cum să construieşti o carieră

nu e precum scrie în cărţi,crede-mă...

ţineam cutterul în mână,trecând peste linii fine,desenate în creion uşor.mi-era teamă că am să-mi crestez degetele.

mai înainte-mi crestasem vârful degetului mare.iar acum nu mai puteam şterge pozele de aparat,din cauza acelei tăieturi.apoi mi-am văzut cabinetul,desenat drăguţ,dupa aproape doi ani de când el a apărut în idei.fericită de gest,am continuat să tai cartonul gri,gros.

atmosfera s-a înveselit şi muzica,mm,muzica.

 ***

ne-am culcat târziu în acea seară.corpul ne era frânt de oboseală şi degetul îşi oprise între timp sângerarea,pulsarea,durerea.amiaza ne-a prins dormind,cafeaua cu tigări scurte şi puternice,pompând energie şi idei.ne gândeam la nopţile ce au să vină,la zilele de libertate de după.suntem acum în acele zile de libertate totală şi parcă-am uitat să trăim.

la un moment dat am pierdut denumirile zilelor.nu se mai întâmpla doar dimineaţa.se întâmpla şi seara.eram conştiente doar de ce-a de-a doua zi a săptămânii şi atât.duminică,nici clopotele bisericii de lângă casă nu le-am mai perceput,căci eram departe de realitate,pierdute printre cartoane şi planşe.coli transparente cu lipici şi planuri arhitecturale despre viitor.ba chiar am strâns şi-o mică armată de oameni,care au împărţit camera imensă,într-un câmp de luptă.a fost un delir inimaginabil.am râs şi-am plâns,am înjurat,ne-am certat,ca după ce liniştea s-a lăsat să mulţumim universului pentru toate mâinile trimise la decupaje şi ghidare.

în diminaţa primei zile a săptămânii,printre fulgii de zăpadă ce cădeau neîncetat,oboseala a născut lacrimi pe chipuri şi disperare în sufletele.dar de undeva am mai scos puţin raţionament şi-am trecut peste depresii.

în noaptea primei zile a săptămânii raţionamentu-mi plecase pe alte hotare şi rochia-albastră,pătată de mult cu lipici s-a transformat în batistă pentru chipu-mi umplut de lacrimi.mă simţeam mai murdară decât eram şi mai tristă decât eraam de fapt.nici calcule matemtice simple nu reuşeam să mai ordonez,cum eram să-mi mai ordonez sufletul,mintea?

în ziua finală,chiar în dimineaţa ei,toate zburau în jurul nostru.creioane pentru trasat linii,parfumuri plin sticle,halate şi prosoape,vorbe-n spaţiul aerian.mişcările incontrolabile,tremurânde ale mâinilor şi picioarelor s-au lipit de noi,pe holuri halucinante,comuniste,în încăperi cu geamuri cât pereţii şi suflete tirane.în tot timpul prezentării mi-a fost rău.aveam emoţii şi-ncercam să-i transmit discursul corect,corectat, telepatic.trenuram cu toate celule corpului şi simţeam sudoarea cum se cubora-n şiroaie pe sub haine.

când totul s-a terminat şi-am plecat după apus,somnul a ieşit dintr-un colţ obscur al camerei.

adusese cu el şi-un atac de panică de care era legată întrebarea "now what?" 

now what?now we move on with our lives,making something out of them...

departe cu 5O de grade.

mi-s picioarele reci,deşi-n acsă căldura ţine pereţii într-un culcuş cald.mi-s picioarele reci şi mi-e dor să le simt arzând în nisip sau gâdilate de iarbă.să-mi sufle soarele părul şi briza de munte să-mi răcorească trupul.

mi-e dor de călduri în hamace leneşe,pe pături fără limite,pe dealuri şi prin păduri,pe sub ceruri de noapte-n ţări şi locuri străine.de singurătatea aceea-n care-mi găsesc liniştea.de liniştea mea interioară.

mi-e dor de limonada rece amestecată cu gheaţă,de unguraş,băiatul blond cu ochii-albaştrii,ce-mi tatua zâmbete pe faţă,sub umbrela tarabei cu fructe proaspete.mi-e dor să fiu îndrăgostită şi să-mi pierd minţile-n speranţe şi iluzii inocente.mi-e dor de vară,de jocuri şi cărţi,de  strigătul copiilor de-acasă.mi-e dor de simplitate şi cel mai tare mi-e dor de cele 3O de grade,din amiaza unei zile de iulie.

a trecut deja ceva vreme,de când sunt blocată-n planuri şi vise de viitor.a trecut ceva vreme,o vreme în care-ar fi fost imperativ şi chiar  necesar să reiau contactul cu realitatea.şi totuşi,uită-te la mine,uite cum mintea-mi e la 5O de grade depărtare de frigul de-ngheţul de-afară,într-o ţară străină unde-mi văd viitorul mai clar decât fanteziile-mi amoroase cu iepurele.de parcă la un moment dat aş fi avut momentul acela de claritate supremă,stâpânind mecanismele şi paradigmele spaţiului şi-al timpului.mă mai întreb acum dacă dorul nu e de fapt nerăbdare.căci dacă e,universul îmi pedepseşte încă o dată nevoia de-al desluşi,întru înţelegerea propriului meu destin.(pe care nu-l mai cunosc aşa cum credeam că-l cunoşteam altădată)

cercul vicios şi energiile-i negative.

vise lucide şi paralizii nocturne.

coşmaruri şi-opusul lor.

tresăriri în somnuri rapide-n mijloc de zi.

energia negativă din cameră,din casă,noaptea.

spre sfârşitul primei luni.

