august.

Plecasem deja de o bucată lungă de vreme,poate chiar mai scurtă decât mi se părea.Marea era acum la mii de kilometri în spatele meu și adesea nisipul,aerosolii de dimineață,soarele ce se ridica din apă ca ceara într-un lava lamp,toate păreau desprinse din altă viață.Singurul lucru ce mă sincroniza cu timpul era nuanța cafenie a pielii mele,nuanță de care eram sigură că Șobolanul nu fusese prea încântat,deși eu o purtam cu o oarecare mândrie.Șobolanul,ce ființă fantastică!

În munți,departe de toate animalele ce-mi construiau viața,departe de toate paturile pe care le iubeam,fie că-mi aduceau odihna sau cele mai infiorătoare coșmaruri- păream complet desprinsă de realitatea pe care o lăsasem orașele antagoniste.Dar eram cu totul scufundată în ele,în ei,în orașe și în făpturi fantastice,de parcă întreg prezetul ar fi fost un act al imaginației mele bolnave.Singurul lucru care mă făcea să-l simt,era o durere de măsea.Durere care-mi amintea de bătrânul la care locuisem când mă mutasem în marele oraș.Avea o vorbă,pe care atunci,în munți,o simțeam mai bine ca niciodată : fetelor,durerile de dinți și durerile de suflet sunt cele mai rele.Mi-aș fi dorit să mai trăiască,să mă pot duce la el și din pragul atelierului să-i strig că avea dreptate.Sufeream de amândouă.Nu țin minte un timp în care cele două se se fi sincronizat.

Plecasem de o vreme,dar când inchideam ochii eram încă lângă Șobolan,în muțenia pe care o născusem chiar de când ne revăzusem,noaptea târziu în gara marelui oraș. Îl așteptasem cu flori uscate și-un fluture mort ce se descompunea cu fiecare clipă ce trecea.Ploaia aducea munților un aer trist,o culoare gri cu care ochii mei nu se puteau obisnui,nici măcar după ce petrecusem câteva zeci de ore alături de Șobolan,la câțiva metri sub pământ,într-un sicru mare,mirosind a igrasie și răsunând a ecouri moarte,lăsate-n urmă de toate ființe ce la un moment dat,trecuseră pe acolo.Ploaia aducea munților un aer trist și rece ce adesea-mi îngheța conturul trupului,lăsându-mi privirea pierdută într-un gol obscur.Nu eram fericită..deloc și îmi era greu să recunosc că odată fusesem fericită acolo.Încercam să-mi amintesc acel întâi mileniu în care ajunsesem.Delirul ,emoția,lacurile cristaline și crestele infinite,senzația de libertate.Fascinația.Mileniul al doilea,în care prima dimineață aducea sentimentul că nu trecuse decât o noapte de la ultima vizită.Mileniul al treilea,în care mă simțeam supusă unei tradiții.Ca o indiancă supusă unei căsnicii.Gemeam,de durere.Căci de fericire nu aveam cum.Pandantivul ce-l putam la gât devenea tot mai greu.Nimic nu era bine și frica-mi alimenta tristețurile.

Înainte de toate,înainte de plăcări,înainte de ultima lunii a verii,când Șobolanul mă găsise și-mi scrisese,știam că nimic nu va mai fi la fel.Era al treilea delir pe care avea să mi-l inducă,deși de fapt, nimic nu era din vina lui.Egoismul meu și nevoia de complexitate sufletească.Dorința mea,nebunia.

Secretul meu.Teoria haosului sau cât de fericită aș fi fost,dacă aș fi igonat scrisorile și mi-aș fi vazut de viață?Căci viața de care-mi vedeam atunci,ei bine,aceea era doar o plasmă compusă din orgoliu și nevoie.

august and everything after.

Probabil că bunica avusese dreptate.Oameni și case sunt peste tot,iar plecările nu fac nimic altceva decât să-ți împartă inima în bucăți.Una o lași acasă sau în fiecare loc unde te simți acasă.Și ce mai rămâne,porți cu tine doar  ca să simți cât de tare doare când duci dorul.Dorul de drag,de suflet complet.

