din nou,o ultima noapte din an.

ca intotdeauna,mileniile din urma par mai prezente decât e el,prezentul.n-am să pot decât peste-un mileniu să-mi identific cu adevarat trăirile din ultimele cateva mii de ore,căci ele sunt la fel de îndepărtate de mine precum cerul.n-au fost nimic în timp real,în micul oraş şi misterul lăsat în urmă m-a lipit de el,amintindu-mi de o vreme , în care, lucrurile erau cu adevarate simple.înainte să-mi încep episoadele autosabotante,cam în acea perioadă în care vara prindeam răsăriturile dintre dealuri şi noaptea bântuiam jungla cea mică urbană.

înapoi la cealaltă eră.

-domnişoară aveţi o problemă gravă cu temperamentul.

-domnule,aşa îmi spune şi mama.

-...şi vă place să bateţi din gură.

-Nu ştiu dacă e un termen oficial.Dar da şi ştiu,ştiu am de suferit.Credeţi-mă am trecut prin asta, deja aşa de mult,că m-am acrit.De unde problema cu temperamentul.Ştiţi mă vedeam cu un baiat până mai lunile trecute.M-a lăsat pentru asta.Şi-l înţeleg,dar pe mine mă doare cel mai tare.

-Asta ar trebui să mă încălzească?

-Nu,era doar un fapt divers.

-Ar trebui să vă revizuiţi comportamentul.

-Niciodată.

Ca un copil răsfăţat,cu brăţara ruptă şi orgoliul rănit,am fugit prin noapte gândindu-mă la conversaţia neplăcută cu un domn.Domnul mă găsise două zile mai târziu şi-mi dăduse motiv să-mi revizuiesc temperamentul,comportamentul,viaţa în fine.Aşa am început sfârşitul de an.

Sărbătorile au trecut şi-mi amintesc cam cu cât drag le aşteptam înainte de a părăsi marele oraş.De la brăduţul sintetic ornat într-o noapte cu tot ce am găsit prin casă,până la weekendul în care străzile s-au umplut peste noapte cu zăpadă.O magie halucinantă ce ştergea întru-totul sentimentele de vină şi ruşine pe care le regăsisem cu o lună în urmă,când ca printr-un blestem bătrân,mă autosabotasem.din nou.

Şi cu o lună în urmă mă bucuram de cele mai frumoase plimbări nocturne,ce mă faceau să mă reîndrăgostesc de marele oraş.Dimineţi scurte printre cărţi vechi,şi seri alungite şi calde,terminate-n gemete.Amintiri despre Iepure şi o plăcută întâlnire cu el.Toate,în cea de-a zecea lună.

Frumoasă zi de toamnă.Nucii erau cu toţii aurii şi iarba încă arsă din vara toridă.Iepurele stătea lângă un  stand cu flori când îl reîntlnisem.Mă aştepta acolo de tot atâta timp de cât îl aşteptam eu după colţ,trei metri mai încolo.Comunicarea nu fusese niciodată punctul nostru forte.Ne plimbaserăm o vreme,până pe-un deal în inima oraşului.În inima dealului,pe dealul din inima oraşului,acolo am stat o vreme,tâcând doar.Din când în când câinele,noul său tovarăş,ne trezea şi după încă o bucată bună de timp cuvintele ni s-au împletit,născând zâmbete,lăsând întrebări libere spre cer,să găsească răspunsuri.Ne-am strâns în braţe câteva ore mai târziu,pe-o alee pavată.Îmi amintesc eliberarea.

Cu o lună mai în urmă,vara era încă prezentă.Puteam simţi briza mării,mângâindu-mi părul şi mă bucuram de fiecare zi căci toate promiteau ceva.Aveam un pumn de zâmbete pe care-l purtam câtă era ziua de lungă şi creştea cu fiecare minut petrecut pe terasa mică,halucina(n)tă.O toamnă în care mă îndrăgostisem în sfârşit,ca-n rebeliunea tinereţii mele : haotic,fară leac şi cu călcâile arse.

Înainte de asta,orizonturile dragi,austrieci mă ţinuseră iar în braţele lor colţuroase.Păduri infinite şi lacuri albastre,cafele lungi între şedinţe meditative.Oraşe mici cu străduţe înguste şi nopţi cu ploaie de stele.

Tot cam pe atunci,aflasem că viaţa Lorisului meu drag, urma să se schimbe.Un sfârşit de vară trist cu o înmormântare într-o amiază arzătoare.Haine negre şi teatru.Şi ritualiri bisericeşti.Ortodoxe.