în copilărie,prin dulapuri  exista o  lume fantastică a electronicii,a beculeţelor,a cărţilor de tehnică şi ştiinţă.

îmi plăcea să ma pierd acolo,în bucăţi verzi cu picioruşe multe pe ele,legând leduri de baterii,făcând lumină din nimic.cântam la butoane murdare din calulatoare de buzunar,ajunse acolo din alte vremuri.adesea-mi zgâriam degetele de hârtia îngălbenită a cărţilor şi-mi pierdeam ochii-n encilopedii colorate,despre micro şi macro universuri.la un moment dat,de pe birouri au zburat lămpile şi monitoarele imense,obositoare au început să facă lumină în noua lume.o lume-n care informaţia devenea nelimitată-n fiecare seară,după ce telefonu-şi oprea ticăitul şi ceasul bătea ora zece.pe vremea aceea încă-mi mai simţeam libertarea timpului.

mă trezesc acum zilnic într-o lume-n care tot ceea ce ar trebui să mă ajute,îmi încurcă existenţa.lumina artificială ,prea arzătoare mă-ndeamnă adesea să mă-nchid în întuneric şi-n întuneric să mai las loc doar de-o veioză slabă,ce-adesea-mi aminteşte  de amuzamentul luminii ledurilor.lumânări nu mai am demult,deşi căldura lor pentru suflet m-aşteaptă-n bucăţi de ceară.

mă trezesc visând la păduri şi la zone uitate de lume,locuri cu cer de noapte senin şi feeric,adus parcă din enciclopediile de altă dată.ma trezesc în dorul,în genul de dor cumplit pe care-l mai simt adesea pentru iepure.

dar e un dor de locuri nemaivăzute,de linşte totală şi izolare-n pustiu.

căci acum întreaga lume-n care trăiesc mă sperie-muşcând sadic din toate speranţa unei lumi de mâine mai bună;întorcându-mi pe dos ideea că-n largul orizont,tot mai mulţi îşi deschid ochii şi-ochii noi,spre conştiinţe curate şi suflete halucinate.

şi-mi doresc să fac orice,să schimb totul,să mă lupt cu morile de vânt,când vântul vâjâie mai tare.dar mi-e somn,mi-e prea somn să fac ceva şi-n vise,proiesctez măreţia unei vieţi simple,cu cărţi şi lumini slabe,cu mirosuri plăcute şi mirodenii tari,cu flori şi ceruri încărcate de culoare..

afară,când ningea

după Crăciun,după Revelion,după ce toate sărbătorile mici au plecat şi ele,a nins.şi-a nins.a nins de sus în jos,de jos în sus,pe orizontală şi pe diagonală,de parcă praful îngheţat ar fi fost măturat cu nerăbdare de-un Dumnezeu impacientat.pe dedesubt,asfaltul a îngheţat şi-n ghete,tălpile mele la fel.

căciulile groase,de mohair şi firicele de aur,mi-au încălzit creştetul ,mănuşile colorate-palmele,eşarfele infinite-gâtul,buzele.dar ochii au rămas,bătuţi de frig şi vânt,de îngheţul de-nceput de an,de zăpada mult prea târzie şi devenită musafir nepoftit.

atunci,pe ploape,strălucirea ochilor lui m-a fulgerat,zgribulindu-mi şi mai tare trupul,îngheţându-mi şi mai tare simţurile,transferându-mi existenţa pe meleaguri halucinante,legate de prezent,uitate în linia timpului doar de venişoarele degetelor mari,ce duc semnale puternice la creier.

mi-am vazut viitoruri,frânturi din ele şi-am ştiut că schimbarea mă aşteaptă.să vină vara,să plec,să fug-căci altă scăpare nu mai există.să plec în alte locuri unde alte forme ale timpului se manifestă.să rămân aici,unde nimic nu-mi mai aduce fericirea,ar fi absurd.egoismul meu devine hedonism,hedonismul o religie şi religiile-mi macină subconştientul,cerşind studiu,cerşind meditaţie.

mi-am propus ca într-un an ,locaţia din care să scriu,să nu mai fie nicidecum România.mi-am propus ca,într-un an,să fiu deja acolo,uitată de toţi cei pe care i-am întâlnit odata în marele oraş,cunoscute de fărâmituri de oameni,din cei zece mii,ai acelui oraş în care-am fost fericită aşa cum altă dată-am fost în oraşe şi mai mici.

dacă să fug de el,de existenţa lui înseamnă fericire ,atunci am să fiu fericită,căci să mai aştept,să mai plâng,să-mi mai amintesc,nu pot.nu mai pot.