Când am plecat,dupa-masa lăsa soarele să se scalde într-un aer călduț.Marele oraș răsuna a muzică străină și de sus,de pe dealul unde Șobolanul își săpase culcușul,întreaga atmosferă părea ruptă dintr-o poveste.În sfarșit,era o poveste.A mea și poate că și a lui,doar că nu știam nimic din ce se petrecea înauntrul conturului său.Îl cunoșteam de multă vreme și,chiar înainte de revederea noastră, îi promisesem că am să-l ajut.Că nu-l voi mai lăsa singur,că-l voi învăța să respire din nou.Dar trebuia să plec,așa cum plecasem,așa cum trebuise să o fac mereu.Lăsasem aerul cald într-o suspensie grea,preschimbând parcă particulele de oxigen în particule de plumb.Nu știu ce mă deranja mai tare : plecarea mea sau absența lui.Singurătatea sa sau golul ce-l lăsa în urmă.Puteau să fie toate și pe langă ele și amintirile vieților trecute,în care plecasem fără să mă mai întorc la ceva.Întâia oară,îmi doream să nu plec.Să rămân acolo,în liniile fine pe care timpul le săpase în chipul său.
Cât timp stătusem lângă el,cocktailuri de rău și bine îmi înlocuiseră sângele în vene.De fiecare  dată când mă mușca,îmi doream să-și înfigă și mai tare colții în mine,să-mi lase urme ce aveau să mă aducă înapoi în acele momente,atunci când casele și oamenii,deși la fel,urmau să fie schimbați.Îmi doream să mă tai adânc în trupul său subțire și alb,sculptat parcă în gheață primordială și să mă înnec în valurile ce-i construiau spatele.Să mă strângă de gât până la limita dintre realitate și halucinație.Îmi doream mai mult și mai mult și chiar după ce fiecare dorință mi se îndeplinea,liniștea se lăsa.Și-atunci tăceam și eu,mângăiată de palmele sale reci,încercând să ghicesc orizontul îndepărtat în care ochii săi se pierdeau.Părea fericit,deși nu-i oferisem nimic din ceea ce îi promisesem.Lângă el mă transformasem într-un animal egoist,însetat după afecțiune.Poate că și timpul fusese de vină,fiind mai scurt decât o ploaia caldă de vară și mai sărac decât deșertul.Sau psihozele mele mute.Vorbele mele,pierdute între minte și gură,într-un ciclu haotic.Ce secrete avea?Adevăruri neștiute de mine.Asta erau toate.Toate gesturile sale subtile și toate privirile aruncate în gol.Cât de mult rău mi-aș fi făcut să le știu?La fel de mult pe cât îmi făcusem ignorând.La fel de mult pe cât mi-am făcut tăcând,realizând că toți acei ani,toate acele dimineți mute lângă Iepurele Alb,nu mă învățaseră nimic.
Adevăruri neștiute.Secrete.Boala mea,psihoza mea,nesiguranța mea.Dar trebuia să plec , să-mi revăd bucățile de inimă lăsate în cele mai fascinante păduri,pe crestele celor mai haotici munți.trebuia să plec,iar adevărul meu neștiut de el,secretul ,boala și psihoza mea erau toate născute din teama că aveam să mă întorc la nimic.Așa cum mă întorsesem altădată fie că străbătusem întreg universul sau doar câțiva zeci de kilometri.Secretul meu era nevoia.De el,de liniște.De orice nume ar fi purtat bucata aceea de timp,petrecută lenevind împreună.Chiar înainte să plec.

woozy with cider

I Watch the park quieten from the hotel window, I hear you softly sleep amongst the cars and saluting songbirds,

For a city whose size had scared me for years right now it’s a feeble evening row, not un-similar to a beach evening ending

On the table to my left there’s a magazine with a picture of dead money, making a mockery of what I’d call art

But what would I know about the scene in the city that has swallowed up friends lovers and family,

Just give a village the size of a teacup

You’re happier here spread out with your eyes closed,

I feel I should order a drink in celebration to welcome the summer, whose first day is ending

Should you wake you’d catch me of course and ask me the wisdom of drinking once more

I cast me mind back to yesterdays wedding where we got drunk and fell over

I did my best to be polite to a family I’d never met, but on numerous occasions, I guess, I could have tried harder

Of course by the end of the night I was a best friend with everyone and every ones wife but right now I couldn’t remember their names no matter how hard ii try

As the sun glares through the hotel window I wonder of our future and where it will lead to,

I wonder if you’ll be laying there 10 years 20 years 30 years down the line

I’ll still be staring out at the street confused about love and life,

It’ll be interesting to see if anyone every bought those songs of mine if anyone heard those words that I never got quite right,

I think I can be honest in presuming the world is not exactly going to be leaping out its bed to make me rich using my songs in adverts selling oranges or lemons,

Who knows I may end up owning the whole street, or more likely sleeping under tree in the park opposite

