the only things thats real.

De la un moment dat,nu-i mai suportam prezența căci,până la urmă și coprul său firav părea să o resemneze pe a mea.Pielea îi tremura pe oase de plăcere,aproape crăpând,doar ca într-un final nimic să nu aibă final.Fuseseră așa câteva nopți până când psihicul îmi cedase.Fusese într-o dumincă,cu soare.Dar rece.O duminicaă rece cu soare.Una de toamnă,așa de parcă sfârșitul apocaliptic al lumii nu s-ar fi prezit cu flacări și teamă,ci cu răceală anostă și delir sufletesc.Atunci venise și veșnicul colaps sufletesc al meu.Dintr-un nimic.Din totul.Din nimic și tot așa,ca într-o ecuație matematică cu multe decimale ,aproape de infinitul perioadelor.

-Știi că m-am (re)îndrăgostit orbește de tine.

-Nu pot fi pentru tine ceea ce vrei tu să fiu.Nu-ți pot fi iubit.Nu știu dacă ești tu de vină sau doar mintea mea bolnavă.

-Dar nu pot fi a ta ceea ce e oarecum curios,căci n-am fost a niciunui animal pe care l-am iubit la un moment dat.De parcă ultima picătură ar fi fost aruncata înaintea mea.De parcă pentru mine niciodata nu a fost loc.

Noaptea ne prinsese în stări diferite.Șobolanul stinsese lumina și somnul îmi dispăru.Lăsase cuvintele să plutească deasupra noastră.Nu puteam să dorm cu ele respirând peste corpul meu,cum nu puteam să dorm știindu-l în același pat cu mine,dar la milioane de ani depărate de mine.Ani reci,ani goi.Îl puteam auzi respirând,în REM,tremurând fiecare moleculă a corpului său ce începea să se relaxeze.Era fantastic spectacolul acela.Îl iubeam,dar nu în acea seară când hotărâse se stingă tot-muzica,lumina și liniștea , dintr-o impulsivitate la fel de mare ca  a mea , când hotărâsem să alerg în jos pe strada cea abrubtă.

Când,după numeroase foiri , tentative eșuate de a-l trezi (căci de ce el să doarmă liniștit,lăsând totul suspendat?) hotărâsem să aprind veioza șubredă ,culegându-l totodată pe Bruckner de pe jos,sperând să-mi liniștesc mintea,pierzându-mă în alte lumi,în alte drame emoționale,mai bune în tot fictivul pe care ele le nășteau.Șobolanul se trezeise curând,orbit de de lumină.Dar nu toate animalele vii noapte,pățesc la fel?

Se ridică mânios din pat și,deși afară temperatura era cam la același prag cu cea din buncărul în care trăia,vântul totuși degera cresele copacilor.Ieșise în curtea devastată de un cățel psihopat și,multă vreme rămăsese acolo.Mi-era târșă să cobor din cucușul cald,căptușit cu foi gălbenite artificial și mi-era și mai urât să cobor din pat bănuind paranoic următoarele cuvinte acide ce aveau sa ne ardă pe rând pielile,până spre centrul sufletului.În curte întunericul ascundea copacii și pe Șobolan la fel.,căci nu-l găsisem.Mă întorsesem resemnată în buncăr și cu un suspin mai mult resenmnat decât trist,îmi aprinsesem o țigară răsuciă dintr-o hârtie roșie.Mă pierdusem în gol și pe când degetele îmi luaseră foc,Șobolanul se întorsese așezându-se în liniște lângă mine.Îmi luă țigara din mână,sorbind un fum amar și mă luase în brațe.

-Și,ce faci?

O întrebare care mă terorizase încâ din prima zi în care-l cunoscuse.

-Mă gândesc la misterele universului.E bine așa?

-Vrei să ne culcăm?

-Să mă strangi în brațe ca apoi să mor de drag?

-Merge și așa,dar mă gandeam să dormim.Mâine e o zi lungă.

Traunstein,a love story.

Nu toate poveștile de dragoste încep așa?Cu o primă întâlnire,cu o primă gâdilătură sau cu o primă izbitură puternică în centrul pieptului?Cu senzația că tot aerul din lume nu mai ajunge să alimenteze plămânii?

