ziua în care ai dormit cu pisicile.

-Totuşi ştii care au fost cele mai frumoase zile din ultimul an?
-Cele în care am dormit cu pisicile?
-Da!Ţin minte cum te-am verificat întreaga după-masă să văd dacă respiri.Mi-era frică să nu înghiţi un ghemotoc de păr , să te înneci şi să mori.Şi dacă ai fi murit,mă gândeam că moartea ta ar fi fost stupidă.Şi mă mai mai gândeam la ce aş fi făcut cu cadavrul tău,rece şi îmbibat de blană.Afară ploua,dar nu cu acid-era doar ploaia aceea caldă de început de Septembrie.Nu te-ar fi putut dizolva,cu siguranţă.
-Şi când m-am trezit , era deja noapte şi ochii ţi se scurgeau de somn.Te uitai la Lună şi sperai că ai să poţi dormi puţin.
-Cred că au fost cele mai odihnitoare două ore de somn din ultimii ani.
-Aveai cel mai liniştit somn, dintre toate somnurile pe care le-am vegheat.Nu păreai moartă sau tulburată.Îţi citeam pe chip toate lumile şi-mi doream să mă pun lângă tine,să-ţi intru în vise.Ţi-ai pus alarma să sune şi când zgomotul acela infernal a lovit în ecouri pereţii , te-ai ridicat subit şi dintr-un gest uşor ai făcut din nou linişte.Te-ai culcat la loc.
-Eu credeam că nici nu sunase.
-M-ai amuzat teribil.Mă chinuiam să recuperez tot ce tu ai citit în somnul meu cu pisicile,dar mi-era prea greu căci tot derulam în minte actul tău înconştient.
-Când m-am trezit , am luat capătul de ţigare din scrumieră şi de acolo nu mai ţin minte decât episoade fugitive.Tu dispăruseşi şi eu mă chinuiam să asimilez prezentul.Te-am pierdut o bună bucată de vreme,iar când te-am găsit,erai în curte.Tremurai de frig şi te-am certat , căci mă supărasem că n-ai să poţi prinde portetul Lunii şi stelelor de lângă ea,aşa cum trebuia.
-Nu te auzeam.Aşa cum nu te-am auzit niciodată când m-ai certat.Mă uitam în gol.În depărtare oraşul se înmuia în laptele dimineţii şi câteva ore mai târziu soarele dansa cu cristalele din geamul tău,născând curcubee haotice pe pereţi.Parcă a fost un vis.
-Da,da,da!Cu siguranţă au fost cele mai frumoase zile.Orele,seara aceea,după-masa,toate celelalte deliruri anterioare şi toate crizele de nervi pe care ţi le făcusem,pentru că nu-ţi mai suportam prezenţa.
-Când te-am revăzut,la sfârşit de lună , erai deja altă persoană.Era din nou Lună plină şi abia îmi făcusem curajul să-ţi spun că te iubesc.Dar înainte să apuc măcar să-mi pun gândurile în ordine , tu-mi gesticulai deja ,entuziasmată, îndrăgosteala ta.Nu ştiu când se întâmplase.
-Nici eu,undeva după multe zile de stat pe acea terasă şi urmărind mişcările animalului.Mă fascina teribil deşi nici nu-l cunoşteam.Zâmbea frumos,poate că de asta mă şi îndrăgostisem de el.
-Se întâmplase totuşi şi oricât de mult mă durea,eram fericit pentru tine.Te vedeam fericită.
-Eram.Ce s-a întâmplat nici nu ştiu,ştiu doar că mi-e dor de dimineţile cu el.Pe undeva erau la fel de frumoase ca cea de după ziua în care ai dormit cu pisicile.Pe altundeva,erau la fel de scurte ca noaptea în care-am dormit cel mai odihnitor somn.

monolog.

uite-o bucată de timp pe care nu o mai pot defini ca pe-un trecut atât de îndepărtat.azi am simţit timpul , azi simt timpul,la fel de tare precum am simţit ceaţa cea udă şi densă.azi a făcut oraşul să dispară,din nou.oamenii apăreau din pânza albă , lăsându-şi răsuflarea prinsă câteva secunde în suspensie.şi trebuie să recunosc că , în tot misterul ceţii , devine fascinant să văd că suntem cu toţii conectaţi prin aerul pe care-l respirăm.poate de aceea şi toată boala a vinerii negre.poate de aceea agitaţia şi apoi oboseala.sau poate că vinerea aceasta negră e de fapt oricare altă zi.nu mai contează.

