(penultima) gură de vin.

când mă întorceam spre casă,de la autogară,ţinând biletul în mână,fluturat doar de vântul gri,mi-am amintit subit toata ziua de 3O decembrie a anului precedent.ţineam minte toate detaliile,de parcă întreaga zi se petrecuse ieri.

mi-am amintit seara acelei zile,isteria mea absurdă,statul acasă pe-unul din multele colţuri ale mesei din bucatarie.

sorbeam şi-atunci vin,ca şi acuma şi tot acelaşi colţ mi-e suport la o ultimă conversaţie,acasă,cu sinele-mi.

ţin minte cu exactitate ziua de 3O decembrie a anului precedent şi poate că,întocmai luciditatea zilei mă ameţeşte,reuşind aproape să mă convingă că,anul pe care mă pregătesc să-l închei acum,nu a existat de fapt.

a fost un an special.am urmărit iepuri,lâsându-mă purată de sentimente şi nelişte,căzând în nopţi nedormite şi dimineţi îngândurate.m-am îndrăgostit,poate o dată,poate de câteva ori,nu mai ştiu căci toate îndrăgostelile mele sunt efemere.am plâns,poate mai mult decât trebuia,dar descărcările-au eliberat mereu o energie pozitivă,blocată-năuntrul meu doar de spaimă.

la început anului,chiar după ce luna ianurie trecuse de jumate cu câteva zile,un prunc mult iubit decând era un simplu embrion,a făcut cunoştiinţă cu lumea.a văzut lumină pe Pământ şi s-a gândit să vină şi el să vadă ce mai facem.e probabil cel mai frumos copil pe care l-am  văzut în cele două decenii şi-un pic ale mele.când s-a născut am plâns.am plâns de fericire.

la un moment dat,pe la miez de an,am plâns câteva ore-n şir.era vara şi-era cald şi eu nu dormisem de câteva nopţi deja.machiajul mi-era scurs pe tot  chipul şi sudoarea de pe frunte,amestecată cu lacrimile,întindeau tot negrul ochilor pe decolteul adând.conduceam o maşină.era nunta fratelui meu.o nuntă superbă,plină de fericire şi soare,plină de emoţie şi spiritualitate.

apoi au venit de tot zilele calde de vară şi soarele m-am prins mereu dimineaţa pe balcon,la cafea cu eliade-n mână.de dragul cărţii n-am citit toata vara mai mult de cateva pagini pe zi.mi-era teamă pe-atunci să nu pierd amorul,povestea,fantezia indiană.

după ce toate lucrurile pline de vară şi-au găsit sfârşitul,la capătul a 12 ore de drum,pe cele mai pustii drumuri şi cele mai frumoase autostrăzi,viaţa m-a găsit în austria.am străbătut păduri cu lacuri fără fund,făurite din cristal şi tot din cristale am primit lecţii spirituale.din cristale şi din lemn,din pietre.din natura eternă,magică,din munţii înalţi,din oameni frumoşi.de-atunci nu mai ştiu nimic.timpul tree după cum vrea el şi nu cred că mai are vre-un rost să-l înţeleg sau să-i ţin pică.de când m-am întors pe meleaguri româneşti,neliniştea-mi fulgeră trupul mereu şi-mi blochează orice urmă de odihnă.dar tocmai neliniştea m-au adus mai aproape de-un suflet drag,ce m-ajută şi mă-ntoarce mereu pe calea cea bună.ce-am făcut pe 29 decembrie a anului trecut?nu ştiu.dar ştiu că acum,sufletul acesta drag m-a vizitat.ne-am sorbit ceaiurile şi ne-am ascultat viziunile,meditând la un prezen pur.

azi,pe 31 e ziua lui şi-i mulţumesc pentru tot ce face pentru mine.

mâine,pe 1 ianurie,e ziua ei.cea care mi-a deschis ochii şi m-a luat cu ea pe pâmânturi străine.îi mulţumesc pentru tot.ce a fost şi ce va mai fi.

acum..acum mulţumesc Universului infinit,că-n toată măreţia lui îmi păstreză şi veghează şi mie energia,că la fel face şi cu energia familiei mele,persoanelor dragi şi-apropiate mie.mulţumesc Universului infinit pentru-un an chiar...frumos până la urmă.

something of a strange matter.

am strigat pe vârfuri de munţi şi mi-am pierdut minţile sub ceruri pline de noapte.am dansat in ploaie.am urlat la univers.am pierdut paşi pe poteci,pe poteci urbane,pe-asfalt,pe nisip,prin pământ ud şi prin iarba fină.am ascultat muzică.am condus maşini.am plecat de-acasă.am pierdut libertatea.am câştigat lumina.am pierdut tot.

am regăsit casa.şi lumina.şi libertatea.

separat.

ne-am întâlnit adesea,când vorbeam mai mult.ne-am prefăcut.ne-am întâlnit mai mult,când mai vorbeam doar adesea.ne-am unit trupurile.ne-am despărţit,ne-am reîntâlnit.timpul meu non linear.ne-am revăzut şi ne-am certat.

apoi am plecat

separat.

de crăciun?nu mai ştiu...

problema mea cu Crăciunul e că,deşi e singura sărbătoare care mă umple de bucurie,de la o vreme nu-l mai simt.nu-mi mai spune nimic şi chiar mai mult,mă supără îngrozitor de tare.

nu mai ştiu care a fost primul Crăciun faţă de are nu am mai simţit nimic,dar regretul teribil şi gustul amar îl simt în fiecare an tot mai tare.să fiu sinceră,tot ce-mi doresc în fiecare an,e să nu mai fiu sigură- dar cu familia(un soi de singurătate în cuplu).cred că se poate mai mult decât atât.familia mea mă întristează,căci ritualul nostru pentru Ajun şi tradiţia pentru desfăcut cadouri,pentru a lua prânzul a doua zi,toate mă obosesc şi întocmai din felul acesta de oboseală,se nasc cele mai cumplite tristeţuri sufleteşti.mi-ar plăcea ca-n casa mea oamenii să fie grămadă şi răsete şi glasuri şi colinzi să răsune.la casa mea aşa va fi.

deocamdată prin casă pacea putrezeşte şi elimină lene,somn,linişte-toate sinistre şi goale-.

şi se-apropie din nou anul nou.

un an al schimbărilor în care intru la fel cum am intrat in toate cele 4 din urma mea :goală şi lipsită de cineva.

singură şi golită de orice urmă de speranţă că ceva totuşi chiar se va schimba.

prietena mea se căsătoreşte.

exista un timp în viaţă,în care subit au loc cele mai ciudate întâmplări.toate,toate menite parcă să schimbe percepţia despre viaţă,despre locul înspre care tinde să se-ntindă.de-un anumit număr de zile,sătămâni,chiar luni,mi se pare tot mai mult că mă-n drept spre centrul acelui timp,că am intrat în el fără sa observ.toate se schimbă şi împotriva schimbării stau nemişcată,sperănd ca dacă nu am să fac nimic,nici schimbarea nu are să însemne mare lucru.

dar,tot de la o vreme,în tot timpul ăsta,întâlnesc oboseala,un psihică,emoţională care,ca efct seundar îmi roade oasele şi oboseşte trupul.şi-atunci îmi simt paşii aluncând spre perioada schimbării,dorindu-mi să nu rămân blocată în trecut.

prietena mea din copilărie se căsătoreşte.când mi-a zis asta am rămas blocată-n mai multe dimensiuni ale timpului,alergând când în copilăria noastră,când într-un viitor cu mult alb şi multe zâmbete.mă bucur.evident că mă bucur,dar întrebarea ce mă ţine pe mine mine blocată ,e născută chiar din blocaj.boala de iepuri e greu vindecabilă..

back home.(maybe this time almost forever.)

de la un timp şi ăsta e un gând.să mă întorc acasă-de tot,sau până la urmăroarea destinaţia ..wonderlandul lacurilor de crsital şi-al pădurilor cu glas puternic-,de la un timp mă gândesc că e cazul să mă dau predată.

să nu mai lupt împotriva destinului deja scris.să mă întorc în locul de care aşteptam să scap că să uit de el.un loc care a devenit chiar locul în care pot scăpa de memoria lui adânc săpată-n mintea mea.

dar,în zile de iarnă reci şi calme,în zile pline de agitaţie şi forfotă presărbători,în toarte zilele speciale şi simple,în toate toate..mi-e mai de dor de el ca nicicând.

dimineaţa,după vin..