După mijlocul anului cu o lună,mă revăzusem cu marea,cu apusurile-i şi răsărituri.Cu somn pustiu şi după amieze leneşe.Sunetul valurilor şi absenţa lor dimineaţa,la prima baia goală.Delir.Cu câteva zile,spre marginea ţării,găsisem o tabără de sculptură cu chipuri şterse,aşezată lângă-un spital de psihiatrie.Înainte de asta,peisaje fantastice.Baraje infinite-n care soarele se răcorea şi curbe de nouăzecidegrade.Mulţumiri infinite celor trei Lilieci.

Până atunci,schimbările aduse de anul nou năşteau continuu situaţii si oameni,revederi şi mici reuşite de care mă bucuram ca un copil.Schimbasem casa,camerele şi întreg orizontul,la sfârşitul iernii şi nu puţine au fost atunci nopţile-n care adormeam suspinând după cafelele lungi cu Lorisul sau după delirul din verile petrecute-n hamace,pe mica terasă a casei de lemn.Desigur că, abia după ce primii copaci au înflorit am reuşit să mă îndrăgostesc de noul drum,de curtea mare, plină de beton,de ciuperca de pe dealul din celălat capăt al oraşului.Tot primăvara am reîntâlnit Calul,retrăind parte din emoţia pe care o trăisem în alte milenii,când ceaiurile calde îi îndulceau poveştile indiene.

Şi începutul a fost lung,cu zile leneşe şi nopţi scurte,cu aceeaşi singurătate cu care trecusem în fiecare an,de când Iepurele-şi găsise spiritul nomad.La fel de absurd si singur ca cel pe care-l aştept,din nou,cu braţele deschise.

Nu ştiu ce urmează,dar trăiesc într-o fascinaţie perpetuă.Mă întreb dacă în anul ce vine voi putea să-mi găsesc liniştea.Sau să-mi revizuiesc întreg comportamentul,aşa cum domnul acela mă îndemnase să o fac,într-una din ultimele nopţi ale anului.

loris.

intr-una din dimineti,ma sunase,din nou.parea sa aiba vocea mai senina decat imi imaginasem.ma bucurasem,utotusi sa-i aud glasul,caci ii dusesem dorul inca din dimineata in care ne trezisem singure,in case si-n orase diferite.imediat ce amiaza schimbase culorile cerului,o revazusem.si,cateva ore mai tarziu,peste toata tristetea aruncase-n gluma,cu trupul ei translucid.ii gaseam o frumusete aparte,trista.fascinanta.pe piept,strugurii verzi,copti se deshidratasera.era totusi frumoasa,ca ultima oara cand o revazusem,noaptea la mijloc de toamna intr-o curte inconjurata de pereti vechi.

dar aşa e cu nomazii

când dimineaţa ,în sfarşit,se ivi,lumina furişată pe la colţurile neatinse de culoare,îmi deschise ochii,preserând peste ei amintiri din secole trecute,din diferite milenii-n care muzica avea parfumul greierului.da,era iarnă iar şi ploaia-era o iarnă cu multă ploaie-îmi aducea aminte de mare,de mileniul cel dintâi în care aproape de greiere,dispărusem printr-o magie autosabotoare,de lângă el.şi trei milenii mai târziu,din nou.în al patrulea,dispărusem de tot,dar târziu după dimineaţa în care prinvindu-i somnul,conştientizasem că şi el era un nomad.cu nomazii aşa era de când pământul,o dragoste cu blesteme de drum şi spaţiu,timp şi fluxuri electromagnetice.asa fusese cu iepurele şi-n al patrulea mileniu,într-o dimineaţă hotărâsem că am să continui să fiu naivă,îndrăgostindu-mă mereu,în graniţele comfortabilului.regretasem instant decizia.

dar mai trecu o iarnă,un mileniu,şi încă unul şi ca o tradiţie,mi-era dor de el.mi-era dor de oameni.de oameni din trecut.de trecut.şi asta era şi problema sfârşitului de an.

random story #2

Îi simţeam lipsa,iar dorul pe care-l purtam îmi aducea aminte de o durere surdă de măsea.Era acolo,undeva în fundal,în spatele tuturor zâmbetelor aduse de micile bucurii ale vieţii.Era acolo,şi din când în când prindea câte un val de energie,născut din  cine ştie ce nimicuri-câte o culoare,câte o melodie,câte o carte.

random story #1

La un moment dat,in mijloc de iarna,primisem cateva poze ce pareau mai vechi decat erau ele cu adevarat.Emotia lor imi amintise de ce alesesem la un moment dat ,sa devin fotograf.Si,tot emotia lor,imi amintisera de-o zi in care,la fel de inconstient ca in toate celelalte milenii,ma pierdusem pe o carare alergand dupa un iepure.Dupa un altul,mai putin salbatic fata de cel ce-mi facuse bataturi in talpi timp de sase milenii.Tot un iepure era,chiar de era total opus nomadului sau seaman.Numai un asta putea fi,caci dintre toate animalele pe care le cunoscusem de-a lungul mileniilor,numai iepurii ma fascinasera inca de la primele secunde de existenta.