azi am simţit timpul şi dincolo de toate am simţit ultimul,întregul an mai îndepărtat ca niciodată,de parcă toate lunile le-aş fi trăit într-o altă viaţă.m-am simţit ca-n toate zilele în care Iepurele-şi mai bătea un punct în timpul lui propriu.melancolică şi obosită , dar nu mai ştiu după ce.o parte din mine a regretat ca nu am fost să-l ascult pe Bruckner,deşi visam asta ,cam de când unul dintre noi doi l-a născocit pe celălat.visuri din adolescenţa boemă.boemă şi întunecată.

am mai simţit timpul , ciudat de întreg şi real.îl tot simt de la o vreme.

moleculele vibrează.

-Şi eu am fost acolo...

-Tu ştii cât de mult mi-a trebuit să ajung aici.

-...şi după ce ajungi acolo,realizezi că de fapt,nu ştii nimic.

dorul de vară.

când încă exista casa şi ferestrele sale mari , oraşul părea un muşuroi de furnici,al cărui freamăt nu atingea dealul.era o linişte aproape asurzitoare , pătrunsă doar de foşnetul frunzelor.şi erau multe căci mulţi erau şi copacii ce-şi împleteau rădăcinile până în valea ce de beton  ce delimita oraşul de casă , liniştea de zgomot , oamenii de mine.soarele încingea adesea , puţinele bucăţi de iarbă ce ieşeau din curtea pavată , iar pavajul trimitea căldura înapoi spre cer , înnegrindu-mi pielea în drumul său.seara , vreascurile uscate ce stăteau pitite într-un colţ îndepărtat al curţii , luau foc , aruncând cu bucăţi de funingine împrejurul lor.fumul negru reuşea să înnece plămânii , deja intoxicaţi de ierburile diavolului. , dar mirosul său de nepăsare diabolică , părea mai degrabă un parfum scump de lemn dulce.

şi era aşa , de cum soarele crăpa cerul dimineaţa devreme până mult după apus.îmi lipsea oarecum,onduirea moale a hamacului şi , întradevăr duceam dorul acelei alte case , din acel alt timp.acolo unde lemnul era atât de mult încât acoperea orizontul mărginit de copaci.acolo unde bătrânii spunea poveşti repetitive , acolo unde existau doar câteva suflete tinere , între atâtea blocate în bătrâneţe.spaţiul era mistic şi nu exista decât delirul împărtăşit cu o zâniţă cu păr de culoarea focului.el şi noi.de acolo nu se vedea şi nu se simţea nici oraşul,nici zumzetul şi nici oamenii din el,acele furnici enervante ce aveau şi-atunci ,obiceiul de-a tăia răsuflări.

la un moment dat au dispărut toate .şi copacii şi curtea de beton , şi valea cea plină de camioane.şi casa de lemn din poveştile cele mai îndepărtate şi hamacele ţesute din pânza lenei.şi când au dispărut , m-am trezit în jungla urbană.chiar în mijlocul ei , aproape de dealul mărginit de cimitir,de lună şi de răsărit.spre sfârşitul toamnei , totul se îngropa în ceaţă , inchizând cărările pe care în unele dimineţi mă pierdeam.duceam cu adevărat dorul zilelor calde de vară , în care tălpile-mi ardeau precum ochii ce se mişcau frenetic printre rânduri de carte.duceam dorul tuturor zilele de vară , din toate casele în care trăisem şi iubisem.

fusese o toamnă frumoasă şi caldă , dar nimic nu mai putea aduce liniştea verii înapoi.liniştea singurătăţii absolute , în care nu existau oameni şi luni , decât lumi interioare haotice.