la început de decembrie,hiar înainte să apară moşu-n geam cu cadouri şi dulciuri în ghetuţe,am hotărât ca,din toată sărăcia mea,să-mi fac cadou o sticlă de vin.un cadou,din seria de cadouri pe care,ca femei cu toate ni le mai facem,din când în când,pentru că..pentru că merităm.fie că stămcu părinţii sau soţii,fie că că stăm singure sau cu alţi oameni,împărţind apartamente,că strângem după cineva sau după propria persoană,ca femei,ne e dat-din naştere,să ne onorăm cu un mic cadou,toate sacrificiile,toate nevoile neîmplinit,toate lipsurile şi visele puse pe listele de aşteptare.

era trecut deja,de ora 3 când am auzit golul pustiu umplându-se de paşi,de nevoi,de dureri şi de insomnie.pe sub pragul uşii lumina din bucătărie se strecura,prizându-mă mâncând cu patos din ultima bucată de cicolată cu mentă,primită de la mama,tot pe-atunci pe când,sticla de vin fusese cumpărată de mine,pentru mine.subit,uşa de la micuţa şi umila mea cameră,se deschise ş-n spatele ei,un chip izbit delumină,năucit de nesomn îşi căuta alinarea  intr-un alt suflet măcinat de tulburări de somn,depresii şi apatii iernatice.

mi-am amintit de cana cu lapte cald,pe care-o beam în copilărie,pe când primele insomnii îmi mâncau din noapte,but then again,laptele e scump acum şi-l folosim oricum dimineaţa târziu la diluarea cafelei,la umplerea ei de calmant.sticla de vin stătea deja sprijinită lângă parfumuri pe dulăpiorul vechi,plin de poveşti,de ceea ce păreau secole,dar erau de fapt,nici măcar săptămâni.

şi-aşa,la miez de noapte,printre ţevile ce fac seară de seară cea mai ciudată muzică,pompând calorifere cu apă caldă,s-a auzit dopul sticlei de vin eliberând atmosfere şi,mai târziu,descleştând guri şi glasuri.

poveşti au curs şi ţigări s-au stins în scrumieră,toate,în căutarea somnului,fericirii,odihnei.toate,toate în căutarea eliberării stresului.

nu ştiu dacă mi-am făcut prietena,colega de casă s-adoarmă.nu ştiu daca mi-am ihibat eu simţurile,făcându-le să caute calea spre odihnă,dar ştiu că-n ziua-n care am hotărât să-mi cumpăt sticla de vin,mă vedeam sorbindu-l în bucătăria mică gătind cu ea,vorbind şi-amuzându-ne de toate mizeriile cotidiene.nu am gătit acum,dar ne-am amuzat-de viitor,de planurile noaste,de sărăcia acută-n care trăim.de încăpăţânările născute de egoul imenes,de copilărie şi actele noastre copilăreşti.

în final,la sfârşitul sticlei de vin,mi-am dat seama de toate problemele lăsate-n anul din urmă,updatate la 2O11.nimic nu s-a schimbat,doar casa ...şi sentimentul singurătăţii adus la un nivel generalizat.

şi mirosul locului în care trăim.

şi baia mai mare,mai plină de parfum şi hormoni feminini.

când se termină ciocolata.şi vara.

la un moment dat,când m-am izbit de total nesurprinzătorul zid,acel blocaj emoţional alcătuit din tulburări mentale şi experienţe anterioare,pe-atunci încă nu-mi terminasem ciocolata primită de la el ,în seara cu princina,pricinile.

aveam impresia că până la sfârşitul ei voi fi deja îndrăgostită-o mare previuzine plină de nonsens,făcuta de mine,pentru mine.

pe-undeva bucăţica mai există.acea ultimă bucăţică care avea să ma înrăgostească,ca reacţie adversă a hormonilor,a legăturii şi-a instabilităţii mele mentale.o mai fi existând pe undeva,dar sentimentul pe care mi-l imaginam să-l port pe chip,ei bine,el nici măcar nu a existat.

a trecut fulgerător la un moment dat,între începutul toamnei şi sfârşitul ei,prin viaţa mea,dar am rămas la fel de dezamagită,de singură încât a nu-mi calcula felul în care-mi voi trăi viaţa,pare o glumă proastă.mă izbesc prematur de marile probleme şi-atunci se nasc coşmarurile şi din ele frica.

e început de iarnă şi totuşi ploaia moleşită,parfumată-n miresme pline de primăvară,îmi adânceşte trăriea.

mă trezesc singură între oameni şi tristă-n familii.dac-ar ninge şi viaţa mea s-ar acoperi de uitare.

deja-vu.

în câţi ani,pe ce perioadă poţţi cu adevărat să trăieşti un deja-vu intens,sentimental,emoţional?unul profund şi nu copilăresc,unul care să-ţi bombardeze sufletul cu epuizare şi nu să-ţi lase buzele amărâte,neumerite?

la patru ani,sau cel puţin acum aşa simt.căci au trecut 4 lungi ani de la acea toamnă gri când liniştea predestina furtuna şi eu îmi onuiam trupul pe marginile prăpastiei.îmi amintesc cu amărăciunele de acele săptămâni,în fiecare zi,în fiecare toamnă,în toamne reci şi-uscate,prin crăpăturile cărora iarna intră uşor şi-aproape insesizabil.

îmi amintesc de-acele zile de cum soarele răsare,dar mereu reuşesc...reuşeam să le şi reprim.acum e greu,greu de tot să nu le simt bombardându-mi pielea,cu stranii senzaţii de deja-vu.şira spinării-mi tremură de frig şi de confuzie ca apoi uşor,încet,toate întrebările existenţiale să se hrănească din materia-mi cenuşie.încotro-mi merge viaţa şi pe ce direcţii pot să-o iau,când mă găsesc legămându-mă pe-acorduri şi gânduri de-altădată?cum să reacţionez acum,când amintirile-mi arată dezastrul şi-experienţa celebrează rece şi rea ,toate stările de tristeţe-n care oricum creierul,trupul mă înneacă?

trăiesc un deja-vu,o tăcere de care nu-mi era dor,o absenţă ciudată şi neexplicată.

aştept mereu un mâine,căci mâinele poate să aducă mai bine,mai multă speranţă,reducerea tăcerii,ieşirea din deja-vu.

frica şi panica (de după-după)

să-ti fie frică,de tot,de toate,de singurătate şi de prea multă linişte,e mult prea uşor când,în sfârşit,euforia trece şi tot ce rămâne-n urma ei e golul,golit la rândul lui de toate flashurile şi-amintirile din partea activată a memoriei de lungă durată.să adormi,să te trezeşti,să-ţi rozi unghiile şi să te foieşti în pat,devin acţiuni repetitive,realizate frenetic,obsesiv şi-apoi compulsiv,toate,toate precedate de gânduri care-ţi macină tot ce a mai rămas din şi-aşa puţina materie cenuşie.

poţi să cunoşti sentimentul,poate să fie nou.poţi să ai anumite predispoziţii spre a-ţi pierde uşor minţile sau poţi să le ai deja pierdute,poţi să cunoşti tehnici de relaxare sau să fi cunoscător în tainele secrete şi mistice meditative-la un moment dat toate vor pierde sensul,căci la un moment dat creierul se va trezi la realitate,eliberând substanţe,înlocuind linişti cu nelinişti,aducând la viaţă amintiri reprimate-n cele mai întunecate colţuri,asocieri negative.frici obscure şi atacuri de panică,pline de nonsens.

mă trezesc devreme,mult mai plină de instabilitate,cu inima dând să iasă din corp.mă trezesc cu nelişte,în camere mari lipsite de lumină,de ssubstanţă şi materie întunecată.şi-apoi,într-un final,mă trezesc la realitate,în grota aceea în care mă ascund de rele,de răul pe care propriul meu sistem nervos îl naşte.mă trezesc acolo,printre munţi întinşi,acuţiţi,pe margini de lacuri adânci,făcute din cristale strălucitoare.mă trezesc la realitate,speriată chiar de îndepărtarea lor fizică şi temporală.

