deja-vu.

în câţi ani,pe ce perioadă poţţi cu adevărat să trăieşti un deja-vu intens,sentimental,emoţional?unul profund şi nu copilăresc,unul care să-ţi bombardeze sufletul cu epuizare şi nu să-ţi lase buzele amărâte,neumerite?

la patru ani,sau cel puţin acum aşa simt.căci au trecut 4 lungi ani de la acea toamnă gri când liniştea predestina furtuna şi eu îmi onuiam trupul pe marginile prăpastiei.îmi amintesc cu amărăciunele de acele săptămâni,în fiecare zi,în fiecare toamnă,în toamne reci şi-uscate,prin crăpăturile cărora iarna intră uşor şi-aproape insesizabil.

îmi amintesc de-acele zile de cum soarele răsare,dar mereu reuşesc...reuşeam să le şi reprim.acum e greu,greu de tot să nu le simt bombardându-mi pielea,cu stranii senzaţii de deja-vu.şira spinării-mi tremură de frig şi de confuzie ca apoi uşor,încet,toate întrebările existenţiale să se hrănească din materia-mi cenuşie.încotro-mi merge viaţa şi pe ce direcţii pot să-o iau,când mă găsesc legămându-mă pe-acorduri şi gânduri de-altădată?cum să reacţionez acum,când amintirile-mi arată dezastrul şi-experienţa celebrează rece şi rea ,toate stările de tristeţe-n care oricum creierul,trupul mă înneacă?

trăiesc un deja-vu,o tăcere de care nu-mi era dor,o absenţă ciudată şi neexplicată.

aştept mereu un mâine,căci mâinele poate să aducă mai bine,mai multă speranţă,reducerea tăcerii,ieşirea din deja-vu.

frica şi panica (de după-după)

să-ti fie frică,de tot,de toate,de singurătate şi de prea multă linişte,e mult prea uşor când,în sfârşit,euforia trece şi tot ce rămâne-n urma ei e golul,golit la rândul lui de toate flashurile şi-amintirile din partea activată a memoriei de lungă durată.să adormi,să te trezeşti,să-ţi rozi unghiile şi să te foieşti în pat,devin acţiuni repetitive,realizate frenetic,obsesiv şi-apoi compulsiv,toate,toate precedate de gânduri care-ţi macină tot ce a mai rămas din şi-aşa puţina materie cenuşie.

poţi să cunoşti sentimentul,poate să fie nou.poţi să ai anumite predispoziţii spre a-ţi pierde uşor minţile sau poţi să le ai deja pierdute,poţi să cunoşti tehnici de relaxare sau să fi cunoscător în tainele secrete şi mistice meditative-la un moment dat toate vor pierde sensul,căci la un moment dat creierul se va trezi la realitate,eliberând substanţe,înlocuind linişti cu nelinişti,aducând la viaţă amintiri reprimate-n cele mai întunecate colţuri,asocieri negative.frici obscure şi atacuri de panică,pline de nonsens.

mă trezesc devreme,mult mai plină de instabilitate,cu inima dând să iasă din corp.mă trezesc cu nelişte,în camere mari lipsite de lumină,de ssubstanţă şi materie întunecată.şi-apoi,într-un final,mă trezesc la realitate,în grota aceea în care mă ascund de rele,de răul pe care propriul meu sistem nervos îl naşte.mă trezesc acolo,printre munţi întinşi,acuţiţi,pe margini de lacuri adânci,făcute din cristale strălucitoare.mă trezesc la realitate,speriată chiar de îndepărtarea lor fizică şi temporală.