cenuşă , felină şi-apoi absenţă

Era dimineaţă , un pic prea dimineaţă ca să sune vreo alarmă sau ca timpul să ne grăbească drumurile.Stăteam trează de o vreme bună , uitându-mă la pereţi,admirându-i colecţia de antichităţi ,gândindu-mă la toate poveştile ce se ascundeau în spatele obiectelor,cărţilor şi jurnalelor vechi pe care , cu atâta  drag le adunase de-a lungul anilor.Mi-era amorţit tot corpul şi nu vroiam să îmi schimb poziţia trupului, pentru că observasem în alte dimineţi că se trezea la cea mai mică mişcare.Nu vroiam să îi alung somnul şi totuşi,cumva muşchii îmi tresăriră nesincronizat, rupându-l de vise.O vreme a rămas treaz,discutând lucruri aleatorii ,extrase parcă din butoaie imense şi invizibile.Îi puteam citi oboseala în ochi şi-n glasul său răguşit de dimineaţă, şi-mi părea cumva rău de contactul cu realitatea,pe care i-l cauzasem nevoit.

La un moment dat, chiar înainte să adoarmă la loc ,îmi spusese că era o fiinţă mândră şi orgolioasă.Mă speriaseră cuvintele sale , căci descrirea pe care o făcuse persoanei lui , semăna teribil de mult cu descrierea persoanei mele.Desigur că eram mândră , căci după ani de delir emoţional , doar ea îmi mai rămăsese.Ea şi orgoliul ce împreună , îmi măcinaseră întreaga viaţă, claritatea raţiunii.Decisesem pentru întâia oară , să le ignor glasul  căci în tot trecutul pe care-l însemnasem , nu-mi aduseseră decât supărare şi haos.Nu mai aveam nevoie de nici de ele.

O lungă vreme trecuse aşa , ignorând vocea tăioasă a celor două trăsături , foste camarade pe drumul vieţii.Analizam reacţii şi năşteam contrareacţii.Priveam chipuri şi oglinzile lor spre suflete , ascultam cuvinte ce ascundeau alte înţelesuri.Înţelegeam gesturi intime şi interzise, ca niciodată.Ignoram toate lucrurile care mi-ar fi măcinat fericirea,transformând orgoliul şi mândria în cenuşă.Găseam golul aparent,pe care arderea lor o lăsaseră în urmă , printre cele mai satisfăcătoare lucruri pe care le reuşisem.Uitasem de mitologia mea dragă ,însă.Uitasem de povestea păsării ce putea să renască din cenuşă.Şi , cu siguranţă, uitasem că doar de o scânteie era nevoie , pentru renaştera celor două , din praful rămas în goluri.

Era seară şi puterile-mi erau nimicite de toate evenimentele exterioare în care mă tot trezeam , de la o vreme.Nu ştiam că toate pregătesc cenuşa pentru o nouă,repetitivă viaţă.Simţeam doar cum claritatea şi fericirea pe care o câştigasem , îşi pierdeau din intensitate.Curând,poate chiar mai curând decât puteam măcar să-mi imaginez , scânteia , apărută dintr-un colaps al oboselii , aprinsese focul , dând din nou forme mândriei şi orgoliului meu.

Nu se născuse nicio pasăre mitologică, ci o felină cu gheare invizibile şi tăioase.Felina se născu oarbă şi nevăzându-şi coada,crezu că ea îi fusese călcată.Simţind-o în absenţă ,îşi pierdu echilibrul.Simţind-o în absenţă,îşi deschise ghearele,sfâşâind fiecare bucată de carne din juru-i.Când se opri ,realizase dezastrul pe care-l cauzase.Plecase de îndată, lăsându-mă plină de regrete şi de data asta cu adevarat goală,de orgoliu sau mândrie.

***

Trecuseră câteva nopţi , dar îmi-erau suficiente ca să îi duc dorul, într-un mod atât de absurd şi de fascinant,încât mă speriam.Îmi doream să-i pot împărtăşi fiecare regret şi fiecare moleculă a stării sufleteşti , ce se instalează doar în absenţa fiinţelor dragi.Începusem să-l îndrăgesc încă din acea dimineaţă,în care,între somnuri,realizasem coplexitatea lui.O complexitate la fel de mare ca cea care se făcuse cenuşă , felină şi-apoi absenţă , undeva în înteriorul meu,la un miez de noapte haotică.

dincolo de ratiune.

La un moment dat , rămăsesem singură .Într-un altfel de singurătate , complet diferită faţă de cea în care trăisem preţ de vreo două secole.Nu mai era singurătatea aceea dulce, învelită din când în când în gemete.Era doar un întuneric acerb , pe care mi-l adusesem singură în viaţa mea , ghidată de instincte absurde , rămase ascunse în cele mai îndepărtate colţuri ale sufletului meu ,de pe vremea în care alergam frenetic pe cărările haotice , în spatele Iepurelui Alb.

