată cu dorul venind şi tristul cântec al cucilor plini de nonsens.în dimineaţa aceea goală de sentimente mai bune şi plină de melancolii tomnatice,am găsit şi capătul perdelelor din pânză translucidă,un capăt ce-mi tatua  pe ochi,un orizont roşiatic adus parcă-n schiţe de trenurile grăbite s-ajungă în gara veche.

din părţi diferite de lumi , păianjeni cognitivi şi-au ţesut pânza de capul meu,portocaliu şi răsucit în spiţe,târziu reuşind să realizez că zgomotul infernal era al locomotivei ce-şi avea plecarea din capătul lumii.pe fire-pe fire am simţit scurgându-se doruri ciudate,dezlipite din amintiri şi-adaptate la acel prezent ciudat-căci acel prezent era ciudat,întocmai prin nonsensurile pe care mintea mea le ingera,prin ochii uimiţi de lumina sfârşitului de august.

lumină pe care m-aş fi urcat la acea oră,doar ca să mă pot trezi conducând pe-un drum cu lanuri de floarea soarelui şi raze fierbinţi decolorând cerul albastru.

a plane that loops the loop [?]

când toate erau deja împachetate şi gata de drum,cam pe când drumul era anevoios şi fierbinte în bataia soarelui,toate s-au intensificat.orizontul a părut subit un infinit de posibilităti şi nici măcar secunda în care moneda se învartea în aer nu mă mai putea ajuta,căci mintea mi-era deja stabilită.

dimineaţa,furnicilor le-au crescut aripi şi pe fruntea mea au crescut boabe de sudoare.zborul insectelor a mai durat o vreme,dar boabele de căldura au dispărut pe bancheta din spate,încarcata de haine şi bagaje şi praf din alte ţări.în drum spre casa am ras şi-am uitat de probleme,probabil în acelasi fel în care şi tinerii căsătorişi au uitat că-n mai puţin de două zile ,viaţa avea să revină la normal.

şi-apoi mi-am reînceput odihna în patul de-acasă,unde inocenţa pluteşte şi resturile copilăriei se amestecă cu aerului unei maturităţi pentru care am semnat deja un contract,cu douăzeci şi ceva de ani în urmă.baldachinul se ondulează suav în bătaia vântului şi perdelele groase îi ţin companie,dansând într-un vals ţigănesc.eliade şi-a găsit culcusul pe balconul pe care leandrul roz aruncă cu parfum.

la un moment dat,între puţinul lucru şi orele de pratică la cabinet,mă gandesc să scot şi şevaletul,să-l curăţ de praf şi să-l trezesc la viaţă.

noaptea cand luna întarzie să apară pe cer,lampa în ceară galbenă şi lichid albastru are să-mi tină companie.

e vară şi-am ajuns acasă,în sfârşit.

nu mai contează restul.

nu mai contează nimic.

nici macar toamnă cand revederile au să-mi trezească emoţii şi furie şi melancolii profunde.

dimineata in care lumea s-a intors pe dos.

era a 5-a zi de stat in pat sau cel putin asa-mi imaginam eu.asa imi doream,caci trupul meu intins pe salteaua revarsata peste cadrul e lemn putred pe la colturi si mic ,ca pentru un elf,se simtea cel mai bine acolo.si fereastra ma aproba si-n deshizatura ei larga,imi trimitea soarele de pe cer,in raze filtrate de draperia groasa,antica.

lumina,atmosfera,aerul cald de primavara iluzionista,ma trimiteau cu ganul pe plaiuri boeme,pe-acele plaiuri pe care-am trait mai mult cu mintea,caci mintea-mi e singurul loc unde lumea e nemarginita si universul mai mic si mai usor de atins.

ma vroiam plecata si cu trupul,vroiam ca ochii mei sa vada gradinile inflorite si arbustii imensi,aproape copaci,infloriti in galben fosforescent.ma vroiam plecata si cand ma trezeam plecata,batand cu picioarele asfaltul fin al marelui oras,intreagul univers interior isi cerea inapoi plecarea spre casa,spre scorbura din patul moale,spre camera mica.

si mai vroiam sa ma intorc in locul unde--mi gaseam mereu linistea,unde inca o mai gasesc.in locul de unde si ploaia pare un vis frumos,chiar si-atunci cand picurii imensi lovesc ferestrele frenetic,brutal,sadic.

