de atatea zile,n-am mai scos nici eu,nici el nici un cuvant.nici dumnezeu nu stie ce simt eu sau ce simte el.ma trezesc dimineata cu un nod in gat,gandindu-ma ca poate azi e ziua in care voi fi asigurata de plecarea eterna.acelas gand pesimist.aceleasi valuri interioare de tristete care nu-mi dau pace.
cateodata imi vine sa plang in hohote,dar ma abtin.imi tin capul plecat,inghit in sec,fumez o tigara si incerc sa ma autoinveselesc.
nu,nu o sa fie bine.
pana acum nu mi-a fost bine.cand el dispare,dispare si o parte mare din mine.
in ultimele zile,am disparut si eu.
in mare parte n-am fost inconjurata decat de tuburi si perfuzii,de ace si de dureri acute.
la ce bun?simt ca traiesc in momente de acestea.doare.prea tare.supradoza de irealitate.
revenire la realitate printre neoane albe.zile in care viata nu mai are sens.fizic,metaforic.
zile in care nu-mi mai trebuie nimic,decat putin curaj sa-l fac sa inteleaga ca nu are atotputerea sa decida.destinul lui e legat voluntar sau involuntar de altele.invluntar si de al meu.vrea nu vrea e o legatura spirituala,data de soarta.pana sa-l cunosc simteam ca in viata trebuie sa existe ceva mai mult.am gasit acum un an.l-am gasit pe el.am gasit acel punct maxim de concentrare.i-am adorat fiecare bucata de corp,fiecare miscare,fiecare cuvant scos,fiecare gand si nu am de gand sa ma opresc acum,din potriva,in fiecare zi adorarea creste si creste si creste.
in fond,el e forta mea de a continua,in toata decaderea psihica pe care (cred!) ca mi-o autoimpun.
sentimente degenerative,dupa supradozaj.
singurul sentiment bun si impaciuitor,e cel ce-l simt pentru el.
"pentru ca eu sunt tu si tu esti eu"