*
O zi in care ma pierdusem inconstient pe carare.Picioarele-mi erau pictate-n galben si oboseala in tonuri asemanatoare pe chip.Afara plouase intreaga dimineata,racind pamantul si capetele mainilor mele.Ziua fusese lunga cat una de vara,desi prima luna de toamna abia ce-si cuprindea mijlocul.Ziua fusese lunga si, dupa un sir magic de evenimente,seara-mi pierdusem drumul,ajungand din nou in vizuina iepurelui.O seara,intaia seara in care-mi vorbise,lasandu-ma sa inteleg ca avea glas.
*

Si pozele-erau din acea zi,din mijlocul evenimentelor magice.Si,emotia lor,imi readusese pe retina,imagini sterse cu timpul,din cele doua secole pe care din acea zi,le impartasisem in vizuina calda a acelui animal domesticit,ce-mi provocase inca de la inceput,o fascinatie aparte.

Furia-mi cuprinsese corpul.

cheap magic.

se apropia momentul în care trebuia să plec.dealurile erau înzepezite şi-mi imaginam drumul mai lung decât era el de fapt.dar era doar o iluzie , de care sufeream doar iarna.luna se golea tot mai repede,lăsând cerul noaptea, ecran infinit pentru reflexile îngheţate ale străzilor.era destul de magic totul,cam la fel ca în toate celelalte milenii.erau un milion de motive pentru care nu-mi doream plecarea-drumul,sunetul oraşului,deliruri fără sfârşit.dar la fel de multe erau şi motivele pentru care pălmile-mi ardeau de nerăbdare -drumul,liniştea micului oraş,deliruri fără sfârşit ce-şi pierdeau intensitatea între munţi,pe lângă gară.

sfârşitul mileniului se apropia din nou.

cu câteva nopţi înainte de plecare,somnul nu mai avea un curs constant,ba mai mult,deviase în tot felul de fluctuaţii şi se înşira când pe pereţi,parcă aruncat, când se comprima , dispărând.în prima noapte,fusese atât de scurt,de puţin, că văzusem răsăritul din vară,chiar pe cerul întunecat,îngheţat de iarnă.ningea uşor,dar totuşi,luminii îi trebuie mai mult să străpungă norii,decât îi trebuise să ajungă la graniţele pământului.în a doua noapte,somnul îşi schimbase iar felul,alungindu-se ca  o plapumă groasă peste trupu-mi obosit.în penultima noapte dispăruse complet,lăsându-mă singură cu florile de gheaţă.

încăperea în care-mi trăiam trezia , era luminată slab , de-o instalaţie veche , incoloră.dincolo de fereastră se putea vedea dealul,pe care mormintele erau acoperite cu alb.un contrast spectaculos,între lumina absurdă şi roz-cenuşiu,a lumii exterioare şi întunericul puţin lovit de beculeţe,a lumii mele,interioare.

nopţile de iarnă aveau ceva special.o linişte opusă liniştii nopţilor de vară.o linişte sinistră,pe care-mi plăcea să o trăiesc cu insomnie.

primele patruzecidesecunde mi-au amintit de tine.

mult mai târziu.


Cărţile se împuţinaseră cu timpul ,în geam,lăsând prin spaţiile libere câteva firicele de lumină să scape în camera întunecată.Nu mai exista o ordine anume,categoriile aproape dispăruseră şi corperţile noi reflectau imaginile îngălbenite ale celor moştenite.Cumpărasem câteva în ultimul mileniu,dar mai multe furasem de la oameni păcătoşi,din mâini murdare şi din biblioteci prăfuite,uitate de lume.
Totuşi se împuţinaseră şi nu puteam să nu mă întreb,ce se întâmpla cu ele.Îmi doream să fie iubite,căci multe pagini fuseseră plânse şi adorate în diferite timpuri şi-n diferite spaţii,intensificând poveştile deja delirante.Pe o bună parte din ele, ştiam că n-am să le mai văd niciodată,înţelegând că destinul lor nu era împletit cu al meu.Şi,o altă parte din ele,erau captive într-o capsulă a timpului ; doar după spargerea ei , aveam să le mai simt în palme.Iar capsula creştea ,fără încetare,într-un ritm leneş sincronizat parcă cu fulgii cei groşi,ce invadaseră cerul.Capsula creştea întinzând punctul de reîntâlnire,până spre graniţele mileniului.
Răbdarea,doar cu ea mai trăiam.Rabdarea,doar pe ea o mai aveam.

mai târziu.

