a cincea luni

forever not yours,

unfortunately.

si-apoi s-a facut liniste.

la scurt timp dupa ce-am calcat pragurile spre oras,ochii mi-au izbucnit in lacrimi.erau cu mult diferite fata de cele pe care dimineata mi le lipise de obraz,erau reci caci veneau din tot  atatea luni geroase cate are polul nord.de fapt,chiar ma simteam intr-un pol nord,inghetat,al tuturor dezamagirilor sufletesti.toate.toate adunate acolo,unde eram eu..din nou.
ma intrebase daca-mi reflect iepurele alb in intruchiparea-i misterioasa.ma intrebase si-mi atinsese totodata,cea mai sensibila dintre corzi.fara ezitare,i-am aprobat intrebarea,pana la urma atat de retorica.normal ca-n ochi l-am vazut mereu pe iepure,acel iepure ce are sa ajunga odata in punctul in care keykeepurul casei tigancilor e acum.nu i-am zis ca mi-as dori in schimb,ca iepurele dupa care n-am incetat niciodat' s-alerg,s-ajunga ceva mai bun ca el,ceva in care sa nu citesc o serie  de disfunctionalitati psihologice,cu subrol de instalare a temei in sufletu-mi estenuat de cautari in van.

pentru intaia oara insa,am inteles toate procesele pe care sufletul meu le facuse,in acea fractiune de secunda dintre momentul finalzarii intrebarii si raspunsul meu.le-am interpretat pe fieare-n parte,desi erau milioane.m-am desprins de tot,de toate si-am inghetat timpul.in acea fractiune,timpul a stat in loc,lasandu-mi un unic moment de gandire lucida.

si-n acel moment,am realizat ca bataia-n retragere e cea mai sanatoasa decizie.cea mai inteleapta,numeste-o tu cum vrei.in acel moment am stiut ca energia pe care sufletul meu o are,e mult prea mica,cateodata chiar insuficienta pentru operarea la parametri normali.ce bun ar fi avut sa-mi epuizez resursele intr-o imbarligatura a simturilor metafizice,intru obtinerea aceluiasi loc pe care-l detin cu succes,de ani buni,oricum, in viata iepurelui?

mi-am dat seama,vezi tu..in acea fractiune de secunda,mi-am dat seama ca nu mai are rost si,c-un regret apasator mi-am luat haina groasa pe mine.

***

la scurt timp dupa ce-am calcat pragurile spre oras,ochii mi-au izbucnit in lacrimi.erau diferite,pline de ciuda si regret si totusi,de undeva din strafunduri,poate din acele butoaie aproape secate de energie,zambetu-mi aparea schitat pe fata.parca toate vizitele deja rarite-n casa tigancilor,avusesera ca scop final detasarea partiala,daca nu aproape totala.

zambeam desi simteam nevoia sa-mi descarc fustrarea,prin ochii obositi.

acasa am notat inca o experienta apasatoare in agenda.

(despre cum si de ce) acum un an era mai bine

Speak of all that's lost and gone..


daca mi-ai fi spus atunci ca in mai putin de doua zile ,voi avea examen la    g e n e t i c a,ti-as fi ras in fata,picand totusi pe cateva ganduri,mai patrunzatoare,puternic influentate de ideea cauzei si-a efectului.

mi-ai fi putut spune orice,despre vara,despre soarele mult,despre caldurile infernale si ploile acide.mi-ai fi putut spune chiar si despre visele vii,pline de razboaie si sunete puternice ce in continuare-mi bantuie si imbolnaveste mintea.despre casa tiganicilor si-al ei efect calmator,despre ceaiurile si cerceii aranjati si rearanjati,despre starile de bine si sentimentul de-acasa.mi-ai fi putut povesti despre toate experientele sentimentalo-tragice traite si uitate,despre camera roz,despre tarot si pietre,despre cum as fi inceput sa fumez tutun si nu tigarile goale injectate cu tutun,prefabricate si frumos ambalate intru distrugerea plamanilor..uf,mi-ai fi putut spune multe,fara ca macar sa clipesc intr-un contradictoriu cenzurat de zambet,acordand tuturor lucrurilor o sansa egala de intamplare.

dar nu te-as fi crezut daca mi-ai fi spus de materiile pentru care as fi trudit sa invat.n-as fi crezut posibila intelegerea secventarii genomului,transmiterea caracterelor si nici macar pentru o secunda,nu m-as fi gandit ca A C G T U nu sunt simple litere din alfabet ci adevarate baze in existenta noastra.as fi ras bine,asteptand cu nerabdare, prima zi a cursului foto.

