all those used toys.

de la o vreme,nu ştiu dacă e de când am început să-nvăţ cum funcţionează mintea,cum se formează visele şi-unde se stochează memoriile, sau e de când am reînceput să-mi las impulsurile şi simţămintele analizate,încadrate în chenare,într-o paralelă realizată subiectiv şi personal,trasând linii în cărţi,eh undeva între cele două ipostaze-am ajuns să-mi caut răspunsuri pentru diferite întrebări.poate că era mai simplu altădată,când lăsam totul în voia sorţii,aruncând vina pe-o cauză şi pe-un efect născut din ea,dar toată simplitatea mă reducea la statutul de ignorantă,teoria haosului fiind adaptată la propria-mi persoană.

de la o vreme,cam de când am început să pun întrebări cărora să le şi găsesc răspunsul,am realizat că majoritatea deciziilor luate-n anii mei de la viaţă,îşi au un soi de catalogare freudiană,căci la un moment dat,pentru orice întâmplare,bună sau rea,a existat un conflict intern.

puteam să fiu studentă la chimie sau fizică,dar pentru asta trebuia să ştiu matematică.matematică nu ştiu pentru că timp de patru ani, procesul de formare intelectuală şi personală,a fost în mare parte blocat de severitatea unui urangutan ce-şi refula fustrările pe cei mai sensibili elevi.puteam să trec prin viaţă fără să-mi placă lectura,dar un cap imens şi roşu mi-a alinat conflictele primitive şi mi-a deschis dragul de carte.puteam să fiu fericită-n toate sensurile fericirii,dar am rămas ataşată de iepuri albi,transformându-mi viaţa într-o căutare complexă a unor răspunsuri şi fantezii frenetice.puteam să rup etichetele de pe toate jucăriile,dar asta însemna să le stric,să le stric ordinea şi să le îmbib în mizerie,ceea ce ar fi dus ca azi să am un sac plin de pluş răblăjit.

dacă-mi rupeam etichetele de pe jucării,nevoia de-a avea azi jucării mai mari şi folosite,oare mai exista?dar compasiunea pentru jucăriile folosite,pe care mâinile-mi au uzat mai tare,distrugând piulţe şi mecanisme fine din creier?

probabil că azi nu exista nimic.nici eu ca persoană obosită de tristeţurile din jurul meu.probabil că nu existau nici cărţi de psihologie ,deschise şi subliniate,aruncate-n colţ de cameră,în sesiuni de irascibilitate temporară.cu siguranţă nu-mi treceau zilnic prin minte,toate chipurile pentru care sentimente de compătimire,sufletu-mi nutreşte şi nici chipurile ce-mi fac trupul să tremure-n spasme de scârbă.

mă întreb de zile bune,când au să treacă anii şi prin viaţa lor.când au să deschidă ochii şi-au să renunţe la eterna copilărie,la eternele copilării?când au să-şi accepte persoană,realizând că pentru fiecare act inconştient există o cauză veche,de când lumea lor interioară există,iar toate cauzele şi actele şi nevoile de-a fi aplaudaţi şi-adoraţi de mulţimi goale de înţeles,nu sunt tratamente eficiente.ma întreb când vor înceta cu toţii să mai fie falşi,să fie mai buni,s-ajungă-n acele clipe-n care-şi vor putea aplauda persoana înterioară pentru ceea ce e,neaşteptând tunetul aplaudelor pentru ceea ce nu sunt.

egocentrismul încă există-n interiorul meu şi tot ele mă obligă să spun : dacă eu am putut..