şi la realitate-mi amintesc de copila ce întâlnea pentru prima oară sentimentul neliniştii,fricii,când la capătul culoarelor halucinante se mai zărea urmă de iepure alb.

azi nu-i ştiu silueta,nu-i pot atribui nici măcar un animal,dar îi văd o umbră,un surâs ironic lăsat în urmă,un ultim geamăt.îi simt parfumul care-mi face tot corpul să tremure.azi îmi aminteşte de copila de altădată,de iepure şi de instabilitatea emoţională oferită pe tavă.indisponibilate emoţională,între toate gesturile tandre.indisponibilitatea mea afectivă,alte frici personale,întâlnite-n spaţiul acele de cădere liberă spre pământ.

când singurătatea era cu adevărat singură -şi libertatea avea gust de indepenenţă şi de realitate.

la început de săptămână,caut adăposturi emoţionale.locuri în care să mă ascund,feluri în care să reprim teama şi nevoia şi frica de-a spune un simplu salut,între toate golurile rămase.

legături şi doruri de după.

la un moment dat mă gândeam,lăsându-mă puţin purtată de frici minore,la dimineaţa de după.la acea unică şi totuşi familiară dimineaţă-n care,trezindu-mă lângă el,toate legăturile sinaptice şi toţi hormonii din creier,mă vor transforma în fiinţa aceea îndrăgostită care-şi petrece restul zilei jelind singurătatea de după plecarea lui.

un gol plin de durere psihică,greu de vindecat.căci nu există leac pentru dor chiar de-i la 5 minute şi nu există înlocuitor,când legatura deja s-a produs.

despre acea legatură am învăţat de curând,citind studii despre femei,relaţii şi datele ştiinţifice din spate.despre acea legătura am învăţat că e inevitabilă,că ea se produce în cele mai multe creiere femeieşti când îşi împart trupul,goliciunea,memoriile si gemetele cu un bărbat.eu mă aşteptam sufăr de golul legăturii în dimineaţa următoare.

dar nu a fost aşa,pentru că dimineaţa ne-a prins încă împreună.după-amiza la fel şi apusul prematur al soarelui -şi el.am stat acoperiţi de-o plapumă mare şi din când în când aveam curajul să-mi mişc trupul spre fereastră ,ca să-mi pierd capul în ferestre îngheţate şi-n cerul gri de-afară.am sorbit ceaiuri şi cafele şi desene şi când adormeam,îmi săruta ceafa,lăsând răsuflarea-i caldă să-mi intre usor în piele,frăgezind-o.i-am urmărit pe-ascuns liniile trupului şi toată sinea mea zâmbea ,parcă ruşinată totuşi de cutele drepte,de venele mari şi-umflate,de carnea peste care pic de grăsime nu zace.

la un moment dat,târziu după apus a plecat,accentuând sentimentul de frică,reprimat peste zi.

după el a venit şi neliniştea şi după ele meditaţia.

şi-apoi din nou nesomnul,de parcă,ironic,leacul meu spre vindecarea tulburărilor de somn,ar fi împărţirea patului c.un alt suflet.

pe la sfârşitde noiembrie.

era cam aşa,sfârşit de noiembrie cand am sorbit împreună ceaiul acela cald,cu urme de verdeaţă prin el.trecusem de prea multe ori pe lângă ferestrele mari,luminoase şi nicioată nu observasem cât e de întuneric de fapt afară.niciodată pâna în acea seară cand toată călura de peste vară ieşea pe la colţurile de sticlă.

înăuntru mirosea a altă lume şi-ntradevăr era o cu totul altă lume acolo,una mai veselă,plină de energie pozitivă-nvelită-n mistic.am petrecut o eternitate,printre bijuterii din ţări pierdute de civilizaţie şi poveşti interminabile.

adesea aveam impresia ca timpul nu mai exista şi chiar şi-acum,de fiecare dată când imi pierd capul,în vitrinele mari,la fel de luminoase,mai cred c-acolo el nu există.

şi mi-e or de ceaiuri si de căldură,de mituri şi ritualuri cărora abia acum le înţeleg substraturile.şi mi-e dor să-mi tremure picioarele,din pură plăcere spirituală.

ma trezesc la realitate,realizand mereu ca paşii mei o iau inainte şi niciodata spre culoarul ce duce-n acel tărâm.mă trezesc la realitate dorindu-mi sa am curajul acela nebun să mai intru şi să mai stau.fără sens,fără logică,la un ceai fierbinte.

e sfârşit de noiembrie şi-mi pier simţurile,capul,echilibrul.

.

So many dreams so many lifetimes

Any of wich could be me..

what follows..

astăzi m-am trezit fericită,urmându-mi visele şi premisele de bună dimineaţă,repetându-mi în minte durerile şi nevoile de care pot şi de care trebuie să mă lipsesc.azi m-am trezit fericită,pentru că fericirea  a devenit obiectivă,depăşind toate pragurile subietive şi egoiste.

pe drum,apusul a fost pe rând sângeriu,portocaliu de parcă cerul s-ar fi mânjit cu sucul de portoale din care sorbeam cu atâta plăcere şi-apoi roz,ca şi starea de spirit ce mă motiva să-mi menţin zâmbetul larg pe buze.

m-am gândit pe rând la cuplul tânăr şi fericit ce,undeva pe-un alt pământ,pur romanic şi oarecum romantic prin toată istoria-i bulversată şi toate cântecele de jale,se iubea deja în neştire şi-n valuri de dor;la sentimentul ce-mi dă linişte zilnic,printre toate dezamăgirile sentimentalo-fantastice;la patul meu la părinţii mei.la apus de soare,chiar după ce toate stelele şi-au făcut apariţia pe cer,am ajuns acasă şi bucuria şi-a lărgit orizonturile,întinzându-mă la poveşti repetitive şi totuşi dulci,cu mama.

în camera mea,capul mi-a fost bombardat de-un ecou al adolescenţei uitate,deşi nimic din tot ce există acum între cei patru pereţi nu mai aduce a treisprezece ani.am decis să mă las purtată de val şi să-mi pierd minţile în lumea aceea,în care nu existau iepuri şi umilinţe şi dureri de după.

nu existau iepuri?

normal că existau,prevestind anii de glorie ce aveau să urmeze.

pe când gândurile se ţineau sub cheiţă.

câteodată mi-e dor de serile-n care-mi vărsam amarul în pagini colorate,pseudoblocate apoi sub o cheiţă.tot pe-atunci când tehnologia era şi nu era şi caietele şi stilourile şi culorile se sfărmau,firave-n mâinile mele..

de inocenţa absurdă a viselor şi iluziilor pre-adolescentine,de nevoia de-a fugi de acasă spre o independenţă singuratică.erau seri în care visam la poveşti de dragoste cu hipioţi şi tricouri şi escapade-n natura cea bătrână,unde dramele din despărţiri făceau parte din inocenţa poveştilor şi-a învăţăturilor.

şi.apoi mi-e dor de acele vremuri,căci iepurii erau încă animale desenate şi-nchipuite-n cărţi,alte iluzii din alte vieţi ale altor oameni,din grupul fictiv al cărora,pe atunci,nu ştiam că am să ajung.poveşti de dragoste,atâtea au rămas în urmă şi doar una-mi mai bântuie visele,întunecându-mi tunelele subconştientului cu imagini sculptate-n bucăţi de carne şi gemete absurde,coborâte din plăcerile trupeşti,antice,primitive.mi-e dor de acele vremuri,căci în toate acele vremuri nu mi-era dor şi nu mi-era drag şi nu-mi muşcam buzele gândindu-mă la oraşul mare ce,pe străzi paralele găzduieşte adesea,iepuri şi domnişoare-mbătate de dorul lor.

pe-atunci nu-mi tremurau oasele şi nici pielea nu-mi îngheţa la auzul numelui,la văzul chipului,iar inima nu-şi pierdea controlul la simpla şi fugitiva idee că iepurele ar putea ,încă o dată,să-mi calce pragul uşii lăsându-mă sedată cu halucinanta-i siluetă.

când ţi se face dor,dar dorul nu poate să-ţi facă nimic ca să te ajute.

după ce orăşele compacte,vestice,pline de oameni zâmbitori mi-au captat atenţia şi-apoi îmbătat,plimbându-ma pe străzile marelui oraş mi se pare totmai greu să mă reîndrăgostesc de orizontul ce mă fascina altădată.

aici şi dunga dintre cer şi pământ e rece,căci până la ea oamenii uită de ei,de noi cei ce trecem pe lângă ei.

aici,pădurile-s reci şi-au să-şi piardă coloritul de toamnă subit şi iarna tot mai aproape are să-ngheţe toate simţurile.

de când m-am întors visez într-una la ziua aceea în care am să-mi deschid din nou ochii-n camera cu pereţi vernil şi cărţi şi-albume cu poze uitate de timp pe rafturi de lemn.visez la potecile bătute de laude aduse universului,energiei şi-un zeu cu nume.la apa translucidă şi la toate lacurile în care mai am să-mi scald imaginaţia.