Deja ningea de-o vreme şi zăpada apucase să se aşeze peste străzi,peste locuiţe şi oameni.Seara se lăsă şi ea,spârgând aleile în mii de cioburi de sticlă transparentă,mânjită-n sepia,de becurile murdare,portocalii.Liniştea bombarda străzile cu un pustiu aparte,dar asta nu se întâmpla şi în inima marelui şi ,câteodată, infiorătorului oraş.Nu mai ştiam a câta iarna era.Dar,era încă o iarnă,printre munţii de beton.Devenise cu  timpul o tradiţie,să-mi car trupul printre fulgii groşi de zăpadă,cu câte-un gând de dor sau de regret.Iarna aducea o melancolie aparte,de când Mama Natură o născu şi parcă bântuită de-un vechi blestem,reuşisem mereu să accentuez acea stare.

Îmi amintesc prima iarnă şi tot frigul pe care-l adusese,marelui oraş.Picioarele ude,târâte prin zăpada groasă.Străzi, în prag de bună-dimineaţa.Răsărit fără lumină şi câteva ore de somn pe-un culoar pe care vântul bătea puternic.Dincolo de uşă,vizuina caldă şi moale a Iepurelui,în care ierburi îşi ardeau trupul.

Şi-apoi a mai fost o iarnă,una-n care vinul fiert îşi deschidea poveştile,în miez de noapte,chiar în inima oraşului,pe sub copacii încărcaţi de luminiţe şi nori de zăpadă.O iarnă cu un alt gol şi-un alt dor.

Şi una-n care un calorifer electric se transformase într-o noapte,în şemineu.Acolo,în casa de lemn,de unde liniiştea se năştea.Da,o iarnă cu multe portocale şi oameni frumoşi.Cu poveşti magice şi totuşi, cu poveşti triste.

Şi a fost cea în care-am plecat,împingându-mi trupul spre marginea căptuşită cu pădure.Cea în care zăpada a adus sfârşitul,după ultimele pahare de şampanie.

Apoi a mai venit una şi speram din nou ca până la următoarea ninsoare,prin ceva minune universală,poveştile despre zăpadă şi iarnă să nu mai acopere doruri şi tristeţuri păcătoase.

mai devreme

primele patruzecidesecunde mi-au amintit de tine.

tonuri de alb.

-Tu vezi cât de repede se mişcă norii aceia?

-Fug de apus.

-Mă simt de parcă aş fi apăsat butonul de accelare.

-Ei bine,asta păţim cu toţii când ne pierdem mintea în irealitate.

Vântul sufla cu o viteză aproape fantastică , tăind în drumul său chipuri pe care lacrimiri născute din rece,oricum ar fi îngheţat.Temperatura scădea spre absolut iar soarele fugea de pământ , înghiţându-l cu poftă.Venise iarna , venise iarna şi într-un fel aparte,nu puteam să nu mă bucur de atmosfera din juru-mi , ce îmi degera extremităţile.

Puţin după apus,vântul se înteţise şi norii , rămaşi fără adăpost în partea răsăritului ,formaseră un aglomerat de griuri pictate de oraş, într-un roz murdar.Cu ei şi-un vuiet ciudat venise,dar muzica-mi răsuna în cei patru şi goi pereţi ai craniului,muţind seara şi zgomotele fantastice.Paşii trupurilor din jurul meu , loveau asfaltul cu frenezie,cu o grabă pe care o văzusem mai demult,pe când ziua era încă lungă şi soarele cald,într-un mijloc de ploaie de vară.Mă oprisem şi-atunci să-mi ridic capul spre cer,cum mă oprisem şi-n miez de vânt haotic ce aducea cu el , primii fulgi de zăpadă.Era o minune să privesc bucăţile de apă îngheţate, lovindu-se de particulele de lumină câzând dintr-un stâlp vechi sau cel puţin,aşa mi se părea.Un deja-vu,mai degrabă,căci înăuntrul trupului meu răsuna imnul iernii,îmnul iernilor anterioare şi dorul vremurilor din casa de lemn,îmi accentua întreaga trăirire.

