woozy with cider

I Watch the park quieten from the hotel window, I hear you softly sleep amongst the cars and saluting songbirds,

For a city whose size had scared me for years right now it’s a feeble evening row, not un-similar to a beach evening ending

On the table to my left there’s a magazine with a picture of dead money, making a mockery of what I’d call art

But what would I know about the scene in the city that has swallowed up friends lovers and family,

Just give a village the size of a teacup

You’re happier here spread out with your eyes closed,

I feel I should order a drink in celebration to welcome the summer, whose first day is ending

Should you wake you’d catch me of course and ask me the wisdom of drinking once more

I cast me mind back to yesterdays wedding where we got drunk and fell over

I did my best to be polite to a family I’d never met, but on numerous occasions, I guess, I could have tried harder

Of course by the end of the night I was a best friend with everyone and every ones wife but right now I couldn’t remember their names no matter how hard ii try

As the sun glares through the hotel window I wonder of our future and where it will lead to,

I wonder if you’ll be laying there 10 years 20 years 30 years down the line

I’ll still be staring out at the street confused about love and life,

It’ll be interesting to see if anyone every bought those songs of mine if anyone heard those words that I never got quite right,

I think I can be honest in presuming the world is not exactly going to be leaping out its bed to make me rich using my songs in adverts selling oranges or lemons,

Who knows I may end up owning the whole street, or more likely sleeping under tree in the park opposite

Would the runners keep me awake or would I keep them asleep

I’d hope I have the sense to move back home, as lovely as today is, I‘d imagine the winter would be rather cold

I’d been told for years that the devil had the best tunes and that the devil lived down here whereas us country folk weren’t worth the salt from the road

Ex pat magazine editors who choose to loose their temper on the easily persuaded northern town dwellers

And sure enough 99 percent of the people I meet have scant regard for entertaining me, it seems I’m too old too slow too quiet and just wrong

And I’m glad. In their cocaine fuelled electronic cabarets I’ll be the man at the bar drinking overpriced whiskey from a bar maid who’s to good to catch my eye

She only works here two nights a week, the rest of the time she’s a singer on a rock and roll band

I bet she’d change her tune if I told her my album had peaked at number 172 and that I also had friends who worked in bars and that didn’t define who they are

Though it certainly helps their capacity to drink.

But I’ve stayed off the subject

Now I’ll be leaning over and waking you up, and you’ll squint at me through the cracks between your eyelids, woozy with cider

As if you’re asking exactly where we are and exactly what I wanted.

And I’ll be happy because we won’t be taking anything too seriously.

springtime carnivore.

Afară mirosea a asfalt uscat şi copaci infloriţi.Un miros puternic de seară,pe care doar oraşele îl purtau,în amintirea mea.Desigur că mi-era dor de primăvara în cartierul marelui oraş,cel plin de case vechi şi oameni bătuţi de timp.Mi-era dor de vremurile acelea suave,în care străzile miroseau a caprifoi şi dimineţile mă prindeau împreună cu Lorisul,alergând goale,pe asfaltul încins de căldura prematură.

Aşteptam să plec acasă.Acasă în micul oraş,unde în tot orizontul larg,verdele copacilor triumfa.Era cel mai aproape lucru de amintirile-mi dragi pe care îl aveam,acolo în monotonia depresivă-n care-mi duceam cu greu zilele.

Mirosea a asfalt uscat şi a copaci înfloriţi.Seara se lăsase de ceva vreme iar pe drumul spre casă,nu puteam să nu mă gândesc la Gigant,la viaţa lui distantă,la viaţa chipul său ciudat şi toate sentimentele ce le renăscuse în interiorul sufletului meu.Mă gândeam adesea la fereastra sa,la păsările ce cântau dimineaţa în copacii din faţa ei.Într-una din serile ce trecuseră plictisite,prin viaţa-mi monotonă,simţisem aerul schimbându-se subit.În faţa ferestrei mele un  nor imens şi gros se aşeza peste crestele copacilor,peste iarba deasă,peste orice era natură născută din nimic.

-Îmi amintesc prima toamnă din marele oraş.Norul acela de insecticid mă prinsese pe stradă.

-Îmi amintesc şi eu prima oară când l-am cunoscut.Simţisem gustul dulce în gură şi curând după,una din făpturile cu care stăteam , admirând liniştea,se sufoacase subit.

-Da,norul avea acea putere.Eu am fost multă vreme fascinată de el,dar nu mi-a luat mult să asociez zgomotul infernal al maşinii din care se năştea , cu absenţa trilurilor păsărilor.

-Bucură-te cât mai poţi,în curând vor dispărea toate.Insectele vor muri,iar păsările...ele vor zbura spre alte locuri.

Retrăiam aceeaşi poveste primăvăratică.O îndrăgosteala stupidă,ţesută cu fumul alb şi umplută cu absenţa păsărilor.O îndrăgosteală stupidă,legată de o făptură pe care doar vorbele animalelor îmi aminteau că e reală.Mă întrebam dacă la fereastra Gigantului,păsările încă mai cântau.Nu mai ştiam , căci trecuse aproape un secol de când dormisem în casa lui.Un secol în care fiecare moleculă din corp suprimase prezenţa lui pe pielea-mi albă.Un secol în care nu trecuse noapte în care să nu-l întâlnesc în vise,ca dimineaţa la răsărit,să-l pierd în delirul realităţii.
Îi duceam dorul,desigur.Dar câte făpturi nu lipseau din viaţa mea?
Sfârşitul unui alt mileniu se apropia.Un alt sfârşit în care mă trezeam la fiecare apus,plângând la colţurile marelui oraş.Plângând pe mut,căci ultmul gram de demnitate-mu cenzurau încontinuu,strigătul interior.Un alt sfârşit se apropia şi eu ţeseam în continuare pânza uniformă a unei făpturi pierdute,nefericite.

the vicious kind,(p3.)