मैं तुम्हें याद आती है

cuiburi de păianjeni apar de nicăieri,în colţuri ce întorc pe dos, legi ale existenţei lor.nu e nimic umed şi nici cald şi nici întunercul nu pare să înnece lumina.clorul arde zilnic orice urmă de bacterie şi până la apus de soare din ouă invizibile,pui grosolani,sclipitori,negricioşi cateodată,d-arahnoid îşi clădesc piramidele firave.n-am învăţat destulă biologie să le-nţeleg absurdul,dar n-am citit nici cărţi prea multe de-amor,în care să-ntâlnesc dorul,pasiunea,nevoia şi durerea fizica,instalată intre coapse,când timpul îşi deviază legile luând cu el psihicul,sufletul pe meleaguri halucinogene.

câteodată-mi doresc ca-n toate călătoriile fizice să mă-ntâlnesc cu chipuri cunoscute,să zâmbesc frumos,să evit  întreaga nostalgie ce-mi macină puritatea din veselie.câteodată-mi doresc să-ntâlnesc chipuri cunoscute,venite din trecut,doar ca să mă pot pierde-n vremuri de delir intens şi biciuri din piele de om,lăsate-n urme roşii,pe spate.

câteodată nu-mi doresc nimic.nici să plec,nici să revin,nici măcar să-mi continui viaţa,în căutarea unor răspunsuri.

de cele mai multe ori însă,îmi doresc să dorm,să mă cufund în patul moale,sub perne moi.să rămân acolo,fără urmă de regret.să nu ştiu că timpul trece,că părinţii-s tot mai aproape de final şi că finalul tinereţii mele e tot mai aproape.acasă-mi pierd adesea minţile-n vocile copiilor ce bat asfalturi şi bucăţi de iarbă,ce-erau altădat' teritoritoriile mele.îi aud râzănd şi ţipând,ignorând orice lege-a fizicii,ba chiar uitând numele zilelor în care trăiesc.şi deşi singurătatea interioară proiectează adulţii ce au să fie,viaţa lor e un etern mărginit de apusul toamnei,de răsăritul ei şi-al temniţei şcolare,al cărui înţeles puţni au să-l citescă.

mi-ar plăcea să nu existe proteste,războaie.să nu existe grupurile de tineri înnecaţi în peturi de bere,în colţ de bloc,sub un geam murdar de magazin niciodată-nchis.mi-ar plăcea comfortul să nu coste vieţi şi nici bucăţi vii din natură.sufletul să nu fie o resursă tot mai greu de întălnit şi religia o maşină de spălat minţi şi bani.mi-ar plăcea să nu fie bani şi nici acte pentru graniţe.mi-ar plăcea să nu existe graniţe şi lumea să aibă ceruri violet şi oamenii să plutească,fericiţi.

să exişti într-un colţ de Univers,departe de alte vieţi e o responsabilitate prea mare,de care prea multe exemplare ale Terrei,uită.să exist într-un capăt de galaxie,la un fin de Univers,înseamnă să nu pot face nimic pentru el ,dar să pot face totul pentru mine.dar apoi,apoi se instalează condiţia umană,mărginită de globul aplatizat,albastru în care trăiesc. spatiul infinit ce-are să fie,mereu, intre noi şi toate graniţele ce ne despart : fizice,dintre ţări şi-oraşe;psihice,dintre personalităţi opozante;spirituale,dintre suflete evoluate şi suflete ce-nvaţă cu paşi mici,ce e evoluţia divină.dar apoi se instalează realitatea,nesincronizarea,durerile de muşchi de după nopţi de uitare căştigată-n sticle de vin.dureri de cap şi prea mult fum.

mă gândeam să-i las să trăiască,pe paianjeni.să-mi curăţ una din multele fobii.mă găndeam să-i invit s-asculte muzică,să-mi soarbă din vinul roşu,şă-mi fumeze pasiv tutun iar la răsărit să-mi susţină mijlocul greu,într-una din poziţiile meditative ale salutului soarelui.mă gândeam să le spun şi lor de povestea asta a mea,de sevrajul psihic şi chimic născut din absenţa peticelor cafenii de piele,de desupra blănii albe.dacă le-aş povesti de dorul intens şi durerea fantomă a coapselor mele,poate ar pleca şi-aşa nici nu aş fi nevoită cu adevărat,să-mi vindec mintea de fobii.