şi la realitate-mi amintesc de copila ce întâlnea pentru prima oară sentimentul neliniştii,fricii,când la capătul culoarelor halucinante se mai zărea urmă de iepure alb.

azi nu-i ştiu silueta,nu-i pot atribui nici măcar un animal,dar îi văd o umbră,un surâs ironic lăsat în urmă,un ultim geamăt.îi simt parfumul care-mi face tot corpul să tremure.azi îmi aminteşte de copila de altădată,de iepure şi de instabilitatea emoţională oferită pe tavă.indisponibilate emoţională,între toate gesturile tandre.indisponibilitatea mea afectivă,alte frici personale,întâlnite-n spaţiul acele de cădere liberă spre pământ.

când singurătatea era cu adevărat singură -şi libertatea avea gust de indepenenţă şi de realitate.

la început de săptămână,caut adăposturi emoţionale.locuri în care să mă ascund,feluri în care să reprim teama şi nevoia şi frica de-a spune un simplu salut,între toate golurile rămase.

legături şi doruri de după.

la un moment dat mă gândeam,lăsându-mă puţin purtată de frici minore,la dimineaţa de după.la acea unică şi totuşi familiară dimineaţă-n care,trezindu-mă lângă el,toate legăturile sinaptice şi toţi hormonii din creier,mă vor transforma în fiinţa aceea îndrăgostită care-şi petrece restul zilei jelind singurătatea de după plecarea lui.

un gol plin de durere psihică,greu de vindecat.căci nu există leac pentru dor chiar de-i la 5 minute şi nu există înlocuitor,când legatura deja s-a produs.

despre acea legatură am învăţat de curând,citind studii despre femei,relaţii şi datele ştiinţifice din spate.despre acea legătura am învăţat că e inevitabilă,că ea se produce în cele mai multe creiere femeieşti când îşi împart trupul,goliciunea,memoriile si gemetele cu un bărbat.eu mă aşteptam sufăr de golul legăturii în dimineaţa următoare.

dar nu a fost aşa,pentru că dimineaţa ne-a prins încă împreună.după-amiza la fel şi apusul prematur al soarelui -şi el.am stat acoperiţi de-o plapumă mare şi din când în când aveam curajul să-mi mişc trupul spre fereastră ,ca să-mi pierd capul în ferestre îngheţate şi-n cerul gri de-afară.am sorbit ceaiuri şi cafele şi desene şi când adormeam,îmi săruta ceafa,lăsând răsuflarea-i caldă să-mi intre usor în piele,frăgezind-o.i-am urmărit pe-ascuns liniile trupului şi toată sinea mea zâmbea ,parcă ruşinată totuşi de cutele drepte,de venele mari şi-umflate,de carnea peste care pic de grăsime nu zace.

la un moment dat,târziu după apus a plecat,accentuând sentimentul de frică,reprimat peste zi.

după el a venit şi neliniştea şi după ele meditaţia.

şi-apoi din nou nesomnul,de parcă,ironic,leacul meu spre vindecarea tulburărilor de somn,ar fi împărţirea patului c.un alt suflet.

pe la sfârşitde noiembrie.

era cam aşa,sfârşit de noiembrie cand am sorbit împreună ceaiul acela cald,cu urme de verdeaţă prin el.trecusem de prea multe ori pe lângă ferestrele mari,luminoase şi nicioată nu observasem cât e de întuneric de fapt afară.niciodată pâna în acea seară cand toată călura de peste vară ieşea pe la colţurile de sticlă.

înăuntru mirosea a altă lume şi-ntradevăr era o cu totul altă lume acolo,una mai veselă,plină de energie pozitivă-nvelită-n mistic.am petrecut o eternitate,printre bijuterii din ţări pierdute de civilizaţie şi poveşti interminabile.

adesea aveam impresia ca timpul nu mai exista şi chiar şi-acum,de fiecare dată când imi pierd capul,în vitrinele mari,la fel de luminoase,mai cred c-acolo el nu există.

şi mi-e or de ceaiuri si de căldură,de mituri şi ritualuri cărora abia acum le înţeleg substraturile.şi mi-e dor să-mi tremure picioarele,din pură plăcere spirituală.

ma trezesc la realitate,realizand mereu ca paşii mei o iau inainte şi niciodata spre culoarul ce duce-n acel tărâm.mă trezesc la realitate dorindu-mi sa am curajul acela nebun să mai intru şi să mai stau.fără sens,fără logică,la un ceai fierbinte.

e sfârşit de noiembrie şi-mi pier simţurile,capul,echilibrul.

.

So many dreams so many lifetimes

Any of wich could be me..