cât de diferit era prezentul.

Ioana trebuia să plece în Italia,urmand să studieze mecina.trebuia sa devină medic legist şi eu,cu studii de fotografie în spate,trebuia să-i fiu fotograful,să-i fotografiez morţii şi pe cei bătuţi de soartă.Mădălina trebuia să-şi găsească un  bărbat cu bani,ca să-şi poată pierde ea minţile prin cărţi.un prinţ modern,care să o aprecieze şi să o lase în pace.Planurile trebuiau să fie altfel pană acum,dar noi am ales alte rute ale destinului şi-am uitat de mult vorbele grăite la început de vară.

Cateva veri mai încolo,mă aflam într-o gradină micuţă,înconjurată de cuşti.Luna era mare pe cer şi norii pufoşi păreau a fi perne aruncate aiurea,ca într-o cameră indiană.Cerul era o minune a fizicii universului,căci nu în fiecare noapte luna e atat de aproape de Pămant iar existenţa mea în acea grădină transforma toată ştiinţa într-o poveste,într-o feerie.În jurul meu erau cuşti,cuşti luminate de lună.Şi-n lumină şi linişte din spatele gratiilor urechi mari,albe au ieşit.Un vis în realitate,un vis lucid.

Am savurat momentul,uitand de toată durerea de picioare,de ultimele 36 de ore nedormite,de ganduri absurde de singurătate,izvorate de nicăieri.Cand m-am intors în camera mea,mirosul crud de mucegai proaspăt m-a întampinat.Mintea m-a trimis la mare şi marea la altă viaţă.În întunericul zgăriat de panoul publicitar din faţa geamului,urmele de urechi albe s-au aşesat la colţ.Mi-ar fi plăcut să pot deschide toate cuştile şi să-i eliberez pe toţi,dar unde să trăiască când sălbăticia a fost scoasă din ei?Şi unde să se ascundă?În gropile din asfalt?

În noaptea aceea am visat şi cel dintâi iepure.Eram tristă,pentru întăia oară într-un vis în care-mi apăruse.Eram tristă şi-i spuneam salutul de sfarşit,de parcă fiinţa-mi inconştientă ar păşi pe alte drumuri în care trecutul se şterge şi delirul se instalează încet.

În noaptea aceea,când patul înalt  mare şi gol îmi aduna visele am realizat cât de diferit era prezentul.

câteodată mă pierd pe cerul negru,de noapte.câteodată a devenit de fapt mai tot timpul şi asta e o altă definiţie a fiecărei seri cu cer senin.totul e calm noaptea,când verdele dispare,când oamenii dispar,când toată agitaţia oraşului dispare şi tot e mai rămâne e câte-un şuierat de tren,scăpat din greşeală.

şi...mă pierd  printre constelaţii,înercând să le descoper misterul,căci toate au unul.taurul m-a chemat mulţi ani la rând.îl priveam în ochi şi deşi nu-i ştiam numele,eram sigură că el e.de la o vreme tot tabloul capătă tot mai des muzică,şi-un ciuda ei liniştea tot răsare.o poţi auzi din trilurile scăpate parcă,de privighetori şi mierle,deşimă îndoiesc că păsări aşa nobile,şi-ar putea face cuiburi prin oraşe păgâne.

mă mai pierd prin ceruri de noapte,că să-mi meditez trăirea -acum atât de schimbată faţă de cea din alţi ani.

alţi oameni,vechi suflete,noi obiceiuri şi neîncheiate  povestiri.

overthinking.

"overthinking,mereu faci asta.lasă-ţi mintea liberă.îţi faci singură probleme"

şi ca un copil răsfăţat am oftat în continuare.n-aş fi putut atunci să nu-mi analizez fiecare gest,căci fiecare gest îmi marca existenţa.eram împreună,singuri,pentru întăia oară după prea multă vreme.mă bucuram de prezenţa lui,la fel cum un copil se bucură de cadouri în dimineaţa de Crăciun.era cadoul meu pentru acea zi,să-i văd zambetul la apus de soare,să-i ascult poveştile pe care nu întotdeauna le înţelegeam.

ne-a prins seara şi liniştea şi toate erau sub lună plină.priveam oraşul în goluri mari şi-n goluri şi mai mari de tăcere ne scăldam gandurile.priveam spre viitor,deşi el nici măcar nu se arăta la orizont.dar eu priveam şi-n toată privirea mea,asemenea unor clipe puternice meditative,puteam să simt totul.puteam să simt golul acela din pat umplut de el,puteam să-i văd zambetul de bună dimineaţa şi cateodată chiar îmi imaginam că am să-i întind paru-i lung peste spatele meu scrijelit cu desene şi culori,pe care le voi decolora în tonuri suave de gri.

îmi îmaginam ţări pe care le-am fi putut vedea şi locuri în care să fim fericiţi.

m-am trezit cand conştiinţa s-a trezit şi ea la viaţă.subconştientul meu o luase razna demult şi-mi genera toate acele imagini.căci golul din pat trebuie umplut mai întai de propria mea persoană  . şi desigur c-am putea străbate locuri şi ţări,că am putea avea afla poveşti şi picta zîmbete peste tot,dar nu mi-era nimic necesar atunci - cum nici acum nu cred că-mi e.

şi-apoi e normalul.totul e o convingere egoistă.

"te laşi purtată de ego,cand tu ştii cel mai bine cat e de păcat.."

aş putea fi fericită,cu adevărat.dar probabil că într.o dimineaţă m-aş trezi supărată şi aş fugi prin locuri pierdute ale unei foste vieţi.aş putea fi fericită dar sufocarea m-ar prinde din urmă.aşa că răman în egoismul meu,singură şi din cand în cand mă mai bucur de el.de tot ce e,căci poate într-o zi am să încetez să mă mai gandesc în avans la fiecare detaliu.căci poate într-o zi am să renunţ la egoism.

In your place there were a thousand other faces.

 You can't choose what stays and what fades away
And I'd do anything to make you stay