Când timpul începuse să îmi macine mintea , lăsându-mi mici părţi de raţiune , pentru analiză şi explicaţii , aveam totuşi sentimente puternice de fascinaţie pentru tot ceea ce se întâmpla.Dar odată cu întunericul dispăruse tot,lâsându-mă goală.
Îmi regretam nebunia , pentru întâia oară căci tot pentru întâia oară , surpase tot ceea ce mă străduisem să clădesc.Mă umilisem şi în umilinţa mea , devenisem cel mai dispreţuit animal.

Cel mai greu mi-era să înţeleg că, în nebunia mea temporară , pierdusem probabil ,singura siluetă ce reuşise să mă aducă la viaţa , după milenii de moarte interioară.Pierdusem fericirea,chiar de ea era la fel de ciudată ca toată aventura pe care o trăisem, în acele două secole.

Rămăsesem singură , încercând să-mi suprim toate imaginile cu decoruri vechi şi toate dimineţile-n care , stăteam neclintită lângă el , conştientă că fiecare mişcare i-ar fi alungat somnul dulce , de care avea atâta nevoie.Şi mai rămăsesem cu ruşinea , cu ea şi cu cele o mie de regrete , pe care le consideram atât de grele şi de absurde , încât mi se părea inutil să le mai împărtăşesc cu el.Şi la ce bun , căci oricum nu le-ar mai fi crezut reale..

Un astronaut rămas fără oxigen.

Timpul îmi măcina raţiunea , de când se hotărâse să îmi devină , din nou , duşman.Îmi lăsase totuşi, bucăţi infime de judecată,ce-mi permiteau să analizez toate modalitaţile învechite prin care bucată cu bucată , îmi împrăştia mintea în infinitul spaţiu ,ce începea chiar deasupra craniului meu.Îl priveam ca pe-un animal , ca pe-un contur ce nu avea nici început şi nici sfârşit , dar nu era nicidecum o formă clară sau un chip definit.Părea desprins din cele mai întunecate vise şi tot aşa era şi procesul prin care îmi descompunea creierul , transformând toţi neuronii în particule de materie şi antimaterie.Când ele se întâlneau , în îmbrăţişarea lor , formau siluete noi ale propriei mele persoane, pe care nu le puteam descifra , dar care mă fascinau întru totul.

Era aşa în toate dimineţile absurde şi în toate serile lipsite sau umplute până la refuz , cu gemete.Era aşa mereu,iar în spatele urechilor mele , staticul universal se accentua , devenind coloană sonoră a tot ceea ce eram forţată să privesc şi să simt.

Mă simţeam adesea de parcă aş fi fost acel mic om pierdut în spaţiu , alungat înapoi la începutul universului.Un astronaut rămas fără oxigen , martor la crearea spatiului şi al timpului .Martor la propria sa creaţie şi la propria sa extincţie.

Şi urme de dinţi în pernele tari.

Nu mai văzusem răsăritul de câteva secole şi la un moment dat ajunsesem să cred că de fapt,el,nici măcar nu exista.Undeva, la imbinarea aerului cald de vară cu cel rece şi dur de toamnă , legile fizicii luau cu ele răsăritule mele dragi , lăsându-mă să mă hrănesc doar cu nuanţele triste ale unor apusuri deprimate,filtrate prin straturi subţiri de nori cenuşii.Mă bucuram de fiecare portocaliu şi roz pe care soarele îl picta în drumul său spre alte meleaguri , dar duceam dorul acelui sentiment perfect de linişte pe care doar răsăritul mi-l putea oferi.Ajunsesem să cred că , în tot delirul fizicii , fiecare nouă zi se instala subit , de parcă cerul ar fi fost făcut dintr-o peliculă fină de gheaţă neagră , pe care lumina o spărgea , doar ca să fie acolo când ochii-mi aveau să se deschidă.Un  bigbang monoton şi repetitiv ce avea loc probabil cu secunde înainte de a mă trezi.Nu-mi puteam explica altfel trecerea într-o nouă zi , iar timpul părea să-mi fie din nou , mai mult duşman decât prieten şi a-i cere socoteală mi se părea o idee absurdă.