acolo dorul nu doare,căci îşi depăşeşte condiţiile existenţiale şi-adesea-şi transformă negativul în cea mai pură formă de energie,cea din care se învaţă.cea din care-am învăţat să fiu fericită.

mă mai pierd printre cărţi,dar timpul şi-ascunzişurile lui nu mă lasă-n pace.

un motiv liric subliniat şi îngroşat.

the first five years

după câteva complimente şi-o atmosferă prea încărcată de oameni,mi-am luat trupul şi-am ieşit la aerul rece din toamna cu miros de iarnă.îmi vedeam corpul trecând uşor prin atmosferă,asemenea unei proiecţii astrale şi mintea-mi zbura la cele câteva zeci de minute-n care reuşisem (sau cel puţim asa credeam) să-mi fac graiul sufletului auzit cum trebuie.

când m-am trezit haosul mă înconjura cu o plăcere morbidă.mi se părea un deja-vu ajuns la infinit.nu am stat pe loc să-mi beau cafeaua şi nici măcar faţa nu mi-am spălat-o de somnul greu.am strâns tot haosul,ştergând parcă toate urmele ce-mi puteau provocau tristeţea de care nu aveam nevoie.pe jos,sub mormanul de haine ce cu greu dispăruse,am găsit maieul alb,rupt,pe care-am imprimat amândoi plăcere şi nebunie o nebunie cât se poate de bizară,de goală de înţeles,de explicaţii.

în acea noapte marcasem încă un an şi -mi spusem că mai pot,pentru că adevărul e că pot,chiar mai pot s-aştept un an,de e nevoie.când o jumatate de deceniu a trecut aşa uşor,ce e încă un an,până la momentul în care poate poate,circumstanţele şi destinul îmi vor permite să trec peste sau să-mi clarifice calea spre împlinire..

când eram mai departe .

cât am rătăcit pe toate celelalte meleaguri pline de visare şi etern rai,am trăit mereu cu o ciudată şi totuşi dulce senzaţie de dor,combinată cu o şi mai dulce senzaţie de familiaritate.căci,la un moment dat,deşi întregul orizont îmii era prezentat ca fiind unul nou,îmi părea bătrân şi cunoscut de parcă în această viaţă mi-ar fi  fost scris să mă întorc în locurile unde sufletul mi-a copilărit.

nu sunt un suflet bătrân,dar sunt mai bătrân decât majoritatea sufletelor de lângă mine.aşta mi-au arătat pietrele,  numerele şi energii ce-au săvârşit ghidarea.esenţial mai e şi că,aşa cum bănuiam,înainte de plecări,cunoaşteri,înţelepciuni adunate şi privi scăldate în apusuri pictate,pot să-mi aflu destinul.întrebarea e acum dacă-mi doresc asta cu adevărat sau e tot jocul o iluzie ce-mi condimentează viaţa ?

când eram departe de casă,de case,de oameni cu limba cea pe căror acorduri am crescut,am găsit prin magazine mici,ezoterice şi pe străduţe înguste ce duceau spre munţi atât de înalţi de parcă-ar fi vrut a-atingă cosmosul,oameni cunoscuţi.siluete şi fire de păr,încâlcite adesea în fumuri de ţigară aspră.şi de-atunci a început dorul,o formă de energie ce se balansează pe linii subţiri între bine şi rău.dacă dorul e legat de ataşament ,ataşamentul e doar energie negative,iar de-i legat de iubire,atunci...

atunci mă echilibrez printr-o reprimare aproape freudiană.ţin dorul cât mai spre centru,ca să nu cad în iluzii şi-absurdităţi emoţionale,dar şi pentru a nu deveni un trup robotic,lipsit de timpul trecut.

afara plouă

s-a făcut frig şi,parcă odată cu el,toate sentimentele mele despre o continuă vară,s-au risipit.plăuă mărunt,plouă din lateral,plouă de jos şi de sus,ca-n forrest gump.e natura asta pe care o ucidem noi,aşa-i e felul şi nu pot fi supărată pe vremea gri şi sunetul bacovian.
dincolo de toate,realitatea e ceea ce mă supără cel mai tare.mă supără monotonia şi glasul românesc,de care nu mi-era dor deloc.drumurile şi-asfaltul şi toata obrăznicia din glasurile compatrioţilor mei-problemele şi timpul liber inexistent şi sunetul clopotelor ce trezesc groaza,frica de Dumnezeu în interioriul lor.
mie-mi trebuie doar forţă acum,forţă să nu uit ce-am învăţat,să nu-mi pierd visele de-a ajunge-napoi de unde m-am întors.

încă o îndrăgosteală (săptămâna celor cinci ani)

Întotdeauna am ştiut că,undeva în lume,trebuie să existe bucata aceea de rai pe care o visez decând ţin minte visele.cu oameni calzi şi civilizaţi,cu străduşe pierdute-n ceaţa munţilor şi munţi cu vârfuri pierdute-n nori.am ştiu că lacurile cu funduri adânci şi culori clare trebuie să existe şi-n palpabilul personal,nu doar în poze lucioase şi amintiri greu de penetrat.

în austria,departe de casă,departe de oamenii a căror limbă o cunosc dar sens nu,departe în munţi,m-am îndrăgostit.dar eu mă îndrăgostesc mereu,ai putea spune.mereu,mereu cu intensităţi şi stări diferite-şi-acum sunt îndrăgostită,de-un loc cu prea mult vis,de.o limbă spurcată şi grea.m-am îndrăgostit de-un el lăsat acasă care-mi spune noapte bună după toate întrebările copilăreşti,culese din apusul zilei.

m-am îndrăgostit aşa cum m-amîndrăgostit acum o jumătate de deceniu.o jumătate de deceniu ce mi-a măcinat măduva din oase,până când oasele s-au făcut praf.jumătate de decenu de halucinaţii sentimentale şi gânduri şi speranţe.

după prima săptămână.

nevoi de schimbare,la asta se rezumă în mare parte toată ideea mea despre propria-mi viaţă.nevoi de schimbare,după o săptămână de delir sufletesc şi reconfigurare mentală.dincolo de toate,ideea unei linişti pe care cu greu o găseam mai înainte,s-a născut undeva între toate zilele de pace..acolo,printre cristale şi lacuri adânci cu baze vizibile.s-a născut şi pare a creşte,mai repede decât toată durata-i de concepţie.

în centru trupului,cam pe acolo pe unde sufletul sălăşluieşte.acolo,exact acolo simt cum mii de mâini fine-mi desfac pielea şi caută aer proaspăt-acelaşi aer proaspăt de care toată fiinţa mea s-a făcut dependentă,între două segmente prea mici,de timp linear.

acum o săptămână eram pe drum,pe-autostrăzi cu benzi fine,spălate de soare şi ploi şi frigul de munte.şi..tot acum o săptămână,simţeam cum schimbarea mă cheamă,ca să-i nasc copilul.

şi-acum vreau un capăt de lume precum cel în care trăiesc.unul rupt de realitate şi totuşi prea aproape de ea.unul prea dulce şi totuşi posibil.unul organizat,plin de drag şi făr' de dor,căci dorul şi mila,toate,toate...sunt doar energii negative,ce macină măduva din oasele sufleteşti.

Österreich,die ersten Tag.

momentul de plecare spre două ţări mai incolo,părea la un moment dat să nu mai vină.visasem o vară întreagă la drumul lung scăldat în soare şi ploi,la momentele puţine de somn şi oboseala acumulată.visasem o vară întreagă,prntre toate drumurile scurte cu întoarce profund marcate de iregularitatea timpului liniar.

dar,după ce-am aşteptat,după ce calea spre eliberare şi-a deschis porţile luându-mă pe sus,visul a început să prindă formă,ţesut de conversaţii şi muzici desprinse din idealuri de mult uitate.la început,12 ore de străbătut autostrăzi din soare şi apă ,păreau greu de suportat şi mî pregătisem oarecum să reprim totul în ceva camere mentale,întunecate,din care plictiseala şi nervii firavi,să nu mai asă niciodată.norocul a fost de partea mea,sau poate că au fost toate acele energii pozitive pe care trupul meu le strânsele atâta vreme,pentru începutul toamnei.