mai curand decat ma asteptam cu timpul linear ajutandu-ma sa-mpachetez,am vazut toti cei osutacincizecidekilometri cum raman in urma mea.si-apoi a urmat frenezia si linistea care,in mod bizar,vine mereu cu ea.cuiburi de oua sparte si blaturi pufoase pe langa dosare colorate si-imprimante in repaus.televizoare pe stiri si stiri despre sarbatori,sunetul clopotelor in ecou,de la biserica pe care-o vad o singura data pe an,ca fiind un loc magic,sacru.enjoy this while you can,it's all going to be over soon.eternele dimineti si dupa amiezi,lenese,pline cu urme de somn.familia-n jurul mesei.

si linstea dinaintea furtunii.

ascunzisul in spatele balconului si-a ferestrelor pictate-n verde si galben,si rosu si alb.lumina obscura si-un pic [mai mult] de delir emotional.

vine,vine si inca un an urmeaza sa fie catalogat ca facand parte din trecut.

pagina 1O8

n-am fost acasa de cateva saptamani bune si e putin ciudat ,cum, gasesc mereu totul neschimbat aici si totusi presarat cu putine arome de ceva nou.mi-e drag si mi-e bine in lumea calda pe care ai mei au construit-o,cu grija.o lume in care relele nu par sa patrunda si dezastrele exista doar la televizor,la radio si prin ziare.aici e lumea unde sfarsitul lumii m-ar putea prinde fericita.

ultima data-n camera mea,intr-un dulap inchis,plin de amintiri,am gast intr-o cutie cateva tigari.un lucky rosu,va rog si fumul l-am inspirat acum recitand carti dragi mie.m-am tot gandit la oameni din alte timpuri,la amintiri,la jumatatea de deceniu ce se tot prelungeste,pana devine-un complet,pana cand cinci ani au sa devina  sapte si din sapte zece.m-am tot gandit si-n zadar cred c-am plans pe drumurile spre casa din marele oras,dupa iesiri nocturne si haotice.recitind pagini plini de drag,am descoperit un pasaj are m-a atins pentru intaia oara cu adevarat,desi ochii mei l-au mai intalnit:

daca e sa dau crezare tuturor trairilor mele,tuturor sentimentelor si vorbelor aruncate-n golul din minte,de-acea voce interioara,ar insemna c-am iubit o singura data.si daca e sa cred ca iubirea exista cu adevarat o singura data-n viata unui om,ce ma mai impiedica sa spun c-am iubiti si-am pierdut?

"cat despre fiinta iubita,ea nu te-a inteles niciodata"...dar daca m-ar fi inteles?daca visele nu s-ar fi shimbat si-as fi trait intr-un delir,pentru tot restul vietii mele?ma intreb cum mi-ar fi fost acum viata.dar destinul a fost scris,demult,in alte timpuri,in acele timpuri pe care-acum nu mi le mai amintesc.

si totusi,in plina-mi neintelegere a propriei mele persoane,gasesc cu surprindere persoane care-mi inteleg mai bine existenta,desi nu-mi cunosc trecutul si la o adica nici nu se arata interesate sa-l cunoasca...si la ce bun,caci atunci obsesia-mi legata de iepurele alb ar fi inteleasa ca o psihoza,ar fi tratata si remediata si asta -ei bine-asta m-ar depersonaliza.

persoane nu sunt multe si e doar una,care-mi gadila simturile,care ma educa,care ma face sa zambesc,sa-nnebunesc,sa ma bucur si sa ma-ntristez.e doar e persoana care-mi face surprize si ma strange-n brate fara motive,desi stransul in brate e o-ncalare completa a principiilor unui trup far' de suflet.

m-a intrebat azi,daca mi-ar placea sa facem ceva impreuna de ziua mea.doar noi doi,spre seara.mi-am imaginat pentru cateva momente intreaga scena.nu cred ca a mai existat cineva,inafara de familia mea,care sa-mi faca vreun plan asa frumos in acea zi a anului,in care dezastre psihologice au loc iar mintea mea o ia razna,intr-un dans tribal si haotic.

mi-am imagnat scena si , in cuvinte marunte, i-am multumit ca m-a facut sa visez.cu ochii deschisi.

terapie

am trecut ieri pe-acolo.eram in drum spre casa,dar simteam ca trebuie sa fac un ocol,sa spun cuiva ceea ce simteam,ceea ce ma framanta,ceea ce-mi provoca tulburari in respratie,in ritmul cardiac,in starea de normalitate in care traisem,pana sa ma intorc in marele oras.