Would the runners keep me awake or would I keep them asleep

I’d hope I have the sense to move back home, as lovely as today is, I‘d imagine the winter would be rather cold

I’d been told for years that the devil had the best tunes and that the devil lived down here whereas us country folk weren’t worth the salt from the road

Ex pat magazine editors who choose to loose their temper on the easily persuaded northern town dwellers

And sure enough 99 percent of the people I meet have scant regard for entertaining me, it seems I’m too old too slow too quiet and just wrong

And I’m glad. In their cocaine fuelled electronic cabarets I’ll be the man at the bar drinking overpriced whiskey from a bar maid who’s to good to catch my eye

She only works here two nights a week, the rest of the time she’s a singer on a rock and roll band

I bet she’d change her tune if I told her my album had peaked at number 172 and that I also had friends who worked in bars and that didn’t define who they are

Though it certainly helps their capacity to drink.

But I’ve stayed off the subject

Now I’ll be leaning over and waking you up, and you’ll squint at me through the cracks between your eyelids, woozy with cider

As if you’re asking exactly where we are and exactly what I wanted.

And I’ll be happy because we won’t be taking anything too seriously.

springtime carnivore.

Afară mirosea a asfalt uscat şi copaci infloriţi.Un miros puternic de seară,pe care doar oraşele îl purtau,în amintirea mea.Desigur că mi-era dor de primăvara în cartierul marelui oraş,cel plin de case vechi şi oameni bătuţi de timp.Mi-era dor de vremurile acelea suave,în care străzile miroseau a caprifoi şi dimineţile mă prindeau împreună cu Lorisul,alergând goale,pe asfaltul încins de căldura prematură.

Aşteptam să plec acasă.Acasă în micul oraş,unde în tot orizontul larg,verdele copacilor triumfa.Era cel mai aproape lucru de amintirile-mi dragi pe care îl aveam,acolo în monotonia depresivă-n care-mi duceam cu greu zilele.

Mirosea a asfalt uscat şi a copaci înfloriţi.Seara se lăsase de ceva vreme iar pe drumul spre casă,nu puteam să nu mă gândesc la Gigant,la viaţa lui distantă,la viaţa chipul său ciudat şi toate sentimentele ce le renăscuse în interiorul sufletului meu.Mă gândeam adesea la fereastra sa,la păsările ce cântau dimineaţa în copacii din faţa ei.Într-una din serile ce trecuseră plictisite,prin viaţa-mi monotonă,simţisem aerul schimbându-se subit.În faţa ferestrei mele un  nor imens şi gros se aşeza peste crestele copacilor,peste iarba deasă,peste orice era natură născută din nimic.

-Îmi amintesc prima toamnă din marele oraş.Norul acela de insecticid mă prinsese pe stradă.

-Îmi amintesc şi eu prima oară când l-am cunoscut.Simţisem gustul dulce în gură şi curând după,una din făpturile cu care stăteam , admirând liniştea,se sufoacase subit.

-Da,norul avea acea putere.Eu am fost multă vreme fascinată de el,dar nu mi-a luat mult să asociez zgomotul infernal al maşinii din care se năştea , cu absenţa trilurilor păsărilor.

-Bucură-te cât mai poţi,în curând vor dispărea toate.Insectele vor muri,iar păsările...ele vor zbura spre alte locuri.

Retrăiam aceeaşi poveste primăvăratică.O îndrăgosteala stupidă,ţesută cu fumul alb şi umplută cu absenţa păsărilor.O îndrăgosteală stupidă,legată de o făptură pe care doar vorbele animalelor îmi aminteau că e reală.Mă întrebam dacă la fereastra Gigantului,păsările încă mai cântau.Nu mai ştiam , căci trecuse aproape un secol de când dormisem în casa lui.Un secol în care fiecare moleculă din corp suprimase prezenţa lui pe pielea-mi albă.Un secol în care nu trecuse noapte în care să nu-l întâlnesc în vise,ca dimineaţa la răsărit,să-l pierd în delirul realităţii.
Îi duceam dorul,desigur.Dar câte făpturi nu lipseau din viaţa mea?
Sfârşitul unui alt mileniu se apropia.Un alt sfârşit în care mă trezeam la fiecare apus,plângând la colţurile marelui oraş.Plângând pe mut,căci ultmul gram de demnitate-mu cenzurau încontinuu,strigătul interior.Un alt sfârşit se apropia şi eu ţeseam în continuare pânza uniformă a unei făpturi pierdute,nefericite.