Era al treilea mileniu de când îl văzusem întâia oară.Era toamnă atunci,o toamnă caldă și plăcută.Îmi amintesc căci  linia părului său bătea deja spre roșcat,deși încă mai avea urme verzi și șuvițe blonde.Îl văzusem în depărtare,aproape de-un lac ce părea o mare mai mică și chiar atunci,simțisem acea lovitură puternică.Știam că am să-l iubesc pentru tot restul vieții,așa cum știam despre acele câteva animale fantastice,că am să le port în inimă, în fiecare clipă din restul călătoriei mele pe Pământ.Eram sfioasă,dar nu așa e când te îndrăgostești?Nu îți pierzi cuvintele și puterea?

Era al treilea mileniu și sfârșitul verii,când îl revăzusem.Știa că-l iubesc dar între noi,așa cum fusese mereu în toate poveștile mele de dragoste,erau mii de kilometri și prea mult timp.Multe lucruri ne despărțeau : nevrozele mele și dorul,lungul a câtorva țări,niște granițe și multe făpturi fantastice.Viața în definitiv.Până în acea ultimă zi de vară când nimic nu ne mai despărțise.Soarele strălucea pe cer și lacul lângă care-l văzusem întâia oară strălucea și răsuna a personaje din cărți și filme.Capul său era în nori și atunci realizasem că și al meu era la fel,căci zâmbetul mi se scurgea de pe chip , întinzându-se de-a lungul lacului.Îl îmbrățișasem,întâia oară și,tot întâia oară,puteam să văd cât de înalt,cât de văluros era.Nu ne trebuise mult să ne dezbrăcăm de gălăgie,de animale și alte făpturi.Nu ne trebuise mult să facem dragoste.Pielea sa era fină iar picioarele-mi alunecau peste ale sale.Trupul,de departe,părea zebrat,dar când îl strânsesem în brațe,privindu-i fiecare bucată în detaliu,realizasem că era un compozit magic de culori.Părea făcut din trandafiri stâncoși.Părea țesut cu argilă și calcar,părea făcut din bucăți de meteorit.Mă așezasem sub el și o vreme rămăsesem așa,ascultându-mi ecoul vocii lovindu-se de trupul său și căzând înapoi spre mine,odată cu stropii săi reci de sudoare.N-aveam mult timp împreună,dar ne bucuram de fiecare pas pe care-l făceam,de fiecare mișcare,de fiecare orizont pe care mi-l aducea înaintea ochilor.Îi mângâiam părul,atât de verde,deși toamna era aproape.Îmi oferise puțină apă și apoi,chiar după ce adormi lovit de oboseală și plăcuta atingere a soarelui,plecasem de lângă el.

Următoarea zi, toamna venise cu o ploaie măruntă și rece.Când mă trezisem,încă simțeam durerea ce o adusese picioarelor mele și oboseala încă zăcea în trupul meu.Vroiam mai mult și hotârâsem că nicio ploaie,niciun vânt,nicio toamă nu mă vor opri să-l mai sărut odată.Îmi terminasem cafeaua și-mi fumasem ultima țigară și mă întorsesem acolo,de unde plecasem cu o zi în urmă.Când ne revăzusem,ploaia se opri și el mă învită să-i văd restul trupului.Creștetul său era fantastic,teșut din pietre sfârâmicioase,negre.Din tâmple cascade fine se aruncau spre lac.Reci,cristaline,mici.Vocea lor se împletea cu cea a păsărilor și nebunia mea reveni.Transa mea.Normalul meu.De sus,din creștetul său,lumea părea un loc infim și aproape că puteam simți creatorul,acel copil cu un mușuroi de furnici.Îl sărutasem cât pentru toate cele trei milenii și apoi plecasem,luand cu mine bucăți din trupul său.Făcusem dragoste cu un munte,fără regret că-mi înselasem iubiții ,lăsați acasă,înconjurând micul oraș.

În trăsură priveam înapoi spre el.Ploaia începuse să cadă din nou.Cu stropi mari și reci.De toamnă.

-Ți-ai luat rămas bun?

-Da.Cine știe când ne mai vedem.