alternam de cateva zile in stari bipolare.lui i-am spus ca aiurez intre ele,ca nici nu mai stiu daca sunt vesela sau trista,caci si vocea-mi interioara parea sa-si fi schimbat tonul sarcastic,ironic.mi-a dat sa beau un ceai,ca altadata si-atunci am simtit cum frica pe care-o aveam fata de tot ceea ce insemna el,disparuse.nu-mi mai placea,nu,nu ma mai atragea.puteam sa-l vad,in sfarsit cu alti ochi.

m-am simtit ca la o sedinta de terapie.vorbeam constant,minute-n sir,dupa care schimbam subiectul,ma bagam in treburile lui,ii schitam idei,profile psihologice ale clintilor.imi vanduse cerceii,poate ca asta ma determinase sa pierd orice urma de sclipire fata de el,disperarea aceea de moment,in care-am realizat ca nu insemnasem nimic din moment ce perechea aceea de cercei nu mai era in magazin.sau poate totul era diferit si macar pentru-un moment ma ascultase cu adevarat.inainte sa parasesc marele oras pentru saptamanile de liniste de-acasa,ii spusesem ca vreau sa ramana la vanzare,poate cineva ii merita mai mult.nu stiu.

dar m-am simtit ca la terapie si-n timp ce-i vorbeam despre tot ce ma nelinistea,in mintea mea zbura un gand,se izbea de scoarta cerebrala,ca-ntr-un joc de ping pong digital,din anii '8O.ma gandeam la ideea psihologului,viitorului psiholog,in fata unui alt psiholog,asteptand consiliere.ma intrebam daca e normal sa nu-mi pot vindeca singura sufletul si daca e normal,cum sa ma astept sa pot vindeca alti oameni?

pana cand mi-am terminat a doua ceasca de ceai,imi primisem deja toate raspunsurile.le stiam deja si parca intregul scop al vizitei mele era sa-mi fie confirmate.stiam ca ma blochez,ca mi se blocheaza orice simtire cand totul e prea frumos,cand grija e prea mare si-atunci fug sa ma ascund in toate imperfetiunile.analizez totul,ma transform dintr-un suflet bolnav intr-unul suferind de OCD si de-acolo totul se naruie,pana cand ma trezesc din nou singura.

mi-a zis sa-i dau o sansa.sa-mi dau o sansa,caci merit.ar trebui sa fiu fericita fara sa fiu capsata-n loc de toate lucrurile insignificante.mi-a spus sa privesc toata latura pozitiva a intregii mele situatii,la cum am primit ceea ce-mi doream si cum trebuie sa ma bucur.

am plecat acasa,printre ninsoarea rece,de sfarsit de iarna.am dormit o mare parte din dupa-masa.catatonica-n fata serialului de care-am prins o usoara afectiune,am desenat si fabriat bijuterii pana tarziu in noapte.

azi nu m-am putut ridica din pat la timp pentru primul curs.nu,dar azi m-am trezit linistita,fericita din nou.

vesela ca am trecut pe la tiganci,c-am facut o sedinta de terapie,ca..nu stiu.m-am trezit vesela c-am reusit sa ma scot din groapa in care ma bagasem,involuntar,in dimineata in care pentru intaia oara mi-am imaginat viata asa cum urmeazaza sa fie.

din nou,pe drum.

mi-ar placea sa-m petrec viata,trandavind in pat.sa ma doara toti muschii,atrofiati de pernele moi,pufoase,sa-mi amorteasca picioarele si varfurile degetelor.sa ma trezesc obosita de la prea mult somn,sa ma trezesc zambind langa el.sa rad,sa plang,sa m-ascund sub cearceafuri,sa ma bata-n cap soarele si ziua si luna noaptea,sa-mi vegheze de pe cer.mi-ar placea sa am ferestre mari infinte si vaze cu trandafiri crem si roz palid,in jurul meu.

mi-ar placea drumul sa nu fie lung,si muschii sa nu-mi amorteasca e la scaunele incomode,vechi.sa nu mai va peisajul,morbind,dintre iarna si primavara,plin de copaci uscati si mizerii aruncate pe sosele,scuturate pe margini,de vant.mi-ar placea sa ma teleportez,la urma urmei,dar care-ar ma fi rostul atunci sa stau,in marele si dragul oras?

