încă nu bătuse miezu nopţii pe când eu mă aflat atingând marginile universului.fizicu-mi stătea atârnat de-un scan,de parcă ar fi fost acolo doar ca să înregistreze evenimente reprimate de suconştient.darla un moment dat a devenit totul un jos de lumini şi din una în alta,aşa cum povestea şi Douglas Adams,mă aflam la restaurantul de la sfârşitul universului.mi se părea că întrgul drum fusese doar un proces banal de adaptare.dacă aş fi luat-o după şcoală cel mai probabil mp aflam în pragul unei crize schizoidale.dar nu era vorba de asta.nu,nici decum,căci adaugam noi puncte forte experienţei mele.

poveste în poveste.

trrebuie să ţin minte că până la ziua mea vreau sa citesc Soarele Negru şi Virrusul.mî văd deja stând pe terasă,la soare..ah!

şi-apoi să,ă întorc la univers-pustiu de negru şi totuşi atât de colorat,loc divin mai uşor de pictat decât de descris,căci poeţi s-au născut prea demult pentru el şi toţ şi-au regăsit sufletu-n pictori zeci de generaţii mai târziu,în colţuri difertie de lume.

mă întorc la fereastra mea,acolo unde soarele răsare şi stelele strălucesc în pragul nopţii.acolo unde noapte e o fabrică de vise şi poveşti.

după-amiaza

când ne-am înălnit,trecuse deja parcă prea mult timp de când nu-i văzusem chipul.îmi doream deja de prea multă vreme să-l revăd,pentru că ştiam că doar ochii săi îmi puteau alina suferinţa.eram doborâtă şi novoia-mi rosese deja ultimele speranţe că am să-l mai întâlnesc curând.

destinul ne-a reunit chipurile într-o dimineaţă,pe nişte scări obositoare.m-am simţit de parcă întreaga lume din jurul meu dispăruse.atunci a fost şi-ntâia oară când i-am văzut strlucirea cu adevărat-ştiam că ea există,căci o simţisem de o infinitate de ori.am stat împreună şi asemenea unor copii,ne-am jucat de-a urmăritul pe ascuns.încercam să-i surprind chipul obosit şi totuşi clar,în timp ce-şi pierdea minţile-n coala albă din faţă.mă surprindea cu câte-un zâmbet timid,lăsându-mă să ştiu că jocul era în doi.

dimineaţa aceea se întinsese până spre după-masă.ne-am anulat toate planurile şi-am hoinărit prin cafenele,sorbind din ceşti parfumate.câteodată era suficientă doar tăcerea şi câteodată gândurile ni se împleteau în cristalele pe care le tot scotea din geantă.pe mână avea un inel şi spusese povetea lui.era din acel loc magic în care altădată-mi pierdeam după-amiezile,printre poveşti cu zei indieni şi ceaiuri aromate.în povestea lui totul lipsea din acea încăpere-totul mai puţin bijuteriile.îmi povestea cu drag despre fiinţele de-acolo,despre ceaiurile sorbite,despre toate pietrele pe care le văzuse.îl oprii şi-i spusesem cât de dor mi-era de acel loc,de acel om aproape sfânt,despre cum era totul,despre cum vroiam să-l duc acolo mereu.timpul se desincronizase pentru amândoi,schimbând stări şi perspective.mi-aş fi dorit să mă întorc în timp şi să-l iau de mână ca să-l duc la ţigănci,în acea seară de decembrie,când ne plimbaserăm întâia oară şi din pură întâmplare,pe stradă.

dar nu puteam.

ne-am luat de mână atunci,în prezentul acelei amieze.după cafele,după toate ţigările rulate cu grije şi fumate parcă-n grabă,ne-am trezit pe străzi,printre prea mulţi oameni şi prea multe culori.am cumpărat o ciocolată albă,de casă şi i-am dat lui jumătate.

