| |
Comments: (0)
şti ce adus septembrie până acum?nopţi mai lungi,cu ceruri încărcate de stele şi-apusuri târzii cu răsărituri obosite.dar a păstrat căldura verii,probabil din aceleaşi motive din care nici eu n-am renunţat la vise halucinante-n somnuri prea lungi.
septembrie-a fost până acum un static liniştit,o frecvenţă radio de negăşit,bruiată pe-alocuri de gângureli de copii pe fundaluri armonioase de zâmbet.septembrie a fost despre drumuri şi revelaţii uitate de dumnezeu în colţuri ciudate de pământ şi pe-alocuri,râuri psihotice cu pietre depresive-n care tălpi uscate de timp s-au tăiat,puroind a căderi nervoase şi ecouri nervoase.
dincolo de toate septembrie nu s-a încheiat,căci pân' la finele lui multe drumuri mai sunt de bătut.places to go,people to eat..mai are să-mi aducă câteva cărţi de citit şi multe lecţii de-nvăşat,tări străine de bătut şi oameni de-analizat,de cunoscut,de marcat şi bifat în cartea destinului.
timpul are să treacă repede,iar la sfărşitul primei luni de toamnă tot el are de marcat o jumatate de deceniu,de căutări şi blocări în suspansuri emoţionale,dimineţi cu dor şi seri de chin.dar până-atunci,sper să găsesc cea mai bună cale prin care,dorul să nu-mi mai fie suprimat şi suprimarea să nu-mi mai fie boli pseudo mentale.
până-atunci am să dispar de pe dulcile şi totuşi tristele meleaguri româneşti,doar ca să văd că-n lume mai există totuşi speranţă.în definitiv,de asta am acum nevoie cel mai mult.
| |
Comments: (0)
timpul linear are obiceul să zbore repede-repede,de parcă ar fi un puf de păpădie suflat cu mânie de-un copil supărat.minunile şi toate lucrurile pe care le aduce precum şi comportamentul deviant al timpului,universal valabil doar în cunoştiinţele pământenilor,n-ar trebui să mă mai şocheze în niciun fel,căci cu cât îşi onduieşte trupul imaginar mai mult,cu atât învăţ să-i ascult muzica şi deci,să-i prezic mişcările,de parcă aş fi vreo ghicitoare-n cafea.
ceasul exterior ticaia mai tare decât cel interior şi cel interior părea să bată-n loc,scoţând în acelaşi timp un sunet asurzitor şi totuşi liniştitor.totul aducea a linişte de fapt,chiar de totul ascundea mai degrabă o ploaie sufletescă acidă,cu stropi mici şi pătruzători până-n măduva oaselor.reuşisem să adorm înainte de apusul singuratic al soarelui.în somn,visele mi-l aduseseră aproape.îl priveam în ochi şi-i mângâiam spatele,de parcă ar fi fost copilul gângărind pe care,cu atâta drag îmi plăcea să-l leagăn.când mâinile mele i-au atins faţa,numărând pe buricele degetelor,barba deasă deprinsă-n păduri,m-am trezit şi sufletul mi s-a izbit din nou de trup,alunecând cu putere pe culoarele halucinante ale timpului.
în următoarea zi zâmbetul se lăsa tras de gravitaţie,magetul puternic al pământului îmi distrugea toate trăsăturile feerice de bine şi veselie.mintea-mi fugea constant pe plaiuri îndepărtate şi ochii spre toate cele treisuteşaizecidegradealeorizontului.mi-era imposibil să nu-l văd dansând pe linia ce uneşte cerul cu pământul.
la apus,când soarele şi-a dublat proiecţia-n geamul imens,plină de furie şi fustrare,am scăpat câteva lacrimi şi m-am rugat cerului,universului să-i dea mintea necesară înţelegerii unei astfel de trăiri.nu i-am dorit nici bine şi nici sănătate,căci rezervele-i sunt puse deoparte.nu i-am dorit nici măcar linişte sufletească,deşi în sinea mea ştiu de ani buni,că are nevoie de aşa ceva.i-am dorit doar minte,minte destulă ca odată,oricând în existenţa-i efemeră,să-şi îndrepte chipul spre ecoul cosmic,ca să mulţumească pentru acel suflet ascuns şi reprimat în colţuri adânci şi-ntunecate din drumul lui prezent.
dincolo de acele momente,în culoarele halucinante ale bătrânului timp am găsit bucăţi de zâmbet ce mi-au echilibrat stările prezente profund marcate de plecări îndepărtate ale unor oameni dragi mie.plecări cu depresii temporare lăsate-n urmă şi psihoze făr' de rost cărora trupul meu trebuie să facă faţă.la un moment dar,toate seriile de trăiri şi tristeţuri personale şi moştenite din exterior vor duce la un colaps.totuşi o cădere-n eccouri întucate marchează,asemenea viselor ,trezirea la realitatea.bucăţi din mintea mea,deja sunt pierdute pe drum,dar acel punct din timp în care am să câştig calea spre echilibrul final ,pare să fie tot mai aproape.şi vor fi dimineţi cu cafele interminabile şi păduri încă înverzite,de colindat,de adorat.seri cu oglinzi spirituale şi nopţi meditative şi deschiderea canalelor energetice spre atingerea luminii şi-a înţelepciunii divine.