n-ar mai exista nimic si creierul mi-ar intra la apa,in propriile-i sucuri,de-as sta in pat,de n-as bate drumurile rupte,de zapada aspra,de sarea dura,de nisipul ce-ar trebui sa-mi valseze printre degetele de la picioare,vara,la mare.n-ar mai exista nimic si viata m-ar fi goala.in zadar mi-e plansul,dat la volum mic,undeva in centrul sufletului meu.in zadar ar fi lumea,daca n-as vedea-o,daca n-as simti-o,daca nu as stii universul ce-ncepe la capat de pat,dimineata.

ma gasesc la ore distanta,de drumul lung,prea lung,prea batut in patru ani.ma gases plictista si putin spre deloc entuziasmata de inca o despachetare,de inca o aranjare,de inca o acomodare-n patul strans intre scanduri de lemn uscat.

dar toate trec,chiar si cele mai ciudate senzatii fata de intoarcerea in marele oras.toate trec si dupa ele,vin toate-acele clipe de drag.vin dimineti scaldate-n drag,cafele si tigari savurate direct in patul cald.vin seri placute,cu vant e primavara si nopti tarzii si candelabre cosmice.

dans la banlieue

daca nu ar fi osutacincizecidekilometri intre marele oras si-orasul unde gara canta mai frumos si oamenii-au toti chipuri cunoscute,unde copilaria alearga pe culoarele timpul si-adolescenta bate stradutele centrului,de n-ar fi osutaincizecidekilometri m-as intoarce acasa,in suburbii.dar e tot drumul la mijloc,tot drumul in care-mi mi pierd mintile ,trecand prin testele grele ale rabdarii.

si-n tot spatiul gol dintre cele doua case,delimitat de continuumul spatiu-timp,in tot acel gol,supunerea mea in fata gandurilor devine inevitabila.autoanalize ale tuturor simtamintelor,autosugestii si refulari ale tuturor sentimentelor ce-au fost,ce-ar fi putut sa fie,ce sunt si ce se nasc.imi amintesc ca,atunci cand finalul celeilalte experiente m-a gasit deziluzionata,am hotarat undeva in adancurile fiintei mele,ca e cazul sa trasez si-o linie.o linie,o granita intre realitate si realitatea fin reglata de subconstientul meu,o limita intre normal si startul tuturor psihozelor.si,ca-n cazul tuturor calculelor matematice,erori au aparut.erori in limitarea sufletului meu,in a intelege cu adevarat natura schimbarii ce-a impus,cu adevarat trasarea granitelor,marginirea simturillor.si-ntrebari cu raspunsuri legate la capat in funde mari,colorate;si raspunsuri cu zambete ironice.si-apoi placerea,siguranta.experimetul.

stiam de mult ca nu mai e loc in viata mea de alte tabieturi.cand mi-am desfacut raspunsurile,asta a fost primul lucru gasit.nu mai era si pana cand echilibrul sufletesc are sa revina la normal,nu mai e loc in centrul nervilor mei,pentru tabieturi batrane.nu mai pot face fata ideilor de shmbare absoluta a mintii si fizicului,schimbari impuse la nivel inconstient prin toate situatiile si toti oamenii.caci am devenit si eu,parte din ei,din toti cei ce si-au construit propria lume,propriile psihoze si superstitii.si-n lumea asta,supravietuirea impune un anumit nivel de ignoranta,unul ce automat impune linistea si fericirea.ignoranta urmata de acceptarea situatiei date,situatiei alese,situatiei nascute din toate-acele erori.

nu vad starea ca pe-un fin,caci ar fi absurd sa cred ca totul s-a sfarsit aici,cand e-abia anul cinci.dar vad totul ca pe-un punct in care,tot ce primesc echivaleaza cu tot ce am nevoie.nefericirea mi-ar macina trupul,de-as fugi in cautarea acelui "more-than-this-in-life".o fi ea o stagnare sufleteasca si spirituala,o fi totul un simplu experiment,dar anii-n minus fata de toti cei ce au fost,anii aceia-n minus imi ofera tinerete,caci nu e neveie sa-mbatranesc prematur,sa-mi schimb mintea si-abilitatile.

in ceea ce ar putea fi suburbia marelui oras,linistea troneaza.linstea si somnul si-ntrebarile ale caror raspunsuri ,le desfac incet,asteptand fluxul de energie din centrul lor.flux de energie ce-mi alimenteaza drumul si ignoranta.