şi..atunci când patul moale şi totuşi brut mi-a găzduit întâia oară trupul,iar mintea mea a început să deruleze toate lucrurile ce fusesere discutate şi înţesate toate cele 12 ore,am realizat că timpul halucinant venise cu mine.se strecurase în bagajul meu sau poate,într-un fel timpul halucinant e bagajul meu.bagajul meu sufletesc.

un bagaj ce-n toată halucinanţa lui poate să facă nesimţită oboseală şi câteodată chiar să o uite.un bagaj ce,a făcut toate cele,găzduind muzică bună şi soare şi-ndicatoare reflectate-n şosele spălate şi discuţii interminabile despre viaţă..căci viaţa e în sinea ei o discuţie interminabilă.

la 24 de după ce-am desfăcut valizele fizice şi psihice,sorbind o tigare,pe terasa ce -mi pare a fi de-o impersonalatete atât de mare încat dragul şi familialul se instalează în ciudă,imediat;am hotărât că prima zi departe de tot ceea e casă a fost surprinzătoare.de la tmpul ce-a părut să stea în loc ca apoi să zboare până la lucrurile frumoase pe care mintea mea le-a primit cu plăcere,totul a fost frumos.chiar şi ploaia măruntă şi rece,ce pare să nu coloreze-n gri orizontul.nu aici,cel puţin.

pregătiri de drum (ca altădată)

septembrie şi staticul.

şti ce adus septembrie până acum?nopţi mai lungi,cu ceruri încărcate de stele şi-apusuri târzii cu răsărituri obosite.dar a păstrat căldura verii,probabil din aceleaşi motive din care nici eu n-am renunţat la vise halucinante-n somnuri prea lungi.

septembrie-a fost până acum un static liniştit,o frecvenţă radio de negăşit,bruiată pe-alocuri de gângureli de copii pe fundaluri armonioase de zâmbet.septembrie a fost despre drumuri şi revelaţii uitate de dumnezeu în colţuri ciudate de pământ şi pe-alocuri,râuri psihotice cu pietre depresive-n care tălpi uscate de timp s-au tăiat,puroind a căderi nervoase şi ecouri nervoase.

dincolo de toate septembrie nu s-a încheiat,căci pân' la finele lui multe drumuri mai sunt de bătut.places to go,people to eat..mai are să-mi aducă câteva cărţi de citit şi multe lecţii de-nvăşat,tări străine de bătut şi oameni de-analizat,de cunoscut,de marcat şi bifat în cartea destinului.

timpul are să treacă repede,iar la sfărşitul primei luni de toamnă tot el are de marcat o jumatate de deceniu,de căutări şi blocări în suspansuri emoţionale,dimineţi cu dor şi seri de chin.dar până-atunci,sper să găsesc cea mai bună cale prin care,dorul să nu-mi mai fie suprimat şi suprimarea să nu-mi mai fie boli pseudo mentale.

până-atunci am să dispar de pe dulcile şi totuşi tristele meleaguri româneşti,doar ca să văd că-n lume mai există totuşi speranţă.în definitiv,de asta am acum nevoie cel mai mult.

septembrie (these last couple of days)

timpul linear are obiceul să zbore repede-repede,de parcă ar fi un puf de păpădie suflat cu mânie de-un copil supărat.minunile şi toate lucrurile pe care le aduce precum şi comportamentul deviant al timpului,universal valabil doar în cunoştiinţele pământenilor,n-ar trebui să mă mai şocheze în niciun fel,căci cu cât îşi onduieşte trupul imaginar mai mult,cu atât învăţ să-i ascult muzica şi deci,să-i prezic mişcările,de parcă aş fi vreo ghicitoare-n cafea.

ceasul exterior ticaia mai tare decât cel interior şi cel interior părea să bată-n loc,scoţând în acelaşi timp un sunet asurzitor şi totuşi liniştitor.totul aducea a linişte de fapt,chiar de totul ascundea mai degrabă o ploaie sufletescă acidă,cu stropi mici şi pătruzători până-n măduva oaselor.reuşisem să adorm înainte de apusul singuratic al soarelui.în somn,visele mi-l aduseseră aproape.îl priveam în ochi şi-i mângâiam spatele,de parcă ar fi fost copilul gângărind pe care,cu atâta drag îmi plăcea să-l leagăn.când mâinile mele i-au atins faţa,numărând pe buricele degetelor,barba deasă deprinsă-n păduri,m-am trezit şi sufletul mi s-a izbit din nou de trup,alunecând cu putere pe culoarele halucinante ale timpului.

în următoarea zi zâmbetul se lăsa tras de gravitaţie,magetul puternic al pământului îmi distrugea toate trăsăturile feerice de bine şi veselie.mintea-mi fugea constant pe plaiuri îndepărtate şi ochii spre toate cele treisuteşaizecidegradealeorizontului.mi-era imposibil să nu-l văd dansând pe linia ce uneşte cerul cu pământul.

la apus,când soarele şi-a dublat proiecţia-n geamul imens,plină de furie şi fustrare,am scăpat câteva lacrimi şi m-am rugat cerului,universului să-i dea mintea necesară înţelegerii unei astfel de trăiri.nu i-am dorit nici bine şi nici sănătate,căci rezervele-i sunt puse deoparte.nu i-am dorit nici măcar linişte sufletească,deşi în sinea mea ştiu de ani buni,că are nevoie de aşa ceva.i-am dorit doar minte,minte destulă ca odată,oricând în existenţa-i efemeră,să-şi îndrepte chipul spre ecoul cosmic,ca să mulţumească pentru acel suflet ascuns şi reprimat în colţuri adânci şi-ntunecate din drumul lui prezent.

dincolo de acele momente,în culoarele halucinante ale bătrânului timp am găsit bucăţi de zâmbet ce mi-au echilibrat stările prezente profund marcate de plecări îndepărtate ale unor oameni dragi mie.plecări cu depresii temporare lăsate-n urmă şi psihoze făr' de rost cărora trupul meu trebuie să facă faţă.la un moment dar,toate seriile de trăiri şi tristeţuri personale şi moştenite din exterior vor duce la un colaps.totuşi o cădere-n eccouri întucate marchează,asemenea viselor ,trezirea la realitatea.bucăţi din mintea mea,deja sunt pierdute pe drum,dar acel punct din timp în care am să câştig calea spre echilibrul final ,pare să fie tot mai aproape.şi vor fi dimineţi cu cafele interminabile şi păduri încă înverzite,de colindat,de adorat.seri cu oglinzi spirituale şi nopţi meditative şi deschiderea canalelor energetice spre atingerea luminii şi-a înţelepciunii divine.

for the begining of (a wonderful) autum

42?

What is the answer to the Ultimate question of Life,the Universe and Everything?

Când mă gândesc la răspunsul suprem,ce ar trebui să definească rolul existenţei umane,automat buzele mi se încreţesc pentru ca mintea mi-e bombardată de imagini,rânduri de carte şi secvenţe radio din celebra carte a lui Douglas Adams.problema e că zâmbetul pare să-mi dispară tot mai repede,de la o vreme încoace,căci el e tot mai des şi mai uşor de înlocuit cu amărăciunea pe care,însăşi existenţa în minunatul şi mult evoluatul secol 21 ,o presupune.

Care e răspunsul întrebării supreme?

Nu e patruzecişidoi aşa cum,cu atât de multă ironie matematică şi amuzament,autorul l-a gândit mai demult.O fi fost secolul lui de vină,probabil.Azi idetific că întreaga existenţă umană se reduce la hârtii şi din păcate nu la cele ce ar trebui să ne îmbogăţească spiritual,împregnând codul genetic cu informaţie ereditară.Nu sunt coli de hârtie pictate,imprimate cu cerneală ţi versuri,nu sunt hârtii de făcut origami,nici fotografii şi nici măcar scrisori de dragoste.Bibliotecile par a se goli de cărţi,de piele învechită cu miros de istorie,merele gutui nu mai parfumează camere uscate de soare,nucii nu mai ţin umbra bătrânului  pâmânt.

Ştii,dezamăgirile-s multe şi parcă au un rol morbid de-a se înmulţi zilnic.Şi-s multe şi încep devreme,adesea la sfârşituri de veri uitate de lume,pe asfalt rupt şi câmpii cu flori uscate.Când mă trezesc dimineaţa pe cântecul liber al copiilor ce-ş trăiesc ultimele clipe de libertate,regretul mi se instalează-n suflet înainte ca ochii să se poată adapta la lumina de-afară.Mă gândesc tristă la ziua-n care vor creşte din hainele de julituri şi vor găsi lumea de dincolo.Nu,nu,nicidecum cea pe care ar trebui să o găsească toţi oamenii de pe Pământ,ca eu să pot  fi fericită.Va veni o zi în care se vor trezi şi ei,închişi in libertatea regimului absolutist al acelor bucăţi de hârtie.Va veni o zi în care vor uita de toate ţipetele,de toate orele petrecute între răsărit şi apus,alergând pe norii binelui şi-a lumii făr' de griji.

