De parcă scorţişoara ar fi avut o semnificaţie odată.

Se lăsase seara,puţin mai târziu decât în ziua ce trecuse.Aproape insesizabil aş putea zice,desigur dacă timpul nu s-ar fi comprimat şi-apoi descusut în tot felul de colţuri de lumi interioare.Pentru mine erau uşor de simţit toate secundele adunate ce îndepărtau tot mai devreme noaptea.Nu eram singura,totutşi.

Se lăsase seara şi mă gândisem să întâmpin lumina stradală,galbenă şi obositoare , cu cafea.Era singura băutură suficient de caldă ce-mi putea îmnuia picioarele reci,lipsite parcă de viaţă.(Mă simţisem în ultimele nopţi aşa, de parcă sufletul mi-ar fi coborât din piept în tălpile picioarelor.De parcă,din tălpi ar fi plecat în jos spre pământ,lâsându-mă semiconştientă.Prea puţin ca să reacţionez şi suficient de mult,încât să simt întreaga absenţă).Mă pierdusem printre gânduri când aburii îmi atinseseră mâinile , încâlzindu-le subtil.Frigul îmi mânca trupul,îmi mâncase deja conturul.Aburii se şterseseră rapid de pe degete,dar câţiva se strecuraseră cumva în interiorul meu.

-Îmi amintesc cafelele cu scorţisoară, de parcă le-aş fi sorbit întâia oară ieri.De o vreme,n-a mai trecut dimineaţă fără să mă pierd în acelaşi film cu urme de ţigară pe el.De o vreme... tot aşa îmi prefer cafeaua,condimentată cu scorţisoară.De parcă scorţişoara ar fi avut o semnificaţie odată.

ataşamente (1)

Câteodată mai simţeam zvâcniri de adrenalină prin corp,dar învăţasem să le controlez cumva.Ultima fusese într-o zi aproape primăvăratecă de pe la sfârşitul iernii.Trecusem din greşeală pe lângă Lună şi nu ştiu cum se făcu,dar îmi deschisesem ochii chiar în dreptul ferestrelor de unde,în câteva dimineţi am stat admirând orizontul marelui oraş.Era magică priveliştea , la fel de magică precum îmi imaginam scenariul verde ce începea odată cu primăvara, la fereastra Gigantului.

În acea zi simţisem cum înima îşi schimbase ritmul în frânturi de secundă,ca apoi să-şi revină la loc.Dar doar maşina ce-şi mişca roţile rapid,reuşi să-mi cureţe sângele de negreală,căci în dreptul Lunii,de-ar fi fost să stau în picioare,genunchii sigur s-ar fi transformat în gelatină.Mi-era dor de el,ca de orice animal la care,la un moment dat,ţinusem.Mi-era dor de el şi nu puteam înţelege de ce,în general de Iepuri,despărţirile psihice erau atât de grele.De ce fiecare zi trecută antrenase legături neuronale complexe şi de ce toate-mi transformaseră inima într-un colaps de sânge şi chimicale.

O întrebare la care nu puteam să găsesc răspuns şi-o întrebare de care începusem să mă satur a-i mai căuta răspunsuri.Ciudate erau de fapt toate ataşamentele şi ,întrebarea nu era legată de fapt de miticii Iepuri,cât mai degrabă de ataşamente în sine.

Îl aveam şi nu pe Gigant,lucru care-mi antrena altfel de comportamente deviante , ce cădeau vertiginos spre latura umană şi tristă a afecţiunii.Îmi aminteam vremurile în care-l uram,vremuri în care furia pentru el era mult mai mare decât fascinaţia ce o lăsa în urmă.Dar îl aveam şi nu şi,oricât de multă plăcere îmi cauza nestatornicia aceea sentimentală,sufletul tot se întorcea adrenalinic la Iepurele maroniu,micuţ şi pufos,de-o drăgălăşenie rară,de care cu cateva secole în urmă,mă ataşasem absurd,haotic delirant,cu fiecare moleculă din corp.