desi existenta sufletului mi se salda,pe-atunci,intr-o balta neagra,cleioasa,purulenta de-a dreptul,tot cred ca mi-era mai bine.caci somnul era somn si se-ntindea pe ore fara sfarsit,mintea-mi desena boemul pe peretii pe-atunci albi,aparatul foto traia si el intr-un deplin si continuu proces creativ.ma bucuram de lucruri noi,ce-mi incantau simtul artstic si-mi implineau golul lasat in urma de respingerea primita cu cateva luni bune inainte.eram un om trist si mergeam des acasa,pentru ca aveam timp si resurse,pentru ca ma tineau putine lucruri si putini oameni,vie,in marele oras.

dar mi-era mai bine,caci imi permiteam sa fiu racita,sa ma odihnesc si sa-mi scald mintea-n carti si filme,in muzici,in cautarea scopului pe care viata mea il are.imi era mai bine,caci mintea-mi era odihnita.

si-a trecut un an.de-atunci,de cand nu ma chinuiam sa indes in mintea-mi incapatanata ,3 luni de materie.si-acum ma plang in van,caci tot ce ochii-mi citesc,nu lasa-n urma doar invatatura ci si un placut sentiment de implinire si satisfactie.ma smt implinita,da! si nu e doar pentru ca tot ce invat e magnific,ci pentru ca,pentru intantaia oara in toti cei douzacisiunudeaniaimei,am certitudinea ca ma indrept spre un lucru bun,ce are sa echilibreze balanta binelui si-a raului,a egocentrismului si-a altruismului si deci,balanta vietii mele.

simt,pentru intaia oara ca sunt capabila sa ma ridic emotional si mental la niveluri superioare de existenta,fara pic de alterare a constiintei.

si totusi m-as intoarce-n timp,ca sa ma odihnesc caci de odihna mi-e cel mai dor.de odihna aceea ce nu are-n spate cunostiinte despre timp si responsabilitate.

cum mi-am petrecut sfarsitul(si inceputul)

imi amintisesm in acea dimineata de sunetul copacilor,de limbajul lor,de tristetetea pe care destinul lor o impunea,pentru salvarea noastra,implicit distrugerea lor.mi-am amintit ca nu-i ascultasem de mult,cu adevarat,cam de cand mergeam spre casa si,in incercarea de-a scapa de zgomotul de fond ce ma apasa cu o imensa putere,le-am ascultat intaia oara povestile.

in acea dimineata tarzie,cand nevoia ma impinsese pe cararile marelui oras,in acea dimineata tarzie,oboseala pare sa fi pus stapanire pe corpul meu caci,din toata perspectiva stiintifica glasul copacilor era o iluzie,o halucinatie auditiva,o stare alterata de constiinta,dupa cum citisem in toate manualele,in toate acele nopti nedormite,din urma mea.erau tot acele randuri invatate si invatate aproape degeaba ,cele care-mi instalasera starea,halucinand totusi, fara nici o substanta.

of copacii,minunati ei asa,plini de alb,acoperiti cu patura groaza a convingerii umane,ca mizeria nu trebuie curatata,ci doar acoperita.si-apoi are sa vina prmavara,cand mizeria instalata va cauza adevarate depresii si poate,poate putina constientizare a actului purificator.

dar asta e o alta poveste.copacii mi-au grait si-apoi,dupa alte 12 ore nedormite,am realizat mesajul lor,nevoile si dorintele,atat de similare cu-ale mele,atat de inatingibile.si-apoi starea a doua a constiintei neodihnite,de-a dreptul ostenite,s-a instalat,prin raceala ce-a alba,adusa de-acea patura ce-mi tinea copacii-n hipotermie.

si-ochii mi s-au umflat,dar fara plans si din nas ,dare de solutie salina ,corporala,s-au imprimat pe servetelele albe,moi.si-data cu intreaga-mi fata bombardata de durere si-osteneala iernatica,trupul mi s-a-mbibat in ultima si cea ma grava stare vegetativa.halucinatii vizuale,intalnite-n somn.

si intre toate,a fost ce-a dinatai seara halucinativa,intre sute de oameni si sute de lumini,intre noi oameni si noi zambete,in straie negre.nu mai stiu cand si-a avut sfarsitul tot.nu mai stiu nimic,caci intre timp am adormit,trezindu-ma intre liniile din cartit,cele in care-am aflat despre cum trezirea instantanee poate fi un rezultat al depravarii trupului de oxigen.m-oi fi sufocat.cine stie?