De la un moment dat,nu-i mai suportam prezența căci,până la urmă și coprul său firav părea să o resemneze pe a mea.Pielea îi tremura pe oase de plăcere,aproape crăpând,doar ca într-un final nimic să nu aibă final.Fuseseră așa câteva nopți până când psihicul îmi cedase.Fusese într-o dumincă,cu soare.Dar rece.O duminicaă rece cu soare.Una de toamnă,așa de parcă sfârșitul apocaliptic al lumii nu s-ar fi prezit cu flacări și teamă,ci cu răceală anostă și delir sufletesc.Atunci venise și veșnicul colaps sufletesc al meu.Dintr-un nimic.Din totul.Din nimic și tot așa,ca într-o ecuație matematică cu multe decimale ,aproape de infinitul perioadelor.
-Știi că m-am (re)îndrăgostit orbește de tine.
-Nu pot fi pentru tine ceea ce vrei tu să fiu.Nu-ți pot fi iubit.Nu știu dacă ești tu de vină sau doar mintea mea bolnavă.
-Dar nu pot fi a ta ceea ce e oarecum curios,căci n-am fost a niciunui animal pe care l-am iubit la un moment dat.De parcă ultima picătură ar fi fost aruncata înaintea mea.De parcă pentru mine niciodata nu a fost loc.
Noaptea ne prinsese în stări diferite.Șobolanul stinsese lumina și somnul îmi dispăru.Lăsase cuvintele să plutească deasupra noastră.Nu puteam să dorm cu ele respirând peste corpul meu,cum nu puteam să dorm știindu-l în același pat cu mine,dar la milioane de ani depărate de mine.Ani reci,ani goi.Îl puteam auzi respirând,în REM,tremurând fiecare moleculă a corpului său ce începea să se relaxeze.Era fantastic spectacolul acela.Îl iubeam,dar nu în acea seară când hotărâse se stingă tot-muzica,lumina și liniștea , dintr-o impulsivitate la fel de mare ca a mea , când hotărâsem să alerg în jos pe strada cea abrubtă.
Când,după numeroase foiri , tentative eșuate de a-l trezi (căci de ce el să doarmă liniștit,lăsând totul suspendat?) hotărâsem să aprind veioza șubredă ,culegându-l totodată pe Bruckner de pe jos,sperând să-mi liniștesc mintea,pierzându-mă în alte lumi,în alte drame emoționale,mai bune în tot fictivul pe care ele le nășteau.Șobolanul se trezeise curând,orbit de de lumină.Dar nu toate animalele vii noapte,pățesc la fel?
Se ridică mânios din pat și,deși afară temperatura era cam la același prag cu cea din buncărul în care trăia,vântul totuși degera cresele copacilor.Ieșise în curtea devastată de un cățel psihopat și,multă vreme rămăsese acolo.Mi-era târșă să cobor din cucușul cald,căptușit cu foi gălbenite artificial și mi-era și mai urât să cobor din pat bănuind paranoic următoarele cuvinte acide ce aveau sa ne ardă pe rând pielile,până spre centrul sufletului.În curte întunericul ascundea copacii și pe Șobolan la fel.,căci nu-l găsisem.Mă întorsesem resemnată în buncăr și cu un suspin mai mult resenmnat decât trist,îmi aprinsesem o țigară răsuciă dintr-o hârtie roșie.Mă pierdusem în gol și pe când degetele îmi luaseră foc,Șobolanul se întorsese așezându-se în liniște lângă mine.Îmi luă țigara din mână,sorbind un fum amar și mă luase în brațe.
-Și,ce faci?
O întrebare care mă terorizase încâ din prima zi în care-l cunoscuse.
-Mă gândesc la misterele universului.E bine așa?
-Vrei să ne culcăm?
-Să mă strangi în brațe ca apoi să mor de drag?
-Merge și așa,dar mă gandeam să dormim.Mâine e o zi lungă.
0 comments:
Trimiteți un comentariu