"-Am stat trei milenii langă el şi încă nu ştiu ce e în capul lui,aş vrea să te ajut.Sincer,nu ştiu cum:Chiar nu ştiu,deşi mi-ar plăcea.

-Nu trebuie,poate că eu ar trebuie să-mi ofer ajutor.Să ma vindec de făpturi dinastea mitice,care mă îmbolnăvesc sufleteşte.Aşa ar fi cel mai bine,nu?

-Nu ştiu...Nu ştiu.Dar ştiu că o singură dată i-am spus ce simt şi atunci jumătate de mileniu n-a mai vorbit cu mine.."

De când îl cunoscusem , sufeream de aceeaşi nedumerire.Nu ştiam ce exact se întâmplase în viaţa lui de ajunsese aşa şi de fapt,nu prea puteam înţelege existenţa lui solitară,ciudată şi totuşi fascinantă.Demult,pe când îl cunoscusem, nu-l puteam vedea de ura pe care o purtam pentru existenţa sa nepăsătoare.Mult rău făcuse Suricatei mele dragi şi nu puteam să înţeleg de ce , în urmă cu multe mileniii aleseseră să îşi împartă zilele împreună.Era un alt soi de enigmă,dar pe atunci nu-l vedeam cu ochi de jună amorezată.Timpul trecuse , la fel cum multe animale trecuseră prin viaţa mea,construind şi dărâmând poteci prin pădurea în care mă pierdusem.Multe,multe animale pe care le iubisem în feluri diferite şi bolnave.Dar la capatul lor,îl reîntâlnisem pe Gigant,într-o noapte rece dintre două milenii absurde.Îmi ridicase stofa neagră cu care umblam iarna,de pe jos.Alunecase de pe rampa pe care stăteam judecând în linişte toate animalele ce poluau aerul şi aşa rarefiat.

Îi mulţumisem cu jumătate de gură ca apoi ,la scurt timp,să mă trezesc într-un delir verbal alături de el.Spre dimineaţă mă condusese aproape de casă după ce mă culesese de pe jos,împiedicată de un prag la fel de înalt ca el.Atunci simţisem întâia oară că puteam să renunţ la ură şi o vreme lăsasem totul să curgă în linişte.O vreme,dar nu destulă să uit cum în ceaţa din acea seară , îi văzusem ochii întâia oară,sclipind.

Şi eram acolo,la mijloc de primăvară când realizam că nu mai existau animale să-mi împiedice drumul spre destin,spre calea finală sau fericire.Animalele dispăruseră sau se pierduseră în urma mea pe aceleaşi cărări pe care le întâlnisem.Dar înaintea mea erau alte fiinţe fantastice şi cu toate că recunoaşterea durea,ştiam că Gigantul putea fi la fel de bine o altă sau ultimă creatură,capabilă să-mi imbolnăvească trăirea.Dar continuam să mă arunc după firimiturile pe care mi le arunca.Căci,cu cât încercam mai mult să dau de centru lui , cu atât mai mult mă închideam în al meu,pierzându-mă în imagini infinite şi rapide,în amintiri înceţoşate tricotate cu zâmbetul său,în gemete cu ecou.În lumea lui indescifrabilă şi-n monotona mea existenţă din care,atunci,îmi doream ca el să mă scape...Chiar şi pentru câteva momente pline de delir.

the vicious kind (p.2)

În pădurea marelui oraş,soarele era imaginar,dar şi aşa mie-mi încălzise oasele,în acea zi lungă,aproape dublată de nesomn.Numeam trăiarea "primavră-n Bangladesh",deşi nu eram singură dacă primăvara acolo,era ca cea din capul meu.Întreaga mea lume era un Bangladesh şi chiar detotul se întampla doar de puţină vreme,nu ţineam minte când,mai exact,totul devenise aşa.

La un moment dat cedasem de tot.Somnul mă luă pe surprindere,zdrobindu-mi culoana.Mă trezisem de durere,într-un moment în care veioza aprinsă picta pe peretele roz,raze de soare.Dimineaţa debutase de mult,simţisem lumina scursă pe langă eşarfa din geam,uitată strânsă într-un colţ.Nu vedeam soarele şi asta mă întrista teribil.

Prin faţa ochilor trecuseră fugitiv imagini din dimineaţa petrecută lângă Gigant.E ciudat când dimineaţa te poţi trezi în patul tău şi seara să te surprindă în alte aşternuturi.Ciudate sunt făcute zilele.Realizasem că mi-era atât de îndrăgită atmosfera din casa Gigantului,pentru că-mi aducea aminte de vizuina Iepurelui alb.Sălbăticia solitară,pereţii înalţi încălziţi de-o sobă veche,lumina primitivă.Liniştea de la capătul tuturor cuvintelor şi stângăcia de la debarcare.Trăisem mai demult asta şi deşi ar fi trebuit să învăţ ceva,trecuseră prea multe secole ca să-mi aduc aminte de sentimentele aferente.Erau toate blocate înauntrul meu,din nevoia de-a simţi ceva,departe de monoton.Era un viciu.