şi atunci am realizat că-n cel mai surprinzător mod el e persoana mea.e persoana mea,de sex masculin.el e cel cu deliruri şi iubiri frânte,el e cel ce-şi caută spiritul şi liniştea,de ani de zile.e cel care-mi termină frazele şi-mi citeşte gândurile şi prenumele-i e o parte a unui prenume uitat de-al meu.

de atunci nu l-am mai văzut decât prin gândurile mele.

conştiinţa

după ce-am sorbit şampania şi ultima cafea împreună,după ce succesul,realizarea,planul unui drum mai însorit şi-au pierdut din intensitate,am rămas singură percepând schimbarea.o vreme mi-a fost uşor căci oboseala,durerea de oase,mersul pe jos până-n capete de lumi,toate,toate au ecranat sentimentul de gol,iar toate emoţiile s-au reprimat undeva în colţuri de inconştient.dar la un moment dat,uitându-mă peste umerii-mi-nfriguraţi,am văzut orizontul bombardat de lumini şi culori.distanţa mi s-a părut subit enormă şi primele lacrimi inevitabille.dar acela a fost doar un moment.prima zi.

eram în faţa unui opac imens.

când s-a întâmplat din nou,aveam iarăşi dansul luminii orizontului,în spate,de parcă aş fi fost să-l port în cârcă.

de parcă aceea ar fi fost cea mai mare povară a mea.trecuseră zile-ntregi deja când îmi evitam plânsul,pierzându-mi prezentul în noile alegeri,dar atunci mi-am simţit ochii tumefiaţi şi fierbinţi.la scurt timp după,am simţit cum răceala chipului meu se duce odată cu ultima pudră,în jos,spre bărbie,cărată de lacrimi.

mă aflam din nou înaintea marelui copac şi-l simţeam deja cum respiră.

fusese încă o zi petrecută-n linişte,căci nu mai vorbeam aceeaşi limbă cu nimeni.mă pierdusem încă o dată-n chipuri triste şi mesaje ce-mi aminteau de răutatea mea de altădat'.pierdusem încă o zi conştientizându-mă,regretându-mi fapte şi decizii.

la un moment dat citisem un pasaj despre iertare şi lumină.spunea că e necesară o singură lacrimă de pură tristeţe şi regret să fie plânsă,ca iertarea şi lumina să fie primite.dacă e aşa,abia acum înţeleg de ce mi-a luat atât de mult timp să-mi găsesc echilibrul spiritual.un singur om nu trebuie să fie motivul pentru care prezentul să fie trist.tristeţea implică suferinţă globală,regret personal,profund.tristeţea implică tot,somnul şi nesomnul,echilbirul şi dezechilibrul.iar la sfârşitul ei e lumina.
pe care eu încep să o văd.t o t  m a i  c l a r.

dacă ar fi să...

m-am tot gândit e la o vreme,ce aş face dacă aş rămâne la oraş,în ţară.aş alege un orăşel călduros,poate chiar cel natal,tot mai schimbat şi tot mai interesant?sau poate aş prefera unul mare,o pseudometropolă-n care sirenele mereu şi lumea e tot pe fugă?

uitându-mă azităzi la orizontul urban peste care norii gri se lăsaseră parcă după prea mult (...puţin) soare,am realizat că aş prefera un oraş mare.să-mi pierd mintile în nebunia din centru şi ambulanţele să treacă pe lângă mine,făr' să ma cutremure.să-mi uit somnul în mersul agitat şi-n chipurile oamenilor.să-mi cresc busuiocu-n geam şi menta lângă şi să zâmbesc frumos la toate zilele ce nu adorm oraşul.

mi-ar plăcea sălocuiesc în centru,într-o clădire veche cu pereţi înalţi şi ferestre infinte sau într-o curte-n care balconul să fie loc de trecere pentru vecini.să am vecini  cu care să ma cert continuu.

dar aasta e o fantezie.la un moment dat am să -mi părăsesc oraşul natal,familia,marele oraş,prietenii,oamenii şi toate străduţele cunoscute.am să plec într-o ţară,undeva la munte,pe lângă păduri şi lacuri.şi casa-mi va fi micuţă şi caldă,plină de amintiri.şi-n grădină-mi voi creşte florile şi traiul.