În acea zi tragică în toţi ochii spiritului,vor găsi că răspunsul întrebării supreme nu e nicidecum o iluminare spirituală sau iubirea,sau suma celor două.Vor găsi şi ei,ca şi mine,că răspunsul e chiar regimul acela în care trăiesc,în care au crescut fără să înţeleagă prea multe- vor găsi că lumea în care sunt nevoiţi să trăiască e cea guvernată de bani,de lăcomie,de falsitate.

Şi nu e trist?

Multă vreme n-am înţeles cu adevărat care e rostul vieţii lui.N-am înţeles de ce alege mereu să alerge,să plece,să revină.Să-şi usuce trupul în adieri de vânt,ca apoi să-l rehidrateze-n ape colorate.N-am înţeles motivul pentrucare alege să renunţe la pantofi,ca să-şi murdărească  tălpile-n pâmântul vechi,plin de viaţă.

Înţelegerea mea a venit într-un moment de furie intensă şi fustrare sufletească-n apogeu,înţelegând totodată că fiecare impuls negativ are adesea un rol pozitiv.De ce face tot ce face?Pentru că şi-a găsit răspunsul,găsind adevărul ascuns vieţii comfortabile.Mii de ani de evoluţie tehnologică a omorât omul din om,lăsându-l doar o bucată de carne.El a învăţat că acea bucată de carne e doar un mijloc de comunicare-n lumea prezentă,dar dincolo de ea există una invizibilă.Pentru ca ea să devină vizibilă,pentru ca natura ei să-şi deschidă porţile,trebuie să trăiasă.Nu închis într-un regim absolutist al unor hârtii făr' de voloare,ci într-o lume la fel de ascunsă şi ea,doar că mult mai accesibilă.Şi ea,ea e primul pas în câştigarea continutăţii.Uniunea cu pământul,cu vocea copacilor,cu zborul cerului şi ecoul universului,hărtiile cu versuri de-amor şi suflet şi istorie,sunt toate lucrurile de care un om are nevoie cu adevărat să fie fericit.Căci în clipa în care am îngropat armele în pământ,el le-a născut în sângele nostru în molecule de ură,invidie,lăcomie şi falsitate.

Multă vreme nu l-am înţeles,decât în fragmente.Dar acum îi ştiu rostul şi-i găsesc noi substraturi,pe care săle admir,să le visez şi-ntr-un unic şi repetitiv ,ironic final să le-ador.

Mi-e aşa mi-e scris,dar înţelegând toate cele şi căutând forme de a înţelege şi nevoile tuturor celor rămaşi captiv în durul regim,îmi voi găsi leacul tristeţii,născute din fustrările lumii-n care trăiesc.

but in your head baby,I'm afraid you don't know where he is.

aproape de sfărşitul verii.

la început de lună,soarele-şi ascundea căldura-n spatele norilor.nopţile-erau friguroase şi dorul de mare,de furtuni şi plăceri artistice,înlocuia sângele din vene.şi-apoi,într-o zi,din senin mi-am văzut trupul scurs în staţii de autobus,lipit de scaune muradare.mi-am târât picioarele pe plută etajată,în cântec de clopoţel fin şi urme de bijuterii din antichitate,adunate împrejurul gleznei,pe sfori invizibile.

într-o zi,la fel de subit precum căldura ce-mi umfla corpul,am gasit răsăritul târziu şi-apusul tot mai devreme,de parcă ar fi fost mjloc de septembrie,precum cele din anii de start ai liceului.pe după perdele,am rămas ascunsă aşa,o vreme lungă,hotărâtă să rememorez doar în sinea-mi pierdută,toate acele clipe de delir,stocate în haosul din mintea şi din sufletul meu.am rămas aşa,până cănd dorul trilurilor divine ale păsărilor rămase-n anonimat,s-a instalat,odată cu dorul venind şi tristul cântec al cucilor plini de nonsens.în dimineaţa aceea goală de sentimente mai bune şi plină de melancolii tomnatice,am găsit şi capătul perdelelor din pânză translucidă,un capăt ce-mi tatua  pe ochi,un orizont roşiatic adus parcă-n schiţe de trenurile grăbite s-ajungă în gara veche.

din părţi diferite de lumi , păianjeni cognitivi şi-au ţesut pânza de capul meu,portocaliu şi răsucit în spiţe,târziu reuşind să realizez că zgomotul infernal era al locomotivei ce-şi avea plecarea din capătul lumii.pe fire-pe fire am simţit scurgându-se doruri ciudate,dezlipite din amintiri şi-adaptate la acel prezent ciudat-căci acel prezent era ciudat,întocmai prin nonsensurile pe care mintea mea le ingera,prin ochii uimiţi de lumina sfârşitului de august.

lumină pe care m-aş fi urcat la acea oră,doar ca să mă pot trezi conducând pe-un drum cu lanuri de floarea soarelui şi raze fierbinţi decolorând cerul albastru.

هو مكتوب

câteodată pare c-a venit de ncaieri, momentul în care-am acceptat anumite idei şi vizuni obietcive,însă acel câteodată e doar atunci când vocea interioară pare a se odihni şi nu-mi răsună-n spatele timpanelor.în tot acel timp în care-o aud,o înţeleg,căci aşa cum scrie şi prin cărţile de franceză entendre n'est pas comprendre...mais il est necessaire d'avoir un peu d'attention pour comprendre,ce qu'on entendre.şi-o aud şi-o înţeleg şi întreaga mea lume se întoarce pe dos.nimic nu se dărâmă,dar forţe divine se nasc,aduncând în centrul sufletului meu,idei şi vise şi planuri şi nevoi,îmbrăcate-n schimbare.chiar şi schimbarea poartă un nume,căci schimbarea e un soi de nevoie şi-atunci..ei bine şi-atunci nevoia de schimbare e un alter ego al procesului de introspecţie.

înainte să-mi termin paharul de vin,căzând la datoria somnului,cu capul pe pernele moi şi totuşi incomode,ce mi-au rupt gâtul în toate nopţile fierbinţi şi-n toate dimineţile reci,din lunga şi monotona vară,înainte să-mi pierd conştienţa prin sertarele acelea deschise şi deranjate ale creierului,înainte ca paşii proiectaţi în somn,pe ploapele închise, să păşească pe căi regale spre inconştient,înainte ca dimineaţa să mă prindă grăbită,alergând spre ultimul tren spre odihna primitivă,înainte de toate cele,îmi place cel mai mult s-ascult vocea şi cuvintele-i alambicate,plinde de sensuri si nonsensuri.înainte de toate cele,vocea-mi interioară pare să fie într-un soi de transă pur raţională,transă din care,asemenea vindecătorilor mitologici,uitaţi azi prin colţuri de lume,învăţ să-mi vindec persoana ce apasă pământul bătrân.

câteodată pare c-a venit de nicaieri, momentul în care-am acceptat anumite idei şi vizuni obietcive,momentul în care-am înghiţit şi-am privit în esenţa lor,toate acele cuvinte şi fraze,ce păreau desprinse din culegi de caracterizări ale personajelor,din anii de liceu.momentul pare să fi venit târziu,însă destinul nu cunoaşte fusul orar pământesc şi nici nu înţelege legile după care funcţionăm aici,ca bucăţi de carne efemere.destinul lucrează după legi necunoscute şi-n sincronizări perfecte.momentul nu a venit târziu pentru mine,deloc.drumuri au fost bătute şi-n calea lor oameni şi întâmplări,am cunoscut.

câteodată pare c-a venit de nicaieri,însă momentul a durat ani pământeşti.altădată,din lene pură sau inconştienţă adolescentină mă mulţumeam cu răspunsuri simple-copii fidele ale unor oameni ce-mi marcau existenţa.altădată nu se mai aplică acum,căci privind în urmă şi-uitându-mă-n interiorul meu,găsesc că nu răspunsurile simple,nici cele complexe şi nici măcar oamenii din prezentul temporar,nu sunt cheile spre a dobândi fericirea.

după ani de stagnare,de copieri şi lipiri,găsesc fericirea mototolitâ-n colţ de pagină.în sursă-în întrebări şi-n nevoia de-a le căuta,căci răspunsurile de-atunci sunt în întrebările de-acum,iar întrebările de-acum îşi vor găsi răspunsuri fidele în anii ce vor urma,în punct fixe ale destinului.