17 august,

o jumătate de secol şi-o jumătate de deceniu.

am avut noroc să-mi fie nu doar donator de gene,părinte,suflet aproape,tată.mai presus de toate,am avut norocul să-mi fie un stâlp de rezistenţă în toate situaţiile bune şi rele,pe care le-am construit.antidepresivul meu numarul unu ,consilierul meu,sursa financiară,bătrânul suflet tânăr,sursă interminabilă de sfaturi.

tata..cel mai grozav om de pe pământ.

adesea mă gândesc că poate,dacă măcar jumătate din populaţia globului ar fi ca el,lumea ar fi un loc mai bun.de la el am învăţat cum să-mi caut oamenii ,ce înseamnă o coloană vertebrală solidă,cum să-mi fie jenă şi să tac faţă de persoane cu intelect semnificativ mai mare,faţă de persoane cu experienţă,trecute prin viaţă.tot de la el am învăţat dreptate şi într-un mod ironic,fustrarea pe care ea poate să o aducă în situaţii limită.de la el am învăţat respectul şi tot el e persoana pe care o admir şi analizez,sperând că într-o zi am să-i moştenesc nu doar trăsăturile deja transmise,ce aşteaptă activare,ci şi comportamentul demn de plecăciuni demne de gratitudine.

când o să cresc mare,vreau să am toate calităţile tatei.

कृत्तिका & वृषभ

când s-a lăsat noaptea,luna îşi revărsase deja lumina pe cer,scufundând stelele într-o mare de lumină albă şi stingânu-le pe cele ce se grăbeau să ardă aerul rece,graniţă între două lumi.muzica şi-a pierdut rostul la un moment dat şi-n urechi mai răsunau doar răcnetele greierilor isterici,treziţi odată cu apusul soarelui.

oraşele păreau uşor de strivit şi parcă-mi doream să le strâng între degete,să las cratere în forma tălpilor în asfaltul de-abia răcit,să fac câţi paşi mari,s-ajung mai repede în tărâmuri conectate la viaţă prin lumini luate din halucinaţii.mă gândeam să plec,căci pentru întâia oară,lumina lunii nu-şi avea rostul pe cerul nopţii.pentru întâia oară,în milenii de iubire şi sclavie,simţeam o fustrare pentru existenţa chipului trist,pe cerul de noapte.îmi doream să plec,iar iluziile generate de-un conştient semi inconştient,îmi dădeau puterea de-a pleca,de-a strivi oraşele şi padurile.puteam să calc în lacuri adânci,căci pentru mine erau simple ochiuri de baltă,în care mormoloci umani,se scaldă în duminici cu asfalt topit.

dar am rămas lipită de pământ,de parcă spatele mi-ar fi fost cusut de iarba moale şi umedă din vărf de deal.şi-aşa am rămas acolo,purtând discuţii preromantice cu bucata de suflet inconştient,desprinsă din el,când dorul meu e năcitor şi mare.ne-am uitat după constelaţii şi-am zâmbit ,notându-le în agenda cerului de august.

când m-a văzut fericită,luna mi-a mângâiat fruntea şi sărutându-şi chipul lipit pe spatele-mi cafeniu,mi-a curăţat cerul de lumina-i lăptoasă.mi-a spus că are să supere şi-alţi oameni,în noaptea-n care şi ei aşteptau să vadă stelele căzând pe pămant.

după ce-a plecat,am reuşit să văd primele stele arzând aerul rarefiat,de la graniţa dintre lumi.pe rând mi-am pus dorinţe,detaşate de egoism.cănd mi-am întors chipul,el nu mai era şi nici sufletul meu nu-şi mai plăngea singurătatea.la scurt timp după şi greierii s-au oprit din cântat şi muzica începu să răsune din nou.zorii se urcau uşor pe boltă,împingând negrul tot mai departe şi colorând spaţiul gol, cu tonuri de albastu şi roz.

când mi-am izbit trupul în patul moale,rece,primitor mi-am simţit pentru întăia oară sufletul uşor.