..jumate

Cu o seară înainte,ne redusem plânsul la amintiri şi bârfe dar următoarea dimineaţă veni,cu al ei gri orizont.

Ciudat e aşa,cum dimineaţa când te trezeşti nu ştii niciodată unde ai să ajungi.Mă trezisem singură în patul meu din micul oraş,privind în gol spre baldachinul alb,sperând că era cu adevărat ultima trezie,căci putea la fel de bine să fie doar o trezie-n vis,aşa cum o mai păţisem altădată.Daca ar fi fost vis,ar fi fost a cincea încercare de-a mă trezi.Aşa poate fi eternitatea.Cine ştie,poate să nu fie nici rai nici iad,nici o lume în care oamenii nu zâmbesc şi unde stelele nu există noaptea pe cer.Eternitatea poate fi încercarea continuă şi imposibilă de-a te trezi.Mă ridicasem din pat,într-o stare de semi trezie,cadou al unei noi perioade de insomnie dureroasă.Îmi amintisem de-un film pe care gigantul mi-l recomandase.Tata-mi înmânase cana de cafea,preparată cu drag şi după ce sorbisem câteva guri,îmi lăsasem capul greu pe masă,într-o tristeţe din care născusem o aţipire scurtă.

Câteva minute rămăsesem singură în întrega casă şi nu puteam să nu mă gândesc la goliciunea ce rămase în casa Lorisului.Mai erau câteva ore până când "now what" avea să se instaleze şi îmi simţeam vina că am să o las din nou singură,mişcându-mi fiecare celulă din corp.

Timpul trecuse aşa o vreme ca apoi să mă trezesc din nou , în faţa capelei unde plânsesem întâia oară în ultimele 36 de ore de delir macabru.Atmosfera era mult mai amorţită şi poate că sutele de oameni şi-ai lor aburi calzi,transformau întrega întâmplare într-o dramă cosmică,într-un cimitir uitat de lume,cu statui mâncate de timp.Vântul nu sufla , de parcă s-ar fi oprit odată cu viaţa.Copacii-şi ţineau crengile nemişcate,deasupra capetelor triste.Şi trecuse şi asta,iar pământul fusese aruncat şi-apoi acoperit cu flori.Tristeţea era peste tot,in oameni şi-n spaţiile goale dintre ei,în şirul lung ce părăsea cimitirul.Tristeţea era omniprezentă,după cum se spune că e şi Dumnezeu.

-Bine că a trecut,bine că a trecut.Şi acum o comă,nu?

-Bomboane?

-Alcoolică mai bine..

-...şi apoi câteva zile de somn.

La masă,câteva zeci de minute mai târziu,multe chipuri se umplură cu zâmbete uşoare luate din amintiri depănate.Un amalgam de poveşti din tinereţi de treizeci de ani  sau drame ai adolescenţilor lumii noi.Printre multe ţigări fumate,moartea dispăru şi în urmă rămăseseră doar poveştile din era vieţii,cea trecute şi cea prezente,căci pentru toată lumea,viitorul devenise cel mai incert lucru,aproape un tabu.

-Draga mea,şi dinţii mei sunt la fel de albaştrii precum ai tăi?strigase Lorisul din cealaltă parte a mesei.

-Nu,ai tăi sunt chiar albi!N-ai băut mult,nu?

-Păi cam două degete,uite cât lipseşte din pahar.

-Ah păi,eu n-am băut decât cât lipseşte din carafă,deci cam două degete de la bază.

Văzusem un zâmbet tipic ei , născându-i-se pe chip.Unul de care mi-era dor,care judeca plin de iubire şi amuzament gesturile-mi brute.

-Ştii,a devenit puternică şi cred că nimic nu o va mai putea distruge de acum înainte,mă coti sufletul din stânga mea.