în toate drumurile mele,în cele care-au fost şi cele ce au să fie,o singură potecă rămâne neschimbată:cea pe care alerg,halucinând eternităţi fericite cu iepurele alb.poate că mi-am înţeles destinul,întelegerea împlicând ironic alergări infinite,în căutarea întrebărilor născute de întrebări infinte.natura umană,personală.

sau maktub?

all those used toys.

de la o vreme,nu ştiu dacă e de când am început să-nvăţ cum funcţionează mintea,cum se formează visele şi-unde se stochează memoriile, sau e de când am reînceput să-mi las impulsurile şi simţămintele analizate,încadrate în chenare,într-o paralelă realizată subiectiv şi personal,trasând linii în cărţi,eh undeva între cele două ipostaze-am ajuns să-mi caut răspunsuri pentru diferite întrebări.poate că era mai simplu altădată,când lăsam totul în voia sorţii,aruncând vina pe-o cauză şi pe-un efect născut din ea,dar toată simplitatea mă reducea la statutul de ignorantă,teoria haosului fiind adaptată la propria-mi persoană.

de la o vreme,cam de când am început să pun întrebări cărora să le şi găsesc răspunsul,am realizat că majoritatea deciziilor luate-n anii mei de la viaţă,îşi au un soi de catalogare freudiană,căci la un moment dat,pentru orice întâmplare,bună sau rea,a existat un conflict intern.

puteam să fiu studentă la chimie sau fizică,dar pentru asta trebuia să ştiu matematică.matematică nu ştiu pentru că timp de patru ani, procesul de formare intelectuală şi personală,a fost în mare parte blocat de severitatea unui urangutan ce-şi refula fustrările pe cei mai sensibili elevi.puteam să trec prin viaţă fără să-mi placă lectura,dar un cap imens şi roşu mi-a alinat conflictele primitive şi mi-a deschis dragul de carte.puteam să fiu fericită-n toate sensurile fericirii,dar am rămas ataşată de iepuri albi,transformându-mi viaţa într-o căutare complexă a unor răspunsuri şi fantezii frenetice.puteam să rup etichetele de pe toate jucăriile,dar asta însemna să le stric,să le stric ordinea şi să le îmbib în mizerie,ceea ce ar fi dus ca azi să am un sac plin de pluş răblăjit.

dacă-mi rupeam etichetele de pe jucării,nevoia de-a avea azi jucării mai mari şi folosite,oare mai exista?dar compasiunea pentru jucăriile folosite,pe care mâinile-mi au uzat mai tare,distrugând piulţe şi mecanisme fine din creier?

probabil că azi nu exista nimic.nici eu ca persoană obosită de tristeţurile din jurul meu.probabil că nu existau nici cărţi de psihologie ,deschise şi subliniate,aruncate-n colţ de cameră,în sesiuni de irascibilitate temporară.cu siguranţă nu-mi treceau zilnic prin minte,toate chipurile pentru care sentimente de compătimire,sufletu-mi nutreşte şi nici chipurile ce-mi fac trupul să tremure-n spasme de scârbă.

mă întreb de zile bune,când au să treacă anii şi prin viaţa lor.când au să deschidă ochii şi-au să renunţe la eterna copilărie,la eternele copilării?când au să-şi accepte persoană,realizând că pentru fiecare act inconştient există o cauză veche,de când lumea lor interioară există,iar toate cauzele şi actele şi nevoile de-a fi aplaudaţi şi-adoraţi de mulţimi goale de înţeles,nu sunt tratamente eficiente.ma întreb când vor înceta cu toţii să mai fie falşi,să fie mai buni,s-ajungă-n acele clipe-n care-şi vor putea aplauda persoana înterioară pentru ceea ce e,neaşteptând tunetul aplaudelor pentru ceea ce nu sunt.

egocentrismul încă există-n interiorul meu şi tot ele mă obligă să spun : dacă eu am putut..

मैं तुम्हें याद आती है

cuiburi de păianjeni apar de nicăieri,în colţuri ce întorc pe dos, legi ale existenţei lor.nu e nimic umed şi nici cald şi nici întunercul nu pare să înnece lumina.clorul arde zilnic orice urmă de bacterie şi până la apus de soare din ouă invizibile,pui grosolani,sclipitori,negricioşi cateodată,d-arahnoid îşi clădesc piramidele firave.n-am învăţat destulă biologie să le-nţeleg absurdul,dar n-am citit nici cărţi prea multe de-amor,în care să-ntâlnesc dorul,pasiunea,nevoia şi durerea fizica,instalată intre coapse,când timpul îşi deviază legile luând cu el psihicul,sufletul pe meleaguri halucinogene.

câteodată-mi doresc ca-n toate călătoriile fizice să mă-ntâlnesc cu chipuri cunoscute,să zâmbesc frumos,să evit  întreaga nostalgie ce-mi macină puritatea din veselie.câteodată-mi doresc să-ntâlnesc chipuri cunoscute,venite din trecut,doar ca să mă pot pierde-n vremuri de delir intens şi biciuri din piele de om,lăsate-n urme roşii,pe spate.

câteodată nu-mi doresc nimic.nici să plec,nici să revin,nici măcar să-mi continui viaţa,în căutarea unor răspunsuri.

de cele mai multe ori însă,îmi doresc să dorm,să mă cufund în patul moale,sub perne moi.să rămân acolo,fără urmă de regret.să nu ştiu că timpul trece,că părinţii-s tot mai aproape de final şi că finalul tinereţii mele e tot mai aproape.acasă-mi pierd adesea minţile-n vocile copiilor ce bat asfalturi şi bucăţi de iarbă,ce-erau altădat' teritoritoriile mele.îi aud râzănd şi ţipând,ignorând orice lege-a fizicii,ba chiar uitând numele zilelor în care trăiesc.şi deşi singurătatea interioară proiectează adulţii ce au să fie,viaţa lor e un etern mărginit de apusul toamnei,de răsăritul ei şi-al temniţei şcolare,al cărui înţeles puţni au să-l citescă.

mi-ar plăcea să nu existe proteste,războaie.să nu existe grupurile de tineri înnecaţi în peturi de bere,în colţ de bloc,sub un geam murdar de magazin niciodată-nchis.mi-ar plăcea comfortul să nu coste vieţi şi nici bucăţi vii din natură.sufletul să nu fie o resursă tot mai greu de întălnit şi religia o maşină de spălat minţi şi bani.mi-ar plăcea să nu fie bani şi nici acte pentru graniţe.mi-ar plăcea să nu existe graniţe şi lumea să aibă ceruri violet şi oamenii să plutească,fericiţi.

să exişti într-un colţ de Univers,departe de alte vieţi e o responsabilitate prea mare,de care prea multe exemplare ale Terrei,uită.să exist într-un capăt de galaxie,la un fin de Univers,înseamnă să nu pot face nimic pentru el ,dar să pot face totul pentru mine.dar apoi,apoi se instalează condiţia umană,mărginită de globul aplatizat,albastru în care trăiesc. spatiul infinit ce-are să fie,mereu, intre noi şi toate graniţele ce ne despart : fizice,dintre ţări şi-oraşe;psihice,dintre personalităţi opozante;spirituale,dintre suflete evoluate şi suflete ce-nvaţă cu paşi mici,ce e evoluţia divină.dar apoi se instalează realitatea,nesincronizarea,durerile de muşchi de după nopţi de uitare căştigată-n sticle de vin.dureri de cap şi prea mult fum.

mă gândeam să-i las să trăiască,pe paianjeni.să-mi curăţ una din multele fobii.mă găndeam să-i invit s-asculte muzică,să-mi soarbă din vinul roşu,şă-mi fumeze pasiv tutun iar la răsărit să-mi susţină mijlocul greu,într-una din poziţiile meditative ale salutului soarelui.mă gândeam să le spun şi lor de povestea asta a mea,de sevrajul psihic şi chimic născut din absenţa peticelor cafenii de piele,de desupra blănii albe.dacă le-aş povesti de dorul intens şi durerea fantomă a coapselor mele,poate ar pleca şi-aşa nici nu aş fi nevoită cu adevărat,să-mi vindec mintea de fobii.