Încetasem să mai caut explicaţii chiar şi pentru felul în care nopţile se scurgeau , căci printre toate cele mă găseau singură ,scufundată în groapa neîncăpătorului meu pat , se mai strecurau câteva ce sfidau normalul,în toată definiţia lui pe care o învăţasem de-a lungul mileniilor.Erau puţine şi toate,toate se derulau cu o viteză ce-mi făcea starea de conştiinţă să dispară.Ecouri de gemete întinse pe pereţii albi,sanatorici şi mângâieri erotice,într-un pat drept şi mai încăpător decât părea din exterior.Aşternuturi aspre şi totuşi moi ,pe care urme de pumni strânşi de plăcere se mai puteau distinge.Şi urme de dinţi în pernele tari.Peste noapte,dispăreau toate mai repede decât mintea putea să perceapă prezentul.Şi apoi,când apărea dimineaţa cu somnuri încimentate pe ploape,lumina difuză şi gălbuie a încăperii îmi trezea gânduri circulând cu viteza haotică a timpului.Erau dimineţi interesante , căci trăiam din nou , în irealitatea de care-mi era la fel de dor , ca de răsărit.

personaj de basm.

Seara , mă sunase.Nu trecea o zi în care să nu-i duc dorul.Tânjeam după serile în care mă aştepta acasă , pe întuneric , cusută parcă în plapumă.Discuţiile fără de sfârşit pe care le duceam şi dimineţile ce ne prindeau cărându-ne una pe cealaltă , spre cartierul soarelui răsare.Fusese vremuri frumoase de care mi-era greu să mă despart , deşi soarta mă (ne) despărţise nevoit.

Seara mă sunase şi câteva zeci de minute mai târziu, ne revedeam după prea multă absenţă ,în întunericul unui gang, în centru micului noastru oraş.Paltonul ei,negru şi gros îmi aducea aminte de căldura pe care o împărtăşisem preţ de vreo 3 milenii.Era frig şi zâmbetele ne îngheţaseră pe chipuri , doar ca să le încălzim în încăperea veche,ce-şi avea începutul şi sfârşitul în spatele trupului meu tremurând.Avea în ochi o sclipire aparte , ce ştergea orice urmă de durere pe care o puteam avea pentru ea.
Arăta aproape magic.Fusese mereu o femeie frumoasă , dar ceva din toată durerea pe care acoperise cu ruj roşu,strecura în pielea ei albă,particule de divinitate.Chiar şi trupul ei era schimbat lăsând clavicula să ascundă umbre adânci.Era frumoasă ca un personaj de basm. 

un film mut.

Începuse să plouă de ceva vreme,încălzind puţin aerul rece de sfârşit de toamnă.Mă fascina atmosfera pe care picurii de apă o creau , căci păreau să danseze un dans al eliberării totale.Nu mai era frig şi apa era caldă, iar mintea mi-era goală la fel ca oraşul.Noaptea nu era foarte bătrână şi liniştea străzilor o speriau aproape la fel de tare ca pe mine,doar că eu păream să-mi aduc aminte cum era traiul din timpul toamnei.Aşa a fost tot timpul,ca într-un film mut.

Dimineaţa următoare , sorbindu-mi cafeaua pe vechiul meu balcon , ascultând sunetul trenurilor din gară , observasem că deşi era toamnă , iarba era verde ca la începutul primăverii şi purta cu ea acea sclipire magică , de care mă îndrăgostisem în urmă cu câteva milenii.Câteva momente, prin minte îmi trecuseră imagini cu iarba arsă de căldură; şi tristeţea păcătoasă a verii.Anotimpurile semănau bine cu oamenii.Suntem făcuţi după chipul şi asemănarea Mamei Natură.

iepuri

uitându-mă la trupul său , realizam că prezenta toate greşelile universului de care altă dată aş fi fugit.dar,uitându-mă la trupul său , realizam că toate greşelile universului se transformaseră în mintea mea , în forme de plăcere vinovată.mă întreabam dacă  pasiunile sale visătoare erau cele ce ma fascinau întru ignorare , sau  chipul său de prunc,îmbătrânit devreme.

hotărâsem să iau o pauză.trebuia să plec cu orice preţ din marele oraş.o vreme doar .