-Păcat că toată puterea asta a costat aşa de mult.

După ce seara se lăsase,băteam din nou drumul spre marele oraş.Trei oameni ,singuri pe drum într-o maşină presărată cu tristeţe.Muzica,ritmul ei,schimbările ei repetate,toate puneau accent pe trăire,iar glumele,bârfele şi poveştile nu mai puteau distorsiona starea încă de şoc,trăită-n ultimele zeci de ore.O fi fost şi noaptea de vină,ce făcea drumul lin şi pustiu să pară cu adevărat,linia vieţii.

Acasa insomnia se aşezase-n patul meu.Îmi fusese camaradă până târziu în zori.O amantă tristă,ce nu-mi inducea plăcere niciodată când o reîntâlneam.

o vizită de-o zi...

Pe drum,priveam orizontul alb,pătat pe-alocuri cu copaci maronii.Şoseaua era lină şi purta aceleaşi tonuri gri cu cerul.Îmi amintesc un drum asemănător.Era tot mijloc de iarnă şi pe bancheta din spate a unei maşini neîncăpătoare-mi pierdeam minţile în lipsa de culori a naturii.Eram o mână de oameni visători şi mergeam cu toţii spre micul oraş,răsuflând a uşurare.Timpurile erau line,pentru toţi şi deşi întreg drumul răsuna a cântec de încântare,nu puteam să-mi desprind ochii de la orizontul monocrom.

Trăiam un deja-vu,dar mai trist.Eram din nou,multe suflete aburind într-o maşină mică,scăldată-ntr-o tristeţe ascunsă când de linişte când de glume deocheate,monotone şi totuşi triste din adevărăciunea lor.Mă găseam pierdută în orizontul,care realizasem că era la fel ca ce-l de-acum un mileniu.Întreaga natură era la fel,doar că acum înţelegeam cu totul cântecul ei trist.

Zâmbisem mult,dar eu mereu am zâmbit în situaţii de şoc,ca un om bolnav.Dar la fel făceau şi ceilalţi,scutindu-mă de vină.La sfârşitul drumului,zăpada dispăruse cu totul,lăsând pământul să coloreze griul într-o culoare pământie.

Mai târziu în micul oraş începu să ningă şi-mi simţeam picioarele degerând,pe scările de piatră dinaintea mea.Auzeam glasuri şi voci , tot mai aproape şi pe măsură ce mă apropiam de capela cea mică,simţeam cum chipul mi se dezgheţa,cu şiroaie mici de lacrimi.

Şi-apoi o auzisem.Am stat o vreme aşteptând ca parte din lume să se evapore şi-atunci când ne-am văzut îmi stersesem lacrimile , făcând loc pentru ale ei.Mă strânsese în braţe o vreme şi-apoi mă privi cu durere.

-Ai venit!M-am gândit să te sun.Mă tot uitam şi nu ştiam de ce nu veneai.

-Am aflat de dimineaţa,M-am îmbrăcat şi am venit.Credeai că am să te las singură?Te-am lăsat destul.

După o vreme,plânsetele se opriră şi mulţi din oameni erau deja plecaţi.Rămăsesem o mână de oameni,amorţiţi.Hotărâsem să mergem în casa Lorisului , unde liniştea vâjâia în toate colţurile.Era teribil de ciudat,căci nu trecuse mult de când aceeaşi linişte se mai lăsase.Dar pe atunci era vară şi cald şi înca mai existau zile de mâine.Ne strânseserăm să ne încălzim,să ne revenim, să facem terapie,mă rog o terapie de amintiri şi poveşti stupide,de ţigări fumate în neştire,în tutun italienesc rulat şi-n furscuri rămase de mai devreme.Mascam tristeţea.

Si era doar a doua zi, dar mai urma una ,mult mai lungă.

Noaptea zăpada era tot mai mare.Orizontul gri şi trist se apropia cu paşi repezi.Avea să vină până la răsărit.