17 august,

o jumătate de secol şi-o jumătate de deceniu.

am avut noroc să-mi fie nu doar donator de gene,părinte,suflet aproape,tată.mai presus de toate,am avut norocul să-mi fie un stâlp de rezistenţă în toate situaţiile bune şi rele,pe care le-am construit.antidepresivul meu numarul unu ,consilierul meu,sursa financiară,bătrânul suflet tânăr,sursă interminabilă de sfaturi.

tata..cel mai grozav om de pe pământ.

adesea mă gândesc că poate,dacă măcar jumătate din populaţia globului ar fi ca el,lumea ar fi un loc mai bun.de la el am învăţat cum să-mi caut oamenii ,ce înseamnă o coloană vertebrală solidă,cum să-mi fie jenă şi să tac faţă de persoane cu intelect semnificativ mai mare,faţă de persoane cu experienţă,trecute prin viaţă.tot de la el am învăţat dreptate şi într-un mod ironic,fustrarea pe care ea poate să o aducă în situaţii limită.de la el am învăţat respectul şi tot el e persoana pe care o admir şi analizez,sperând că într-o zi am să-i moştenesc nu doar trăsăturile deja transmise,ce aşteaptă activare,ci şi comportamentul demn de plecăciuni demne de gratitudine.

când o să cresc mare,vreau să am toate calităţile tatei.

कृत्तिका & वृषभ

când s-a lăsat noaptea,luna îşi revărsase deja lumina pe cer,scufundând stelele într-o mare de lumină albă şi stingânu-le pe cele ce se grăbeau să ardă aerul rece,graniţă între două lumi.muzica şi-a pierdut rostul la un moment dat şi-n urechi mai răsunau doar răcnetele greierilor isterici,treziţi odată cu apusul soarelui.

oraşele păreau uşor de strivit şi parcă-mi doream să le strâng între degete,să las cratere în forma tălpilor în asfaltul de-abia răcit,să fac câţi paşi mari,s-ajung mai repede în tărâmuri conectate la viaţă prin lumini luate din halucinaţii.mă gândeam să plec,căci pentru întâia oară,lumina lunii nu-şi avea rostul pe cerul nopţii.pentru întâia oară,în milenii de iubire şi sclavie,simţeam o fustrare pentru existenţa chipului trist,pe cerul de noapte.îmi doream să plec,iar iluziile generate de-un conştient semi inconştient,îmi dădeau puterea de-a pleca,de-a strivi oraşele şi padurile.puteam să calc în lacuri adânci,căci pentru mine erau simple ochiuri de baltă,în care mormoloci umani,se scaldă în duminici cu asfalt topit.

dar am rămas lipită de pământ,de parcă spatele mi-ar fi fost cusut de iarba moale şi umedă din vărf de deal.şi-aşa am rămas acolo,purtând discuţii preromantice cu bucata de suflet inconştient,desprinsă din el,când dorul meu e năcitor şi mare.ne-am uitat după constelaţii şi-am zâmbit ,notându-le în agenda cerului de august.

când m-a văzut fericită,luna mi-a mângâiat fruntea şi sărutându-şi chipul lipit pe spatele-mi cafeniu,mi-a curăţat cerul de lumina-i lăptoasă.mi-a spus că are să supere şi-alţi oameni,în noaptea-n care şi ei aşteptau să vadă stelele căzând pe pămant.

după ce-a plecat,am reuşit să văd primele stele arzând aerul rarefiat,de la graniţa dintre lumi.pe rând mi-am pus dorinţe,detaşate de egoism.cănd mi-am întors chipul,el nu mai era şi nici sufletul meu nu-şi mai plăngea singurătatea.la scurt timp după şi greierii s-au oprit din cântat şi muzica începu să răsune din nou.zorii se urcau uşor pe boltă,împingând negrul tot mai departe şi colorând spaţiul gol, cu tonuri de albastu şi roz.

când mi-am izbit trupul în patul moale,rece,primitor mi-am simţit pentru întăia oară sufletul uşor.

onandonandonandon♥

time and last time.

well,this is how I always know the last time we've been toghether.he always changes my playlist,intimidating my perception of reality,with the one he finds in music.I always steal it,copy it in a secret folder and keep it there,for that one special day when I'll have the courage to listen to it alone.'Cause you need courage to listen alone the rythm of those moments when you had in your arms, the impossible.

dumincă,în plin soare.

nu ţin minte ultima zi în care am fost cu toţii la un loc,aşa..liniştiţi,fără impulsionări,fără probleme,fără nevoile disperate ale ofului de-a da pe afară.şi-a fost linişte şi pace şi ne-am rătăcit la capăt de drum,feriţi de lanuri de porumb.eram prea mică atunci când ultima eliberare de natura haotică a junglei urbane,s-a produs.eram mică şi neştiutoare şi-mi placea să chinuiesc gâze,s-alerg pe malul răului urmărind ecourile vizuale ale apei.unde fragede ce dispăreau pe suprafaţa lucioasă,nesătulă de veşnica-i şi necunoscuta-i coborâre.

şi-apoi au trecut anii şi rebeliunea adolescentină mi-a tăiat avantul copilăresc şi tot dragul pierderii sufletului în mijloc de natură.

dar azi,azi m-am simţit ca floarea soarelui ,căci îmi onduiam şi eu trupul,schimbănd locaţii,după drumul pe cer,al astrului gălbejt.din când în când îmi scoteam capul din carte ca să-mi privesc tata,hrănind focul cu vreascuri culese de fratemeu şi vânt făcut cu-o pălărie veche.mama făcea salată şi de lângă ea,noua membră a familiei,privea ritualul vechi renăscânu-se.şi-au zburatb şi fluturi ţinăndu-se de raze şi insecte săltăreţe s-au grabit să ne salute.pe toţi 5.

păturile ne-au adăpostit trupurile şi susurul apei ne-a încăntat auzul.muzica naturii şi linistea ca orchestră simfonică pe fundal.ne-am pierdut minţile,tratând depresii.şi cănd seara s-a lăsat,ne-au împărţit pe la case şi prin dormitoare,căci ploapele-au cerut odihnă.ultimele rămăşiţe de-ar curat au părăsit plămănii,redând viselor trăirile de-altădat'

în deşert,pe marte sau pe lună.

la sfârşitul celor două milenii de ploi şi sufluri reci,soarele s-a legat de cer,eliberând suflete din sclavia deprimărilor tomnatice.tot atunci,m-am reîtălnit c-un trecut reprimat din care-am extras câteva zâmbete pentru colaj ce are să devină amintire,într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat.

ca să ajungem în deşert,am fost nevoite să înfruntăm râuri calde şi schelete de zmeu.broaştele săreau speriate,dar mai speriate-eram noi,copilele asfaltului.în tot acel timp,în care tălpile sandalelor se-nfigeau cu putere în pământul moale,gându-mi zbura la iepure.mi-l imaginam făcând balet printre crengile uscate,uitate-acolo din timpuri uitate la rândul lor,de omenire.

când am ajuns în deşert,plămânii strigau după aer şi aerul era rarefiat.uitânu-mă mai atent in jurul meu,am constatat că părăsisem fără să simt,Pământul.sol roşu,amestecat cu argilă uscată,crăpată şi zidită-n mici munţi gri.

tărziu mi-am dat seama că,defapt,ajunseserăm pe lună.toate stările şi toate uitările,îmi indicau locaţia.

summertime.

s-a mai dus o lună şi regretul-mi apasă oarecum fiecare coastă,adânc în plămânii intoxicaţi de fum.

mi-ar fi plăcut să-mi petrec dimineţile în aşteptarea unui răsărit cald,sorbind ceai verde pe balcom,obosindu-mi ochii cu rânduri din cărţi vechi.undeva în toată imaginea asta.regăsesc momente din trecut,din veri ce se-ncheiau la mijloc de septembrie.undeva în toată imaginea asta,regăsesc fericirea în forma ei cea pură şi îndrăgosteala plină de erotism imatur,adolescentin.

mi-aş fi dorit să-mi sorb cafeaua la amiaz.cu pulpele întinse spre soare,oferite de ofrandă.să-mi topesc pielea şi carnea,în duminici leneşe şi calde,pe maluri de lac şi râuri plictisite.să uit de.apusul soarelui alaturi de fiinţe dragi,ca să resimt primele forme ale mahmurelii,în negura nopţii.

mi-ar fi plăcut...dar toamna a venit în mijloc de vară şi mi-a spălat chipul cu ploile reci,zilnice,apăsătoare.mi-a omorât pornirile adolescentine,lăsându-mi trupul să se-nnece în pat,frânt de tutun şi vicii deprinse din bătrâni.

şi-a rămas sufletul sărac de boemie,de dragul zilelor de-altădat.şi-a rămas pielea albă şi poftele de poet francez,atârnate-n cui.şi contururile trupeşti s-au umplut de carnal şi-erotic murdar,lăsând loc prea puţin speranţei,de trăit.