Câţiva metri mai sus,la mansarda casei în faţa căreia fusesem martoră la minunea naşterii iernii , apa fierbea sub un foc mic şi lângă,pe-o bucată veche de lemn, un ceainic bătrân se pregătea să infuzeze petale de trandafiri împletite cu flori de cireş , legate la capăt cu ghimbir şi scorţişoară.Mansarda purta parfumul altor timpuri,amestecând dor şi India-mi dragă,între câţiva pereţi albi,pe culoare strâmte şi lungi.Prezentul era mărginit de o irealitate pe care o mai trăisem în multe vieţi anterioare şi puteam numi cel puţin trei din ele , în care întreaga atmosferă mi-ar fi gâdilat simţurile.Dar prezentul era o realitate aparte,în care tot ce exista în jurul meu se transforma într-un surâs mai degrabă trist,decât înălţător.Timpul născuse dorinţele de altădată,mult prea târziu,căci mintea mi se golise de nevoi mitice şi aşa,în golul ei se mai găseau doar doruri născute în trecuturi mult prea apropiate şi palpabile.Albul încăperilor aducea dorul altui alb,altor parfumuri,altor chipuri şi altor decoruri vechi.Şi probabil că tot albul ce urma să să apară , în toată magia sa , avea să aducă aceleaşi sentimente.

iarna în care mă trezisem

A doua zi ,realizasem că venise deja şi iarna şi nu puteam să nu mă întreb constant, ce fel de iarnă era totuşi , cea în care mă trezisem.Dacă toamna cea caldă şi blândă fusese o vară indiană,atunci iarna cea fară de zăpadă cum putea fi alintată?Nu că ar fi contat foarte mult un răspuns şi oricum,nu cred ca cineva ar fi putut să mi-l ofere,dar curiozitatea îmi ţinea mintea ocupată , într-un mod foarte ciudat.Trăiam într-o linişte aparte , pe care instalarea iernii reuşea să mi-o ofere,după delirul anual al sfârşitului de toamnă.

Delirul anual al sfârşitului de toamnă,primul gând pe care-l prinsesem în drumul meu dezordonat,înceţoşat de somnul prea puţin întins pe gene,printre cărţile şi decorul aranjat obsesiv-compulsiv,aproape milimetric spre încăperea cea născătoarea de apa morţii şi-a vieţii,cafeaua.Cum se făcea că în toate mileniile pe care le lăsasem în urmă , în pădurea cea plină de animale uluitoare,pe ale cărei cărări halucinante cu model în şah,copaci îmbrăţişau ceruri cristaline,unde Luna şi stelele-mi zâmbeau,reuşisem să mă rătăcesc la fiecare sfârşit de toamnă?

Cafeaua se amestecase cu spuma de lapte,ruptă parcă din cei mai pufoşi şi calzi nori.Presărasem peste ea puţin praf de scorţişoară,amintindu-mi imediat prima dată când rătăcirea avusese loc.Alergam după Iepure, pe vremea aceea şi multe milenii după,tot animalul cu blană albă ,îmi fusese scuza pentru pierderea mea.Chiar şi atunci când îmi petreceam zilele în spaţiul magic al ţigăncilor indiene,unde ceaiurile nu-şi mai terminau poveştile,chiar şi atunci tot aceeaşi îmi era scuza pentru nebunia sfârşitului de toamnă.Dar ultimul mileniu,nu mai ţinea deloc de trecut,de amintiri şi vise sufleteşti desprinse din nebunuia unei tinereţi halucinante.Iepurele plecase pe drumul său şi pentru întâia oară eram cu adevărat liberă să-mi port şi să-mi înţeleg veşmintele destinului.Totuşi,cumva,instalarea nebuniei rămăsese neschimbată.Poate era ruperea de tot ceea ce-mi definea existenţa.Poate umplerea golului cu prima îndrăgosteală reală,după milenii de iubire bolnavă şi animale substietuente,pe care nesincronizarea sufletească le omorâse.Poate era nesomnul de vină,schimbările lungi şi dureroase prin care trecusem întregul mileniu.Poate era necunoştiiţa şi deci,neînţelegerea fericicii.Sau poate nici una din toate cele înşirate pe lunga şi imaginara-mi listă,nu năşteau adevăratul motiv al pierderii mele mentale,la fiecare sfârşit de toamnă.

Cafeaua se răcise,accentuând gustul scorţişoarei.Seara se prăgătea de trezie şi eu încă-mi sorbeam licoarea dulce,lăptoasă.

Cum se numea totuşi , iarna în care mă trezisem?